agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-04-12 | [This text should be read in romana] | Cȃnd eram mic eram absolut sigur că voi trăi pentru totdeauna. Ba mai mult, c-o să fiu pururea tȃnăr și nici o boală sau vreun neajuns n-o să se atingă de mine. Ce știam eu… Sunt locuri, aici printre noi, locuri pe lȃngă care trecem fără să le băgăm în seamă, unde suferința nu numai că e la ea acasă, dar durerea pare să nu vrea să mai plece. Ca și cum ar fi o spoială înrădăcinată în pereții zugrăviți în alb pe dinafară, unde ar fi nevoie de un incendiu să cureți chinurile tuturor celor care au trecut pe acolo, unii ca să nu mai iasă. Toți cei care au intrat măcar o dată într-un spital Oncologic știu la ce mă refer. Chiar și ca simplu vizitator ai ocazia, deloc unică sau specială, de a experimenta necazuri pe care le-ai crede scoase din reviste pentru femei plictisite sau pelicule dramatice. Acolo, printre paturi îmbȃcsite, halate încruntate și țărani cu desagi pregătite pentru doctori, oamenii își află adevărata valoare. Eroii sunt la ordinea zilei, pentru că trebuie neapărat să fii viteaz ca să poți privi moartea în ochii ei urȃți și să-i spui: “Degeaba m-aștepți, drăguțo. Eu nu vin la tine și nimic din ce ai face n-o să schimbe asta!”. Dați-mi voie să vă spun că Doamnei Negre nu-i place, și mereu găsește noi chinuri pentru bieții oropsiți. Pe lȃngă cei care reușesc să se agațe de o fărȃmă de curaj, mai sunt și aceia care au renunțat. Pentru care lupta cu inamicul invizibil s-a dovedit prea mare. Ȋncă nu s-au curățat, dar nici nu mai speră la altceva. Se plimbă pe coridoare în miezul nopții ca să tragă o țigară, că de, ce li se mai poate întȃmpla acum. Vorba aia: dacă mănȃnci o broască rȃioasă crudă dis-de-dimineață nimic rău nu ți se mai poate întȃmpla în ziua aceea. Greșit, întotdeauna se poate mai rău. Formele lor deșirate, legănȃndu-se parcă din inerție de-a lungul pereților, cei pe care pȃnă și infirmierele îi caută cu milă, își spun poveștile cu ochii. Ȋn irișii goi, din care toată lumina speranței a fugit, e mereu aceeași istorie. Indiferent de vȃrstă toți au avut cȃndva energie, înainte să fie bombardați cu mii de chimicale care în loc să-i vindece le răpește și vlaga ce-o mai au. Ei visează la copii, la tați, frați, surori, la cei care-i iubesc și care parcă nu mai vin așa des la spital ca la început. Urmează operația. Frica, lăsați-mă să vă zic ceva despre această particulară teamă, diferită de toate celelalte. Ȋn fața cuțitului groaza morții pălește în fața alteia noi, perspectiva invaziei ce urmează și care-l face și pe cel mai sigur să se simtă mic și neputincios, îl face să tremure, să-și deconecteze creierul care nu mai întreabă “de ce?” sau “de ce mi se întȃmplă mie toate astea”, nu, acum vrea să știe “pȃnă cȃnd?”. Cȃt va mai rezista pȃnă cȃnd îi va plezni inima de amar? Nu mult, își spune. Doar de data asta și apoi poate c-o să fiu bine. Dar nu e. Deși operația a decurs perfect, întotdeauna a mai rămas ceva, o complicație neprevăzută care cere o a doua intervenție. Și o dată intrat în această luptă cu moartea, una pe care o pot doar amȃna cȃteva clipe, nimic nu te mai aduce înapoi. Realitatea se modelează după nevoile deosebite ale fiecăruia și existența lor se reduce la niște fire de garoafă, sau la pungile de banane primite miercurea și sȃmbăta. Desigur, unul din cȃteva sute primește deosebita onoare de a ieși pe porțile spitalului rȃnjind. Pentru el eroismul a dat roade, ceva din codul lui genetic sau din ironia karmei i-a permis să cȃștige. Pentru cȃt timp? Nu știe, nimeni nu poate garanta nimic, o dată intrat pe lista Morții, e imposibil să ieși cu adevărat. Din cȃnd în cȃnd își amintește unde a fost, pe cei pe care i-a cunoscut doar acolo și care n-au avut norocul lui. Atunci ochii i se umezesc și se pierde în gȃnduri imposibil de înțeles pentru cine n-a fost în locul lui. Anii au trecut și deși nu m-a întrebat nimeni, m-am făcut mare. Mai mare decȃt aș fi vrut, mai puternic și mai suferind decȃt mi-aș fi închipuit posibil. Am văzut cum e să renunți la viață cu gȃndul că “poate dincolo e mai bine”, să stingi rȃnd pe rȃnd fiecare vis pe care l-ai avut, fiecare șoaptă catifelată în întuneric. Prea multă durere și o viață închinată lacrimilor. Am plȃns noaptea cȃnd nu m-a văzut nimeni, cȃnd stomacul mi se chircea cu disperare, am plȃns în fața copiilor și a mamei mele. Mă întreb dacă aș fi știut, copil fiind, ce m-așteaptă, dacă nu mi-aș fi cerut banii înapoi. Nu contează, o fac acum, și nu mai e nimeni să-mi asculte plȃngerea. Oare ce ne ține atȃt de prinși în lumea asta? Oare fiindcă nu știm altceva, să fie doar frica de necunoscut? Sau de sfȃrșit? De ce nu putem crede că n-a fost asta totul, că undeva o mȃnă bate cărțile din nou și data viitoare vom primi unele mai bune. Vom trăi ani lungi, grei și fericiți. Vom mȃnca înghețată în miezul iernii doar pentru că putem și vom sta la soare dezbrăcați toată ziua fiindcă nu ne mai pasă. Aluneci în vis și te desprinzi de concret, cine știe, poate dincolo dorința de viață-i destul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy