Oceanul de nisip scrâșnea parcă sub pasul legănat al cămilelor. Și fiecare purtam în suflet o întrebare tulbure, ca o apă ce vine cu aluviuni din vârful unui munte: care ne va fi soarta? Spre seară, tuaregii și-au așezat tabăra de odihnă. Am fost adunați în cerc, înconjurați de bărbați cu săbii, pumnale lungi și scuturi din piele albă de antilopă. Abia atunci am zărit silueta unui alt personaj, pe care îl creasem în periplul acelei zile: Soraya. Soția conducătorului tuaregilor. De fapt, o scânteie ce aprinsese vreascul timid al imaginației mele, prefigurând prin croiul făpturii ei o amintire de licean. Așa cum o zărisem eu în curtea liceului prima dată pe Livia, iubirea mea adolescentină. Prima mea dragoste. Așa încât Soraya trebuia să poarte în ochi limpezimea plopilor sub pasul lin al dimineții. Glasul să-i semene cu vântul ce se pierde trist pe sub sprâncenele stufoase ale pădurii. Mâinile, mâinile să-mi amintească de îmbrățișarea de pe malul lacului, în poiana de nuferi ce se oglindeau în cerul aplecat peste noi ca o întrebare nerostită. Trupul să-i fie asemenea unei antilope speriate.
Soraya o privea pe Zubelda fără să-și ascundă grima în care îi erau unse săgețile de ură ce zburau din privirea-i, cu care o urmărea neîncetat pe fiica sheikului. Mi-am dat seama ce simțea. Că tinerețea și boiul frumos al Zubeldei vor putea înlocui oricând în sufletul tuaregului atotputernic chipul, șoaptele și orice mângâiere a ei. Îl priveam pe Manzur cum stătea ghemuit, cu capul pe genunchi, un pic speriat, și nu știam dacă să-l las să-și croiască singur destinul pe mai departe, așa cum i-l țesusem eu stângaci din sonuri și gesturi. Sau să încerc să-l salvez de la sclavia necruțătoare, ce-l amenința. Așa, că l-am lăsat să aibă un dialog cu el însuși sub cremenea ce sticlea din ochii miilor de stele ce aprinseseră iasca crudă a cerului.
„ Voi avea soarta namibianului și voi fi dus departe! În locuri pe care nu le cunosc și de unde, poate, nu mă voi mai întoarce niciodată între dunele mele dragi... Trebuie să încerc să scap din lațul tuaregilor! Rana a început să se cicatrizeze. Am forță în braț și minte ascuțită. Nu mă pot lăsa vândut asemenea unui animal prins într-o capcană sau ca un obiect ce nu se poate opune destinului său! Soția tuaregului a văzut deja în Zubelda o primejdie de moarte. Și femeile simt când bărbatul inimii lor scânteiază precum o cremene vie la vederea unei alte femei. Va trebui să fiu atent la mișcările tuaregilor și să încerc să fug de aici. Dar nu singur! Împreună cu Zubelda. Și cu Zelman, bineînțeles!”.
Am tresărit, auzind gândurile personajului meu. Trebuia cu orice preț să-l ajut! Să deznod firele încâlcite ale acestei povești și să reașez cuvinte și imagini noi pe caierul de tors al întâmplărilor. Să-l ajut să fugă din robia tuaregă. Împreună cu Zubelda. Dar pentru asta trebuia să îi inoculez Sorayei gândul că trebuie să scape de rivala sa de moarte. Fiindcă nu aveam deloc încredere în planul lui Manzur de a încerca prin propriile lui forțe să scape de tuaregi.
Imediat ce am făcut popasul de seară, tuaregii au aprins un foc mare. Abia atunci ne-am dat seama, după pregătirile mesei, că așteptau pe cineva. În scurt timp, și-a făcut apariția un alai format din cinci bărbați pe niște cămile bine îngrijite, acoperite cu cergi scumpe. Cel mai în vârstă dintre ei era îmbrăcat într-o robă țesută din porfiră scumpă. S-a îmbrățișat cu conducătorul tuaregilor. Apoi s-au așezat în jurul focului, nu departe de noi, așa că am putut auzi toată discuția dintre ei.
- Cerul ne binecuvântează cu venirea voastră, mărite Al Zayati! a strigat pătimaș conducătorul tuaregilor, făcând o plecăciune adâncă.
- Allah, binecuvântat să-i fie numele în veac, să fie cu tine, prieten drag! Văd că ai captură bogată! Când ai renunțat la comerțul cu sare și te-ai hotărât să fii stăpânul temut al deșertului, ai făcut o alegere înțeleaptă. Truda câtorva poveri de sare învelite în rogojini de paie, purtate prin aspra suflare a vânturilor, poate fi uitată! Banii câștigați pe o marfă vie ca aceasta reprezintă un câștig ușor și sigur. Vreau să te rog să te oprești în târgul unde ne-am întâlnit și acum un an. Un negustor de sclavi, sosit de la Roma, are nevoie de carne proaspătă pentru arena de gladiatori și pentru saloanele patricienilor...Vizita mea, pe lângă dorința de a te reîntâlni, are ca scop și prețăluirea sclavilor tăi. Mâine mă voi întâlni cu negustorul roman și vrea să știe ce preț ai pus pe capul lor. Manzur asculta tăcut dialogul dintre cei doi. Fiindcă își amintea, desigur, de uriașul namibian și de povestea lui. Zubelda, aflată la câțiva pași de noi, se înfiorase la auzul cuvintelor rostite de oaspetele de seamă.
- Oaspete drag, ai dreptate! îi spuse tuaregul. Comerțul cu sare era o trudă lipsită de răsplata pe care omul o merită atunci când muncește din greu. Am aici câteva exemplare umane care vor entuziasma arenele romane cu forța și priceperea lor în a mânui armele. Am și câteva tinere frumoase precum trandafirul deșertului, care vor putea însenina serile patricienilor romani. Dintre ele, doar pe una o voi păstra pentru împlinirea sufletului meu...
Și tuaregul îi arătă oaspetelui pe Zubelda. În acea clipă, pârâul din ochii Sorayei se transformase dintr-o apă lină într-o cascadă ce rupe în căderea ei maluri de piatră și scoate din rădăcini copacii umbroși.
- Înainte de a discuta despre prețul sclavilor mei vreau să bem împreună cele trei cești de cafea, după tradiția din vechime a tuaregilor. Vom sorbi pe rând din fiecare, căci numai așa sufletul nostru va fi împlinit și va putea păși în popasul albastru! Fiindcă, așa cum spun și bătrânii, prima ceașcă este amară ca viața... A doua, dulce ca iubirea. Iar a treia...
- Știu, știu, prietene drag, a oftat oaspetele, a treia este suavă ca moartea...Să sorbim, astfel, din izvorul destinului fiecăruia dintre noi! Și să aruncăm bobițe de cardamom în acest foc pentru ca aromele să se ridice până spre fruntariile cerului. Am călătorit mult prin lume, grație averii nemăsurate a părinților mei. Avere ce se poate lua la întrecere ca număr cu firicelele de nisip ale dunelor acestea. Am sorbit din învățătura multor neamuri. Mi-am odihnit tâmpla sub umbra piramidelor cu fruntea în soare. Mi-am curățat trupul în apa sfântă a Gangelui. Am înnoptat în vile somptuoase sub cerul generos al Romei eterne. Am privit marmoreica Grecie de la picioarele templelor ei. Dar nicăieri noaptea nu mi s-a părut mai bogată decât noaptea ce se odihnește pe coloanele uriașe de nisip! Mi-am îmbogățit ființa cu ceea ce romanii numesc cvadrivium, grupul celor patru arte matematice: aritmetica, geometria, astronomia, muzica. Dar niciunde pe întinderea zărilor aceste arte nu s-au reflectat mai sublim decât sub cerul saharian. Pleiadele de stele sunt aici pure analize aritmetice. Geometria stelelor întrece prin perfecțiune orice teoremă născută în mintea savanților lumii. Poziția pe boltă a neamurilor de astre, unghiurile strălucirii lor, întrec cu mult taina pe care orice astronom al lumii și-a imaginat-o vreodată. Iar muzica sferelor, ce se toarce blând în noapte, nu poate fi interpretată de nicio partitură muzicală din lume. Privește, prietene! Este clipa când deșertul pulsează sub răsfrângerea umbrelor nopții, iar animalele tainice și plantele prind viață. Curmalul, cel înălțat de Allah din țărâna rămasă după ce a creat omul, respiră blând sub răcoarea nopții. El, cel ce stă întreaga zi cu capul în focul soarelui și cu picioarele în apa ce se prefiră neștiut pe sub mantia de nisip. Apa, acest sânge neprețuit al deșertului, apa care face ca inima lui să bată puternică și sfântă!
- Oaspete drag, ai dreptate! Chiar și cele mai neajutorate ființe, cele mai mici, se bucură de taina nopții. Am văzut odată, la îndemnul unui bătrân înțelept, cum gâza aceea minusculă, gândacul negru, stă neclintit pe creasta unei dune, cu spatele spre briza ce vine dinspre mare și ceața ce se condensează pe carapacea lui chitinoasă se transformă într-o picătură de apă pe care o bea, mulțumind și el Creatorului.
Manzur îi asculta vrăjit pe cei ce ne luaseră libertatea, deși știa că destinul lui va fi trist. A adormit cu capul pe umărul meu, nu înainte de a urmări cu ochi agil modul în care străjile de noapte își îndeplineau sarcina păstrării siguranței caravanei. Fiindcă Manzur hotărîse ca mâine, la următorul popas, să încerce să fugă cu Zubelda. Și cu Zelman, care să-i poarte spre un loc sigur. Urmărind zbaterea interioară a personajului meu, mi-am dat seama că numai eu puteam să-i schimb cursul dureros al vieții. Trebuia să fac ceva pentru a-mi salva personajul drag. Un autor care distruge destinul personajelor sale nu este agreat de cititori. Așadar, am hotărât să nu-i ofer lui Manzur posibilitatea de a-și pune în practică gândul sinucigaș: acela de a încerca să fugă din caravană. Era un gând tineresc, nebunesc! Tuaregii l-ar fi prins imediat ce ar fi simțit o cât de mică mișcare în noapte, chiar dacă străjile ațipiseră. Am hotărât ca penița mea să-i conducă pe tuaregi pe drumul ce trecea prin satul de pescari, lângă oaza mirifică, acolo unde-l cunoscusem pe Manzur. Prilej pentru ca tuaregii să se aprovizioneze cu apa necesară restului de drum. Și pentru ca tatăl lui Manzur să încerce să-și răscumpere fiul pe trei coșuri de pește uscat, o raritate prin acele locuri și un aliment căutat de caravanele istovite. Dar din nou imaginația mi-a jucat feste! Am simțit cum gândurile Sorayei începuseră să fiarbă precum lava unui vulcan stins demult, a cărui inimă începe din nou să palpite sub presiunea lavei interioare. Personajul meu mi-a șoptit că a hotărât ca la popasul de mâine seară, când soțul ei și tuaregii de pază vor bea ceaiul intrării în noapte, să toarne în fiecare ceașcă câteva picături de Whitania somnifera. Pentru cine nu știe, Whitania este o plantă africană din ordinul solanaceelor. Un somnifer redutabil. Apoi, după ce paznicii ar fi plutit pe apele neștiute ale somnului, să îi îndemne pe Zubelda și pe Manzur să plece în noapte călare pe Zelman. Evident, sheikul și ceilalți beduini vor rămâne tot sub puterea tuaregilor. Pierzându-i și pe ei, liderul tuaregilor ar fi știut că ceva necurat s-a întâmplat cu o seară înainte de fuga lor. Am mângâiat-o blând pe Soraya pentru înfiriparea acelui gând salvator în ființa sa, ce se zbătea pe prăpastia disperării. Și știți și voi de ce este în stare o femeie aflată în strâmtoarea disperării, când corabia sufletului ei nu mai găsește drumul la mal! Pentru asta aș fi vrut să o sărut pe obraz. Așa cum făceam când mă despărțeam seara de Livia mea dragă. M-am apropiat de ea ca un adolescent timid. I-am mângâiat obrazul sidefiu, curat ca o lacrimă de prunc scăldat sub lună plină. Și-a trecut mâna peste obraz, un pic speriată parcă de atingerea degetelor mele. Apoi a zâmbit la gândul că vântul de seară se jucase iar cu ea, așa cum făcea întotdeauna, când seara cădea în genunchi sub ghilotina stelelor. I-am mulțumit, astfel, pentru ideea pe care o avusese. O idee care mie, personal, nu îmi venise! Dar care ar mai fi rostul personajelor într-o povestire dacă nu ar sări în ajutorul autorului în astfel de momente de cumpănă?