agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1696 .



sumbre conștientizări
prose [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ilonna ]

2011-08-09  | [This text should be read in romana]    | 



1999
Pentru un timp am crezut că orice întrebare are și un răspuns. Acum nu mai sunt atât de sigură. După ani de căutări și încercări eșuate de a găsi o soluție la acea parte a trecutului demult pierdută, m-am lăsat bătută.

Mi-am căutat originile, dar în zadar. Pentru o oaie rătăcită de care nu îi pasă nimănui, nu mai există cale de întoarcere. M-am născut la Londra în 1971, dar când am deschis pentru prima dată ochii tot ce am putut vedea nu erau decât pereții bătrâni și albi ai unui spital. Îmi era sortită o viață fără copilărie, ori culoare. Din acel moment, orfelinatul a devenit unica mea casă, căminul de care orice copil are nevoie.

1983
- La mulți ani, Ruth!
- Ruth, ce faci?
- Azi e ziua mea. Mi-am amintit de asta și știind că nimănui nu îi păsa, m-am decis să-mi fac singură urările.
- Ar trebui să dormi, dacă te prinde Madame Agnes se va înfuria foarte tare.
Am stins lumina și am închis ochii visând la bomboanele de ciocolată și prăjiturile cu creme colorate din vitrinele din centru, pe lângă care treceam în rarele noastre vizite prin oraș.

A doua zi, din nou aceeași rutină. Se dădea trezirea la ora șapte, iar la șapte și jumătate trebuia să fim în sala de mese pentru micul dejun care consta într-un pahar cu lapte și o felie de pâine. Era joi, așa că aveam ore. Am mers în sala de clasă și m-am așezat lângă cei mai buni prieteni: Elise și Tommy. Madame Agnes și-a început predica despre ecuațiile matematice, iar ceilalți ascultau supuși. Orice clipire în plus, orice mișcare care nu era la locul ei avea să fie aspru pedepsită. Cu coada ochiului am observat pe fereastră că se apropia primăvara și că zăpada se topise aproape de tot lăsând loc covorului verde și plăpânzilor ghiocei.
După ore aveam voie să petrecem restul timpului în minunata grădina a orfelinatului, dar fără să depășim granițele impuse de zidurile imense ale acestuia. Uneori numeam acest loc cel mai teribil de pe pământ, dar privind pustietatea de afară, realizam că nu aparținem nimănui și că orfelinatul e singura noastră casă. Pe Madame Agnes nu o puteam numi ‚mamă’, căci era extrem de crudă și strictă, dar era cea care de voie de nevoie ne asigura existența, prin puțina mâncare și inconfortabilele paturi pe care ni le oferea. Nu de puține ori mi-a trecut prin gând ideea să fug împreună cu Elise și Tommy, dar doctrinele celor care ne conduceau ne erau bine implantate în creier, pentru tot restul vieții. Își doreau niște roboți fără inimă sau creier și spre bucuria lor, reușeau să ne transforme în ceea ce își propuneau.

- Ruth! M-am întors și am văzut că de undeva din spatele unui copac veneau cei mai buni prieteni, ducând în mână un mic pachețel.
- E cadoul tău de la noi. Elise mi-a spus că azi e ziua ta. Am încuviințat fericită din cap și am primit cadoul desfăcându-l nerăbdătoare. Înăuntru era o piatră pe care erau scrijelite inițialele numelor noastre. Am început să râd de bucurie și mi-am îmbrățișat prietenii.
- Noi nici măcar nu știm când e ziua noastră, dar ce-ar fi ca asta să fie ziua la toți trei? Strigă entuziasmată Elise.
- Desigur! Am aprobat-o fără a ezita.
Aceea a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, cea mai frumoasă zi din viața noastră. Am alergat prin toată grădina, am jucat cele mai frumoase jocuri și seara am rugat-o pe bucătăreasă să ne dea câteva fursecuri din borcanul doamnei Agnes. Bucătăreasa era o femeie în vârstă și iubitoare de copii, așa că ne-a îndeplinit dorința numaidecât, dar cu condiția ca Madame Agnes să nu afle. Noi i-am jurat tăcere și am plecat la culcare râzând de micul nostru secret.
În lumea aceea mică, în spațiul în care am trăit vreme de optsprezece ani, cei doi prieteni îmi păreau de neprețuit, împreună eram de neînvins. Ei reprezentau totul pentru mine și am fi dat orice, fiecare dintre noi, pentru a ne proteja prietenia. Dar ce se întâmpla când unul dintre noi devenea o a treia roată la bicicletă? Mi-am dat seama de asta când, într-o zi, în grădina orfelinatului, fără să mă invite și pe mine, Elise și Tommy stăteau pe banca de lângă marele stejar, uitându-se pe un caiet cu flori presate. Am privit cum își zâmbeau, cum se priveau și i-am suprins sărutându-se. Aveam doisprezece ani pe atunci și nu știam ce înseamnă să fii îndrăgostit, dar se pare că între ei doi înflorise ceva, iar de data asta, eu aveam să fiu în plus. Am fugit în dormitor și am plâns toată ziua. Atunci am simțit că se sfârșește lumea, dar nu era așa. Consideram că prietenia noastră s-a rupt odată cu acel eveniment. Am aruncat piatra pe jos sperând că se va sparge și am rupt desenul cu noi trei. Au fost o mie de lacrimi și un sărut. A fost marți, ei doi și o zi înnorată.

1999
M-am întors în orașul natal, am aflat că orfelinatul a fost incendiat în 1990 și că în locul lui se construise un hotel. Am vizitat bătrânul stejar, banca aceea care fusese înlocuită cu una nouă și privindu-le mă dureau atâtea motive copilărești. Clădirea imensă, odată o închisoare de suflete candide, adăpostea acum personaje nobile, bogătași. Toate amintirile mele, toată copilăria mea, practic, întreaga mea existență se lega de acel loc. Vedeam lacul secat și poteca din lemn, peste care se construise o fântână arteziană și urmăream pașii noștri de acum două decenii, întrebându-mă unde suntem, dacă ne vom mai putea regăsi vreodată, așa cum am fost, acel trio.
M-am interesat de servitoarele care lucraseră la orfelinat și de Madame Agnes, am aflat că unele dintre ele muriseră, iar altele părăsiseră orașul, iar despre doamna Agnes, știam că își cară bătrânețea într-un mic apartament de la periferia Londrei. Am primit adresa și m-am decis să-i fac o vizită.

1985
A doua zi familia Tuckfield avea să vină să-l ia pe Tommy. În urmă cu câteva săptămâni făcuseră o vizită la orfelinat pentru a se decide asupra înfierii unui copil. Cel ales fusese cel mai bun prieten. Elise a plâns îngrozitor de mult, iar Tommy a încercat s-o consoleze spunându-i că totul avea să fie bine.
- O să mă întorc și o să vă scot și pe voi de aici. Tuckfield sunt niște oameni de treabă, nu ai de ce să îți faci griji. Totul va fi în regulă! Dar cuvintele lui o făceau să plângă și mai tare.
Eu nu am vărsat o lacrimă deși mă durea plecarea lui. Dar n-am putut să mă abțin să nu-l îmbrățișez pentru ultima dată. În urmă cu doi ani se răciseră relațiile dintre noi trei, iar între ei doi înflorise o iubire demnă de admirat. Însă acum totul avea să se transforme în scrum. Tommy îi promitea întoarcerea într-o zi, iar eu mă întrebam ce avea să se întâmple cu noi.
Era o dimineață de noiembrie, iar noi priveam trăsura care îl luase pe Tommy, pentru totdeauna. Ni se făcuseră false promisiuni cum că va ține legătura cu noi prin scrisori, dar toate acestea s-au dovedid a fi minciuni. Din acel moment nimeni nu a mai auzit de Tom Hall.

- Crezi că se va întoarce într-o zi? Mă întrebă Elise după o lună de la plecarea lui Tommy.
- Tot ce e posibil.
- Dar tu ce crezi?
- Eu nu cred nimic, Elise! A plecat și gata. Acum avem viața noastră.
- L-ai uitat, nu? Nu a trecut nici măcar o lună și l-ai și uitat, nu? Ești fără inimă, Ruth! A început să plângă, iar eu m-am strâmbat, scârbită de jalea care se instalase în cameră.
- Nu e ca și când ar fi murit cineva.
- Dar e Tommy!
- Și ce? Nu am fost eu iubita lui! Nu eu mi-am petrecut tot timpul în grădina cu el vorbind despre lucruri ireale! Mi-a fost prieten, și asta nu o neg, dar acum a plecat. Are o familie și sunt sigură că e fericit încât ne-a și uitat. Crezi că printre fripturi și ciocolată se mai gândește și la bietele Ruth și Elise, nu? Ah, de parcă altceva mai bun nu are de făcut!
- Cum poți spune asta?!
- Sunt realistă, Elise! Deschide ochii! Ai face bine să-ți vezi de viața ta acum! Mi-am dat seama că amândouă începusem să strigăm una la alta de furie, căci pe coridor se auziră niște pași, dar Elise nu părea că vrea să înceteze, indiferent ce s-ar fi întâmplat.
- M-a iubit! Nu poți uita persoana iubită așa ușor. Nu ai cum să nu te gândești la ea chiar dacă ai deveni rege într-o zi!
- Asta crezi tu, naivo!
- O, da! Știi ce mi-a spus despre tine? Că ești o copie a lui Madame Agnes. Ești crudă și răutăcioasă la fel ca ea. Vei ajunge bătrână și zgârcită!
- Tommy niciodată nu ar fi spus nimic rău despre nici una dintre noi!
- Ce e cu gălăgia asta?! A intrat doamna Agnes strigând din toți rănunchii cu vocea ei pițigăiată. Amândouă veți fi pedepsite pentru această neobrăzare!

Două luni de spălat podelele și vasele, ajutor la bucătărie și îngrijit grădina. A fost o pedeapsă care a curățat ura dintre mine și Elise și ne-a transformat din nou în cele mai bune prietene. Cum nu exista nici o șansă de a evada, am decis ca la optsprezece ani, momentul când aveam să părăsim orfelinatul, să pornim amândouă într-o lungă călătorie în căutarea lui Tommy. Planul suna perfect îm mințile noastre de copile, dar nimeni nu se gândise ce avea să se întâmple mai târziu.

1999
- Bună ziua! Doamna Agnes? Am strigat, puțin nedumerită, privind la femeia extrem de bătrână care se târa pe jos adunând buruienile și udând frumoasele flori. S-a întors leneș către mine și apoi s-a reocupat de grădinărit. Am hotărît să intru fără învitație și m-a așezat lângă ea. S-a uitat din nou la mine.
- Cine ești?
- Sunt Ruth Jones. Am fost la orfelinatul de pe Fleet Street, cel în locul căruia s-a consruit hotelul. Știu că ați lucrat acolo.
- Nu știu despre ce vorbești! Te rog să pleci, am multă treabă. S-a fâstâcit și s-a albit la față, încât am crezut că o să i se facă rău, dar știam că dacă nu insist, nu aveam să aflu niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat.
1986
- Știi ce e azi? M-a întrebat melancolică Elise.
Eram în dormitor și țineam în mână piatra cu inițialele noastre, cea pe care în urmă cu trei ani am aruncat-o, dar nu s-a spart. Ceilalți copii erau la ore, dar noi ne-am prefăcut bolnave și am rămas sus pentru restul zilei.
- Știu. E ziua noastră.
- Exact! Îți amintești...
- Bineînțeles.
- Ce-ar fi să-i scriem?
- I-am mai scris, Elise și nu am primit nici un răspuns. Poate că și-a schimbat adresa.
- Nu cred asta! Dar, hai să-i scriem acum, de ziua noastră. Nu crezi că s-ar bucura să afle că nu am uitat?
- Elise! Vino cu mine, vreau să verific ceva!
Am sărit ca arsă din pat și m-am îndreptat către ieșire. Aproape că am fugit pe scări, la parter și am pășit silențioasă către biroul doamnei Agnes.
- Ruth! Unde mergi? I-am făcut semn să tacă și desprinzându-mi o agrafă din păr am încercat să deschid ușa. Dar nu era ca în filme. Singura soluție era cheia, dar cum Madame Agnes era la ore, trebuia să așteptăm până când va fi terminat.
Ne-am întors în dormitor și am așteptat clopoțelul.
- Ce vrei să faci mai exact?
- Să verific corespondența.
- Poftim?
- Sunt sigură că Madame Agnes a oprit scrisorile noastre. De aceea nu am primit nici un răspuns!
- Nu înțeleg. Madame Agnes e corectă și nu ar face așa ceva niciodată oricât de rea ar fi!
- Oh, Elise! Nu mai fi atât de naivă! Ce crezi că s-a întâmplat? S-a împiedicat poștașul și a scăpat scrisorile într-o prăpastie de fiecare dată când avea drum încoace? E clar că cineva a vrut ca legăturile noastre să fie rupte odată pentru totdeauna! Dacă Madame Agnes e cea vinovată, atunci eu una nu voi mai sta aici nici măcar o secundă!
Elise mă privea cu ochii larg deschiși, uimită de ceea ce spuneam.
- Nu-mi vine să cred că nu m-am gândit la asta până acum!
- Ruth, nu te cred! M-am încruntat la ea și apoi am privit piatra cu inițialele noastre. Știam că cineva era împotriva noastră și trebuia să aflu cine!

1999
- Ce vrei defapt? S-a răstit la mine doamna Agnes.
- Să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu toți acei copii în urmă cu zece ani. Ce s-a întâmplat cu prietenii mei, Elise și Tommy?
- Ceea ce știi deja!
- Nu știu nimic. Doar minciuni. Dacă aș fi știut adevărul nu aș fi mai fost aici, acum!
- Tom fusese adoptat, iar voi două ați rămas în continuare la orfelinat! Nu îți amintești?
- Exact astea sunt minciunile pe care le știu deja! Și nu am venit să aud aceleași cuvinte ca și acum zece ani. Vreau adevărul din spatele acestor perdele fade!

1986
Când a sunat clopoțelul o asistentă a venit la noi să ne consulte. I-am spus că suntem mai bine, dar nici nu ne-a băgat în seamă. Ne-a pus să deschidem gura larg, ne-a ciufulit părul încercând să vadă dacă nu cumva avem păduchi și ne-a consultat inima și plămânii. Nu aveam nici o problemă și asta nu a părut să o înveselească, probabil o deranjase să urce până la etaj pentru nimic.
Când a ieșit i-am spui Elisei că cel mai bine era să acționăm noaptea, când toată lumea dormea. A încuviințat forțat din cap, căci în realitate nu era de acord cu mine.
După cină , am mers ca toți ceilalți în dormitor și am așteptat să adoarmă. După vreo două zeci de minute, m-am ridicat din pat și i-am făcut semn Elisei să se trezească, dar ea și-a tras pătura pe cap. Mi-am dat seama că trebuia să mă descurc singură. Am mai încercat încă o dată, dar pentru că nu am primit nici un răspuns, am ieșit din dormitor. Am pornit către camera directoarei, am intrat, suprinsă de faptul că ușa era deschisă și văzând cheia pe noptieră, m-am aplecat să o iau. Madame Agnes dormea ca un buștean, dar podeaua care scârțâia părea să îi deranjeze visul, m-am grăbit să ies și apoi am mers în biroul acesteia. Camera era imensă, cu fereastra vis-a-vis de ușă, și cu masa de lucru în centru. Am deschis sertarele biroului și așa cum mă așteptam, am găsit o scrisoare de la Tommy către mine și Elise. Am deschis-o nerăbdătoare și am citit-o acolo, uitând de faptul că era interzis ceea ce făceam.
‚Dragele mele Elise și Ruth,
Nici nu mai știu numărul scrisorilor trimise și regret nespus faptul că nu-mi puteți răspunde. Poate nu ajung scrisorile mele, ori... nu aveți voie, așa cum nici eu nu am voie să vă scriu. E ora unu noaptea, toți din casă dorm, așa că grăbit de circumstanțe vă aștern câteva gânduri. Mi-e dor nespus de voi și aș vrea să vă știu în siguranță. Sper că nu s-au schimbat prea multe pe acolo, căci drept să fiu, e de o mie de ori mai bine în acel orfelinat decât aici. În familia asta mă simt ca un câine, parcă aș fi sluga lor... Dar destul despre mine. Voi nu trebuie să știți aceste lucruri. Cum vă merge acolo? Sunteți bine? (schimbare bruscă a tonului) Ah, îmi doresc atât de mult să vă revăd! Dacă aș putea și mâine aș alerga chiar pe jos la voi!
Trebuie să închei aici. Nu mai pot, aud zgomote în dormitorul lor. (scris dezordonat și grăbit) Nu uitați: Să nu aveți încredere în nimeni niciodată! Madame Agnes...(literele erau accentuate)
Vine ziua noastră. Să vă bucurați de ea! Fiți fericite, meritați!
Cu drag, al vostru prieten,
Tommy.’

1999
- Scrisoarea aceea...
- De ce ai pus-o la loc?
- Nu voiam ca Elise să afle că Tommy nu era chiar foarte fericit. Dar nu înțeleg de ce. Ce ați ascuns atâta timp? M-am uitat la ea cu ochii plini de furie.
- Trebuia să ascund totul. Voi nu trebuia să știți nimic despre ceea ce se întâmpla și rolul lui Tommy în familia aceea, mai ales în viața copilului lor.
- Poftim? Ce rol?!

1986
M-am întors în dormitor, nedumerită și cu un mare gol în suflet, după ce am pus totul la locul lui, așa cum fusese de la început. M-am așezat în pat și cu ochii în lacrimi am încercat să rememorez cuvintele lui Tommy din scrisoare. Era clar că Madame Agnes ascunsese toate acele scrisori, probabil le arse ca noi să nu dăm peste ele din întâmplare. Tommy nu era în regulă, iar directoarea o știa foarte bine, era complice monștrilor acelora. Dar oare ce se întâmpla mai exact cu bietul nostru prieten?

A doua zi, Elise m-a privit întrebătoare toată dimineața, iar eu m-am prefăcut că nu observ. Într-un final s-a decis să mă întrebe:
- Ce-ai aflat? Nu știam ce să-i spun, dar trebuia să o mint.
- Nimic.
- Cum nimic? Erai sigură că Madame Agnes ascunde ceva.
- Am greșit. Nu e așa cum am bănuit. Tommy nu a trimis nici o scrisoare. Poate chiar și-a schimbat domiciliul, sau poate o duce atât de bine încât a uitat de noi. I-am zâmbit fals și apoi m-am ridicat de pe banca de sub stejar pe care ne aflam și am pornit către grupul de fete ce jucau volei. Simțeam în spate privirea mirată și neîncrezătoare a Elisei, dar momentan acela fusese cel mai bun răspuns pe care îl puteam da. Din acea clipă eram absolut convinsă că Tommy nu avea să mai existe așa cum îl știam noi, decât în amintirile noastre, ale mele și ale Elisei.

1999
- Tommy Hall fusese vândut familiei Tuckfield pentru a dona un organ copilului lor cu probleme.
Cuvintele ei, atât de calm rostite, m-au pocnit în moalele capului ca un topor bine ascuțit. O copilărie petrecută în neștiință și o adolescență chinuită, soarta oricărui orfan, soarta noastră...
- Nimeni nu trebuia să știe de acest lucru!
- Ce organ a donat mai exact? Vorbele mi-au ieșit tremurând printre dinții încleștați.
- Unul dintre rinichi. Copilul lor se născuse doar cu unul singur.
- De ce Tommy?
- Pentru că în cazul unei complicații să poată dona și sânge, avea aceeași grupă ca și copilul lor. Practic Tommy corespundea cerințelor. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar gâtul îmi era uscat. Prietenul nostru, dragul nostru Tommy, devenise un donator de organe pentru odrasla familiei ăleia!
- Cum ai putut face așa ceva?! M-am răstit la cruda bătrână. Ești vinovată pentru tot ceea ce i s-a întâmplat! Cum poți să mai trăiești știind că...
- Am făcut un lucru bun! Am ajutat un copil să trăiască!
- Și ai ucis altul! Te-ai gândit vreo clipă la sufletul celuilalt, la faptul că era doar un copil? Plângeam și strigam la ea cu o furie pe care probabil orice demon ar fi fost invidios.
- Am primit o sumă frumușică. Plus că oricum Tommy nu avea familie, era orfan. Imaginează-ți suferința acelei mame dacă puiul ei ar fi murit. Așa, Tommy nu avea pe nimeni, nu i-ar fi păsat nimănui dacă murea.
- Nu-mi vine să cred că poți spune așa ceva! Dar noi ce eram? Ai fost oarbă în tot acest timp? Nu ai văzut prietenia noastră? Nu! Greșesc! Nu ai vrut să o vezi! Ai fost mai mereu împotriva noastră!
- Am făcut ceea ce era mai bine și nu regret. Nu am avut niciodată o slăbiciune pentru orfani. Asta le e soarta. Ce nu poți schimba trebuie să accepți!

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!