agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-23 | [This text should be read in romana] |
M-am simțit ridicat de brațele puternice ale gardienilor. Privirea îmi era ațintită înspre cerul violaceu. Pe drumul spre acel corector care, pesemne, era un fel de vraci al acestei împărății și unde speram să-mi recapăt pofta de lucru. Pereții albi ai încăperii unde s-au oprit cei care mă transportau mi-au strecurat în suflet dulcele ghimpe al speranței. Știam că mă voi face bine. Că voi putea reveni în cămăruța în care petrecusem deja trei ani de copist de rang înalt. Corectorul de serviciu avea niște ochelari cu dioptrii mari, sub care se așezase ca pe un stâlp de telegraf coada de rândunică a unei mustăți îngrijite. Mi-a cercetat pupilele cu atenție. Mi-a luat pulsul.
Apoi l-am auzit spunând autoritar: „Trebuie să-i facem tubaj! Resturi nedigerate ale drogului i-au rămas pe mucoasa stomacală!”. Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. Pentru prima dată în decursul încarcerării mele sub domnia cuvintelor auzeam cuvântul drog. Dar cum aș putea fi sub influența lui când fusesem martor la procesul prezidat de Breb? Când Mavrodin îmi ținuse acea lecție despre simbolistica secretă a cărților? Cum aș fi putut copia, drogat fiind, manuscrisele cu litere de aur, fără greșeală? Pagini din zbaterea Zburătorului cu negre plete sau galantele nopți ale Crailor de Curtea Veche? Am simțit o mângâiere care nu-mi era străină. După care tânjisem acolo, în cămăruța scrierilor mele. Parfumul, pe care îl purta insinuat până și sub epidermă Ruxi, m-a învăluit treptat. Am auzit ca prin vis tremoloul edulcorat al vocii sale și am tresărit. Corectorul de serviciu m-a privit serios, mustrându-mă cu degetul arătător: „Tinere domn, ne-ai speriat de moarte. Pe noi și pe soția dumitale...!”. Am auzit-o pe Ruxi îngăimând timid: "Prietena...prietena, d-le doctor Ioanid!”. Abia atunci am realizat grota în care în mod habitual mă ascunsesem de oameni sub pecetea crizelor mele. Am resimțit în glasul bunei mele Ruxi amărăciunea că acel cuvânt, prietenă, nu putuse fi înlocuit niciodată de cuvântul soție. Și am realizat starea comatoasă în care zăcusem, închipuind teritorii mitice, împărății ale cuvântului, celule ale literelor. Toate ca un aspru rechizitoriu pentru ceea ce încercasem să fac în acea după-amiază. Să-i vând lui Martin părți din sufletul prietenei mele: cărțile cu care-și hrănea existența. Am privit-o pe Ruxi din spatele cortinei de fum, ce încă îmi acoperea irisul.
I-am căutat furibund mâna. I-am sărutat-o într-un gest emoțional, care nu mă mai caracterizase de mult. Apoi am îndrăznit să-i șoptesc.
- Ruxi, iartă-mă! Eram pe punctul de a săvârși un sacrilegiu pentru care nu m-ai fi absolvit niciodată! Cărțile! Cărțile tale de suflet! Cărțile noastre...Unde? Unde îmi este rucsacul? - Liniștește-te! Le-am recuperat. Cei de la ambulanță au descoperit în sacoul tău legitimația de intrare la firmă. Au anunțat acolo, iar directorul Vlădescu l-a anunțat pe tata... Știam că va trebui să suport o a treia cură de dezintoxicare. Dar mă hotărâsem să fie ultima. Trebuia să pun punct acestui manuscris al vieții mele, mânjit cu litere de noroi, așternut pe papirusuri mucede, pe care nimeni nu va fi interesat să-l citească vreodată și care, cu siguranță, nu ar fi avut loc în rafturile Bibliotecii din Alexandria. La trei luni după ce am ieșit din spital, eu și Ruxi ne-am căsătorit. Mi-am recăpătat locul pe care-l meritam în firmă, fiind la originea unor proiecte ambițioase pentru terminalul aeroportului și clădirea nouă a Televiziunii. Era o seară liniștită de mai. Buchetul zilei nu se ofilise și prin aer urcau până la noi armoniile în floare ale teilor puri. Ne plimbam pe bulevard și, fără să ne dăm seama, am ajuns în fața Facultății de Istorie. L-am căutat din priviri pe Martin. I-am căutat straturile de cărți aranjate ca într-o grădină edenică prăbușită pe teluricul mohorât. Dar în locul ambulanților am zărit câteva pavilioane frumos ordonate. Într-unul se vindea flori. Altul era o covrigărie aburindă și îmbietoare. Într-unul, l-am zărit pe Martin. Ne-am îmbrățișat și ne-a povestit că în acea după-amiază riscase să piardă totul. Adică, slujba asta pe care o avusese, altceva nemaiștiind să facă. După ce mă prăbușisem inconștient printre cărțile sale, văzând că nu mai respir, a chemat salvarea. Odată cu salvarea a oprit și un echipaj de poliție aflat în trecere și intrigat de forfota lumii ce se adunase ca la bâlci. Au găsit garoul pe care-l scăpasem pe jos, înainte să mă hotărăsc să înghit doza pe care nu mai eram în stare să mi-o injectez. L-au obligat pe Martin să meargă cu ei să dea o declarație. Nu a lipsit mult să devină, pe nedrept, părtaș la hobby-ul meu deșănțat. Noroc că polițiștii îl cunoșteau de mult, știau că este un simplu om care vinde viață semenilor săi. Așa că l-au lăsat în pace. Nu peste mult timp, Consiliul Primăriei Generale a aprobat din fonduri proprii reamenajarea acelor insule de cultură zăcând inerte pe pavajul hâd. Și așa au apărut pavilioanele. Gata cu arșița sau cu ploile ce i-au udat lui Martin chelia respectabilă ani de-a rândul. Glumeam și simțeam cum prietenia veche, de pe când eram adepții unui gaudeamus igitur imberb, ne încalzește iar sufletul. Martin privea din când în când spre mine, ca pentru a vedea dacă renunțasem definitiv la "pasiunea" mea mai veche. I-am povestit despre prizonieratul meu fantastic. El m-a bătut pe umăr și mi-a zis doar atât: - Ai trăit o experiență extrasenzorială! Unică, dar, din păcate, dureroasă! Și pe care sunt convins că nu o regreți... Și pe care sper că nu o vei mai repeta niciodată! Dar nu ești singurul care ai trăit experiența unei detenții lingvistice! Ruxi a citit, probabil, opera lui Aldous Huxley. Cel care sub influența mescalinei a scris două cărți fundamentale pentru arta sub transă: “Ușile percepției” și „Rai și Iad”. Așa că nu ai de ce să-ți faci griji! Ai fost prizonierul unei lumi pe care voiai să o sacrifici pe altarul unui hobby devastator! De noi s-a apropiat un puști cu o sacoșe în mână. A privit întâi spre mine, apoi spre Martin, neștiind cine este vânzătorul, după care s-a hotărât cui să se adreseze: - Vreau să vând niște cărți, a spus el cu un glas hotărât. - Ai vreun motiv special? l-a întrebat Martin. - Da! Vreau să-mi cumpăr ultimul joc pe calculator...Counter strike...Și ai mei nu au bani... - Taică-tău e de acord să vinzi lucruri din casă? l-a admonestat Martin. - Păi, nu vând lucruri, sunt niște biete cărți... Am intervenit, mângâindu-l protector pe umăr și i-am spus: - Cărțile sunt mai de valoare decât multe dintre lucruri cu care ne înconjurăm noi existența. Uite ce-ți propun: cât costă jocul? - 30 de lei... - Bun, îți dau eu banii de care ai nevoie. - Bine, atunci, luați dumneavostră cărțile... - Nu, nu tinere...Cărțile le iei și le duci înapoi acasă. Le așezi acolo unde își au locul lor de cinste. În bibliotecă. Vei fi mare într-o zi și nu vei găsi un dar mai prețios pentru copilul tău decât o carte care să-i lumineze copilăria. Am observat cum Ruxi și Martin își făceau semne, ca și cum ar fi vrut să spună: „Uite, domnule, s-a găsit în sfârșit avocatul care să pledeze pentru rostul cărților în lume!”. Este adevărat! De atunci m-am schimbat. Fiindcă fusesem prizonierul mut al Împărăției cuvintelor. Trăisem câteva clipe, care mie mi s-au părut ani, în mijlocul familiei literelor stacojii ale alfabetului și învățasem într-un sfârșit ce înseamnă să iubești cartea cu adevărat. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy