agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-18 | [This text should be read in romana] |
Mama mă ținea de mână, trăgându-mă ușor după ea. Răcoarea dimineții trecea prin bluza mea subțire, făcându-mi pielea de găină. Coborâsem din autobuzul cu miros de motorină când se îngâna ziua cu noaptea. Am întors privirea și am rămas cu gura căscată. În spate se vedea orașul adormit încă, blocurile unde clipeau ferestre luminate pe ici, pe acolo.
Aveam șosetele ude de rouă. Pe cerul cu nuanțe vineții-roșietice, un stol de ciori zbură în grabă de pe acoperișul Autogării. Mama mă ținea strâns de mână. Degetele ei erau singura legătură cu lumea reală. Luminițele pâlpâiau în vitrine. Manechine îmbrăcate frumos păreau că mă salută pe mine, copila cu șosetele ude. Manechinele aveau șosete albe, strălucitoare. Ale mele s-au agățat în cărare, de la o tufă de măceș. Undeva, în spate, s-a auzit cântatul unui cocoș. Vestea ziua care abia începea. Se auzeau mașinile cum huruie pe străzi. Orașul, ca un căpcăun cu burta plină, începea să se dezmorțească. Ferestrele blocurilor se luminau pe rând, semn că oamenii de abia acum se trezeau. Știu că, îndărătul geamurilor luminate, se aflau fetițe ca și mine, care se trezeau somnoroase în pijamalele lor cu fundițe, și-și încălțau leneșe, papuceii de casă, pufoși și călduroși. Probabil erau adevărate prințese. Cred că aveau rochițe strălucitoare care le așteptau să se îmbrace și pantofi de lac. Musai, pantofi de lac. Și funde în păr. Mama continua să mă tragă ușor după ea. Pașii mei ar fi fost mult mai șovăielnici fără ea. Ce n-aș fi dat să intru și eu în burta căpcăunului. Să fiu și eu o prințesă strălucitoare! Îmi era frig. Prin geamurile unei cofetării am privit o clipă și mama m-a strâns ușor de degete. - Nu acum. După ce ne terminăm treaba. Știu că trebuie să mergem mai întâi la Policlinică. Trebuie să-mi fac analizele și nu am voie să mănânc. Probabil că prințesele sunt foarte sănătoase și nu-și fac niciodată analizele. Continuu să merg, uitându-mă în vitrinele frumoase. Din geam mă privește o fetiță cu fustă plisată și bluză roz, mergând mână în mână, cu mama ei. La ce s-o fi gândind oare? Pe holul Policlinicii este cald. O senzație de zgribuleală mă cuprinde. Mama vorbește cu asistenta și aceasta îmi zâmbește. Intru în cabinet. Același miros pe care îl recunosc foarte bine. - Să nu-ți fie frică, micuțo! - Nu îmi este frică, spun eu mirată. De ce mi-ar fi frică? De acul de la seringă? De înțepătură? Dar știu bine că fără asta nu voi fi sănătoasă. Nu voi putea intra în cofetăria luminată și nu voi fi niciodată o prințesă. Pentru mine e foarte important ce va fi după. - Aveți un copil curajos, spune asistenta cu mâini ușoare ca fulgul. Mama este mândră că e mama mea. Eu eram cea curajoasă. Ele nu știu la ce mă gândesc. Sunt și eu acum în burta căpcăunului. Poate că m-a înghițit și pe mine laolaltă cu fetițele-prințese. Poate că asta e condiția să intri în rând cu ele. Un ac de seringă prin care se prelinge sângele meu roșu spumos. Poate căpcăunului îi trebuie o dovadă că vrei neapărat să te înghită. În burta căpcăunului e cald și fetițele au șosete albe-strălucitoare. În burta căpcăunului sunt cofetării luminate și lumea zâmbește frumos. Când am ieșit pe stradă, soarele lumina puternic începutul de zi. Aproape credeam că razele lui curg pe trotuare ca o cremă de înghețată, prelinsă dintr-un cornet uriaș. Mama a vorbit cu doctorul și zâmbește, bucuroasă. Cred că acum sufletul mamei este cât un bloc, ca să poată încăpea în el toată bucuria. Mama mea când e bucuroasă e cea mai frumoasă mamă din lume. Eu o privesc minute în șir ca să-i țin minte chipul, poate voi semăna cu ea când voi fi mare. Prăjiturile nu-mi fac bine dar le mănânc. Dacă vreau să intru în burta căpcăunului trebuie să mănânc prăjituri. Și să beau suc, Quik. Are un gust ciudat și mă pișcă de limbă. Peste fețele de masă albe, sunt blaturi de sticlă. Și pe masă sunt flori. O muzică lină se aude de după tejghea. Mă desprind cu greu de scaunul cu perniță de catifea roșie și pornim spre Autogară. Autobuzul sforăie ca un moș adormit la coasă. Prin geamurile prăfuite las în urmă orașul, cu larma lui zilnică și oftez. Noaptea visez căpcăunul că mă înghite și în burta lui sunt scaune cu pernițe de catifea roșie. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy