agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 4603 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 34
prose [ ]
vara și vacanțele partea a 5 a

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Almalo ]

2011-01-17  | [This text should be read in romana]    | 



Când m-am întors după mulți ani, în 1992, în Sinaia și am ajuns la Cota 2000 apoi la Cruce, am plâns.

Rododendronii dispăruseră, era piatră lângă piatră, o lume stearpă, ciopârțită și cenușie. În zadar am așteptat ciobanii. Doar ceața mai era; pe după colțuri de stâncă. Pe unele scria „Vasile te f...t” sau „Ozana puica mea”. Cred că erau scrise cu un briceag și apoi o culoare pusă peste, urmele erau de un negru nenatural. O răbdare de a scrie stranie la ne-iubitorii de munte și totuși iubitori de oameni! Oare Vasile și Ozana să fi ajuns și ei așa sus peste lumea văii?

Oamenii urcau în dezordine cu telefericul, să bea cafele și să se pozeze.

Þigănicile vindeau și mâncau semințe, muntele devenise mai mic, un fel de piață din când în când în ceață.

I-am întrebat ce fac acolo:
- Vindem semințe, nu se vede?
- Cui?
- Uite, la ăia din teleferic, uite colo’șa, oarba mă-tii! mi-au explicat, scuipând în direcția mea. Mi-au plăcut întotdeauna semințele, dar atunci și acolo aș fi vrut să fiu drastică, cum sunt nefumătorii cu fumătorii. Pe munte, semințele și râsul în gura mare ar trebui interzise cu orice chip! Dar de asta UE n-are timp...

Oameni în tocuri și „fâșuri”, în canadiene boțite și urlând cât îi ținea gura, coborau se uitau chiorâș înspre munte și intrau direct în restaurant. Era murdar, rău.

Și atunci am scăpat cu viață, pentru că plecând de la Cruce spre Bușteni pe Jepi, doar cu vreo doi-trei turiști muți, neștiutori de fel despre munte, socotind după pasul lor repezit – erau studenți francezi, îmbracați perfect de munte, dar naivi la trasee grele –, am uitat că toate se schimbă, traseul ca și omul.

Am ajuns în vale, doar cu atât: cu viață....

În Sinaia, într-o dimineață am fost să îmi cumpăr apă și lapte. Cei de la hotel erau de părere că în piață e cea mai bună apă, iar laptele proaspăt, adus de ciobanii care mai trăiau risipiți prin vale, oricum era ceva deosebit pentru toată lumea.

La o tarabă un bărbat mai în vârstă își număra în pumn monezile și le-a oferit unui țăran mare cu o căciulă de oaie țuguiată, de la cat se concentrase sa-i cuprinda capul.
Þăranul refuza să le primească. Erau monezi mici și câteva păreau străine. Bărbatul a spus încet "sunt ruble!". Așa, cum număra atent, cu privirea în pumnul strălucitor în lumina spălată de ceața nopții, mi se părea bătrân. Era un om de statură medie, cărunt, vorbind frumos românește, calm, dorea să cumpere apă, dar avea puțini lei și tare multe ruble.

Þăranul a început direct să țipe morfolind ura rusească cu sărăcia românească și cu viitorul în care „las că vă arătăm noi”….

Era foarte cald. Cei din jur nu doreau să se pună cu ditamai țăranul de la munte, care țipa și scuipa vorbe precum „la ruși nu le dau nimic, decât....” și ridica pumnul în sus, care și el părea mai mare decât era, pentru că era un pumn peste noi toți, pentru că țăranul cu pricina era tare înalt….

Pumnul deasupra puținelor tarabe, așa în soarele acela nevinovat, doar de el îmi mai amintesc. Vorbele, ce le-a mai spus el așa deasupra noastră, le-am uitat. Ele, vorbele, se grăbeau să iasă prin gura cea mare și plină de ura omului singur coborât din munți.

Bărbatul cărunt era profesorul Vasile Levițchi din Chișinău, venit la Universitatea de vară din Sinaia. Așa ne-am cunoscut în 1992, la un pahar de apă, pe care el nu îl putea cumpăra pe ruble, pentru că nu le mai dorea nimeni.

Pe vremuri rublele erau bune, se pleca cu ele la muzeele din Rusia vecină, cu bagaje pline de chiloți, țigări și șaluri cu „siclame”, pentru ca acolo să se cumpere albume de artă din Ermitage, inele din aurul roșietic sau cercei cu pietre roșii prea mari pentru urechile ne-vânjoase ale balcanicelor.

Da, cerceii rusești pot fi purtați doar de urechi rusești, sunt grei, incomozi și grosimea tortiței doare, doare tare de tot.

Nu mai știu cât a costat paharul cu apă. Nu-mi era foarte sete, dar trebuia să cumpăr unul și pentru mine, altfel domnul profesor n-ar fi acceptat.

Am stat apoi câteva zile la povești, despre viața din Moldova, despre poezia românească, despre singurătatea omului din satele uitate de lume la granița dintre România și Moldova.

Era profesor de română și își iubea peste măsură meseria. Cuvântul acela de care tot auzisem: har, prinsese acum viață. A reușit să scrie articole despre situația din țara lui, îmi trimitea scrisori și îmi expedia reviste. Cândva n-am mai auzit de el și după o vreme am aflat că se sfârșise singur.
Scrisorile cu descrierile din satul său, despre grija pentru sora sa și casa părintească, sunt pagini literare.

Nu demult am cunoscut o jurnalistă venită de la Chișinău. Îl știa bine pe Vasile Levițchi și nu m-a mirat cât de frumos a putut vorbi despre bărbatul modest, care îți putea descrie pădurile în diferite feluri și, la fel, cât de grea era viața acolo în ele, departe de oraș. Acolo trebuia să reziste, mi-a spus, chiar dacă ar fi putut pleaca demult la Iași.

Era destul de apăsat de griji, albit înainte de vreme, dar nu ar fi știut ce să le spună elevilor lui, pe care ar fi trebuit să îi lase în urmă.

Nu am reușit, nici până azi, să îi organizez o seară comemorativă. Poate ar trebui cât mai curând, atâta vreme cât mai sunt oameni care își doresc cărți în limba română, cât mai sunt copii, care nu au dicționare, și până când limba română mai are un spațiu în gândurile și amintirile câtorva din acea lume a profesorului Vasile Levițchi.

Progonitele cruci - poem de Vasile Levițchi

......

Voi, pietre compromise-n roșul stelelor
voit solemn
mereu pornit spre cucerirea altor cimitire,
voi nu puteți decât invidia
sfârșitul demn al crucilor de lemn
cu trecerea lui Ion
în dăinuire.
21.07.1994, "Plai Românesc", Chisinau.
Născut la 15. noiembrie 1921, Carapciu pe Siret, jud.STorojinet.Disparut in anii 90 la Chișinau.
Volume: "Inima iarăși" 1972., "Se destramă o noapte albă", 1985.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!