agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2796 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 45 h
prose [ ]
plecari, repartitii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Almalo ]

2011-06-07  | [This text should be read in romana]    | 



Cei doi directori, profesorul de română și cel de matematică erau din Găujani și Humele, ceilalți veneau din satele vecine, din Pitești sau din nordul județului, așa numiții „delureni”, pentru că veneau de peste dealuri.

Ei aveau soarta bucureștenilor, nu erau acceptați. Toleranța este un cuvânt ce înghite hârtie, dar nu poate închide gura oamenilor!

Grupurile erau bine demarcate: prin felul de a vorbi, de a se îmbrăca și preocupări în timpul liber. Tricotatul, peștii de sticlă și culoarea unghiilor erau singurele semne pe care le aveau în comun.

Când am început în toamna lui 1981 naveta, așa zisa „lansare la apa vieții”, am avut șocul diversității și mai ales al „altufelul-ui” vieții față de București. Îmi propusesem să nu ajung niciodată ca ceilalți, și dacă totuși se întâmplă, mă credeam în stare să plec, să fug, să nu accept.

N-am plecat și n-am fugit. Am fost acolo, am stat, am fost convinsă, că totul e bine. Dupa un an aveam unghiile vopsite la fel, perdelele mele erau macrameuri ieftine, îmi doream pește de sticlă, dar n-am avut pentru că-l doream verde, nu mai plecam la teatru, îmi cumpărasem cizme la fel, sandale, iar seara în lipsă de altceva mergeam în Trivale și mâncam mici.

Și nu mă miram, când ajungeam în București, de ce se mirau alții de cît m-am schimbat eu.

Schimbarea nu se face într-o zi sau două sau nouă, e un proces de supraviețuire. Azi însă mă întreb a cui supraviețuire, a mea, a satului, a obiceiurilor sau pur și simplu a tăcerii în comun? Prea multe întrebări.

- Esti tristă că ești cu noi? întrebau profesoarele din Topoloveni...când ne vedeam în autogară.
- Nu, chiar mi-e bine, fără navetă la București e mai bine....

Și mă uitam în jur și doream să mă simt de-a lor.
E greu să spui care este mecanismul ce te îndeamnă să pleci, să nu stai, să alegi plecarea, să nu stai în Trivale la autobuz cu răbdarea celor care sunt de-ai locului.
Erau oameni cu suflet, primitori, dar când petrecerea se termina ei se duceau în ale lor și eu mă întorceam în apartamentul de pe deal.

M-au invitat profesoare din Topoloveni, din Câmpu-Lung, din Craiova, chiar la ele acasă. N-am ajuns, naveta și grijile îți furau și pe atunci prezentul.

Da, închiriasem în final un apartament.
Propietarii locuiau la țară, nu mai știu în ce sat. Vopsiseră pereții în culori năucitoare: turcoaz, roz, verde praz, fiecare cameră altfel. I-am întrebat de ce, „pentru că e vesele culorile astea și de fapt nu știm” mi-au răspuns. Nu știau nici cum functionează....un robinet. Eh, nu știau multe.

Adică, nu știau că sub chiuveta de la baie vin pe conducte șobolani. Când i-am informat, că îmi „pierd” șosetele, pe care șobolanii veneau ziua și le luau pereche și „nu se mai poate așa”, mi-au replicat hotărât:
- Atunci aduți vieza ta și balconul de la Bucureștii tăi!

„Vieza” era veioza, iar pe balcon plantaseră o sanie și legaseră pe ea un curcan pe care doreau să-l vândă de Crăciun în piață.
Da, un curcan întreg și viu, pe care eu îl compătimeam, toți vecinii îl tratau ca pe un erou.

Era cel mai fericit curcan, iubit din toate părțile, dar legat de o sanie pe un balcon într-un bloc la etajul patru la marginea Piteștiului, și unde pui era balconul meu, pentru care plăteam chirie.

Într-o seară am găsit un pisoi în Gara de Nord. M-am gândit, el va speria sigur șobolanii.
În loc să sperie sobolanii, ce veneau în lipsa mea pe conducta de la baie și inspectau tacticos, cautând spre uimirea mea doar șosete, s-a apucat să-mi mănânce țigările.

Eh, l-am botezat Morris după marca de țigari de atunci și în final, ca să nu-l mănânce fiarele de sub „ghivetă”, (chiuvetă), pentru că îl găseam sub pernă, tremurând de frică, l-am dat unei colege să fie liber într-o livadă. Îl vizitam, mă recunoștea, în final am plecat eu și i-am pierdut urma.

Ãsta e adevărul: stagiarul avea o viață ciudată, era profesor, dar dacă nu dădea buletinul, dacă întreba ce s-a întâmplat cu sticlele colecționate și de ce elevii nu știu încă să scrie bine românește în clasa a noua, atunci stagiarul era un intrus bun de dat afară.

- Dacă plec ce veți face?
- Ce facem noi? Nu-i treaba dumitale, tare bine ne-ați mai face! Vine iar nepoată-mea, că ce au ei nevoie de germană, îi facem pe toți șefi de atelaj!
Nu știam până în momentul acela, ce este un șef de atelaj. In București nu auzisem de această meserie. Existau puține căruțe prin marginea capitalei, și acei căruțași erau oameni mândri, calul și căruța erau viața lor. Aici la țară căruța era un simplu mijloc de transport, important, dar nu avea statutul acela ridicat ca pentru căruțașii bucureșteni.

- Copii, cine devine șef de atelaj?
- Toți, tovarășa, toți...
- Cum, eh, asta doriți să deveniți?
- Ce să devenim? Profesorii ne pun la muncă în grădinile lor, mi-a răspuns un băiat repetent trei ani la rând....
- De ce ești repetent?
- N-am când să învăț, muncesc, ajut acasă, trebuie să sap, să tai lemne la profesorul de română și să pun roșii în curtea școlii....și când tata nu m-a mai lăsat să ajut la profesorul de română…..(toată clasa tăcea și chicotea, o teamă ciudată era în aer)…atunci m-a lăsat repetent, ca să aibă cine-i tăia lemne….

M-am opus ca în orele de germană să se mai planteze roșii în curtea școlii. Directorul C. nu a avut curaj să se certe cu ceilalți profesori. M-a rugat să o fac eu. Nu m-am certat. Am încercat să tratez cu toți acești patriarhi închipuiți. Nu mi-a reușit și nu am realizat o repunere în drepturi a elevilor.

Marea salvare în acei ani în Pitești a venit de la poeți. Da, Piteștiul părea la prima vedere că trăiește pe o stradă principală, în autogară, că toată lumea face doar atât naveta, viața venea după. Dar Piteștiul avea o inimă ce bătea, unde nu te așteptai.

Poate a fost întâmplare sau soartă, și i-am cunoscut pe Virgil Diaconu și pe Aurel Sibiceanu. Așa ca prin minune ultimele luni din viața mea în Pitești au fost salvate. Nu mai știam cum să-mi împart serile între micii în Trivale și serile de poezie și dispute în care erau trecuți în revistă filosofi, sisteme și mai ales versuri. Păcat, n-am făcut poze, eram fericiți cu prezentul plin de Rilke, de filosofie și vin de țară.

Duminica se mergea la biserică cu cei câțiva nemți din regiune, care veneau și emanau o atmosferă de vremuri apuse. Se mergea la mesele cu ritual, ce se desfășurau după cum bătea un orologiu pe care fiecare casă înstărită îl avea în hol.

Ceasul în toate formele lui bătea la fel peste tot. Doar cum îl auzea fiecare era diferit.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!