agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-16 | [This text should be read in romana] |
*
În momentul în care ai intrat pe terasa „Bubu”, Gheorghe, cel care vinde toate nimicurile în piața din „Þiglina”, te-a salutat protocolar, cu „Să trăiți, domn’ avocat!”, în contrast căutat cu atmosfera leneșă, de cartier moleșit de căldură. Te-ai așezat în cel mai izolat loc, la o masă de lemn cu picioare de metal, sub o umbrelă verde bine înfiptă într-un suport de beton. Când Tanța te-a întrebat ce vrei să comanzi, i-ai răspuns într-atât de sec „O bere”, afișând o mimică gravă, că nici n-a mai îndrăznit să te admonesteze pentru că vii cu produse din altă parte (imediat cum te-ai așezat la masă, ai trântit în fața ta, ostentativ, așa credea Tanța, o pungă mare de alune). Nici Gheorghe n-a mai avut curaj să-ți ceară o țigară, ba chiar, vorbind cu cei trei câini care-l înconjurau, își făcea procese de conștiință cum că te-ai supărat și nu ai gustat gluma. L-a lămurit scurt Tanța: „Lasă-l în pace pe Cristi – i s-au înnecat corăbiile”. Peste nici cinci minute, pe terasa „Bubu” își făcu apariția prietenul tău, Mișu. Gheorghe nu mai îndrăzni să aplice o coregrafie similară, ci îl abordă direct, sentimental, cu „Mișule, tată, n-ai și tu o țigare pentru un bătrân pezevenghi ca mine?”. Mișu îi întinse grăbit o țigară, comandă scurt „O bere, Tănțelu’!”, apoi te căută cu privirea pe întreaga terasă. Se apropie de tine, grav, bătându-te ușor, condescendent, pe umăr „Ce faci? Arăți aiurea, pe cuvântul meu! Mă aștepți demult? Cum am primit mesajul, am și coborât!” Mișu se așeză lângă tine, ca un prieten fidel, nemaiștiind ce să-ți spună pentru a-ți ridica moralul. Nici glumele lui nu mai prindeau și cu atât mai puțin sfaturile mult prea generice de viață, jignitoare într-un fel prin trivialitatea lor. „Îmi fac credit la bancă și mă duc în Cipru după Mirela!” „Ai căpiat?”, înlemni Mișu cu țigara aprinsă între degete. Fumul urca și se strângea sub umbrelă, devenind verzui, ca un fel de mătasea broaștei, însă cu mult mai fină. „Cum ți-am zis: îmi fac credit la bancă și mă duc în Cipru. Nu mă întorc fără ea. Plec miercuri.” „Cum miercuri, Cristi, că azi e luni? Găsești așa ușor loc în avion? Ai impresia că e simplu, bați din palme și gata? Stai să-ți accepte banca creditul, să vezi banii... Uite și tu în ce bodegă umbli; și îți faci credit să te duci până în Cipru pentru o femeie de care abia te-ai despărțit...” „Nu știu dacă poți să mă crezi... Îți spun toate astea pentru că ești singurul în care am cu adevărat încredere. Mi-a fost ușor să-i propun să ne despărțim, da. Însă o iubeam și o iubesc în continuare. Orgoliul m-a împiedecat să nu-mi retractez cuvintele atunci. Credeam că o acceptă doar din ambiție, însă n-a fost așa. Acum realizez că am dezamăgit-o profund, încât a plecat din țară doar ca să uite de mine. Puțin contează că voi plăti rate doi sau trei ani pentru plecarea asta. O vreau înapoi, omule. M-am schimbat – mi-au fost suficiente două săptămâni fără ea pentru a deveni alt om. Și vreau să-i dovedesc asta! Am vorbit deja la bancă, banii îmi intră mâine pe card, iar biletul de avion e deja rezervat...” După o pauză de câteva secunde, ai adăugat: „Am o rugăminte la tine, Mișule. Vreau să fie o surpriză, să ajung acolo exact de ziua ei. Ca să nu dau nimic de bănuit, lansez un zvon cum că merg cu tine și cu grupul tău în Delta Dunării. Voi plecați joi parcă. Nu negi nimic și ești ferm: Cristi vine cu noi, oricine ar întreba, bine?” „Bine, cum zici tu. Bine...” Cu privirea coborâtă și încruntată, nebărbierit, sălbatic parcă, te-ai afundat în halba de bere. Mișu a rămas gânditor, cu ochii pierduți în mătasea broaștei care se țesea deasupra voastră, pornind din țigările aprinse. Gheorghe vorbea de zor cu cei trei câini, cerea câte o țigară oricui intra pe terasă, iar Tanța abia aștepta patronul – intenționa „să vă pârască”. Voi știați bine că nea’ Costel se supără, și totuși ați venit, ostentativ, cu o pungă mare de alune pe terasă, când Tanța avea și ea alune la bar (la un preț aproape dublu, ce-i drept). * Ieșită la o pauză scurtă de țigară și cafea, undeva într-un colț intim al terasei restaurantului, sub un palmier uriaș, imediat după masa de prânz, atunci când tot personalul respiră ușurat după agitația abia încheiată, priveai lung, de la nici două sute de metri, Mediterana. Pe șezlongurile albastre, la umbra unor palmieri pitici, câțiva turiști leneși se bucurau de soarele umed al Ciprului, lângă piscina hotelului Maistrali. Venită de abia o săptâmănă, încă n-ai apucat să cercetezi amănunțit stațiunea Protaras. Ai ajuns noaptea, târziu, cu un zbor direct din București, iar cineva de la recepția hotelului te-a așteptat la aeroportul din Larnaca. Motivată de schimbarea din viața ta, și, desigur, dornică să uiți ceea ce ai lăsat în urmă, ai lucrat toată săptămâna de dimineața până seara. Lui nu i-ai spus nimic despre oportunitatea de a te angaja ca ospătăriță într-un un hotel din Cipru. Ai păstrat-o ca pe un as din mânecă. Știai că relația voastră este pe cale să explodeze, erai sătulă de certuri și contraziceri absurde, în gol. Þi-ar fi fost extrem de greu să fii în același oraș cu el și să nu mai existe nimic între voi. Trebuia să pleci undeva departe, să poți uita ceea ce a fost. Trebuia să fii departe pentru a face imposibilă o nouă împăcare. Învățaseși din experiențele anterioare că orice împăcare nu însemna decât reluarea punctului mort în care s-a ajuns. La ultima ceartă dintre voi nu ai mai refuzat propunerea lui Cristi de a încheia relația, lucru care l-a uimit, obișnuit fiind ca tu să refuzi înverșunată asta. Tocmai aruncai la coș mucul de țigară când telefonul a început să sune. Era Ioana, buna ta prietena din țară. Probabil voia să afle cum îți merge și care e atmosfera în Cipru, așa că i-ai răspuns relaxată, cordială: „Bună, bună, dragă! Te ascult!” După cum te așteptai, ea te întrebă dacă ai reușit să te integrezi, dacă e frumos acolo; răspunsul tău era unul singur – invariabilul „Desigur”. După două-trei minute, Ioana, scăzând tonul vocii, ca și cum ar fi pe cale să-ți împărtășească un mare secret, schimbă total mersul discuției: „Mirela, am să-ți spun ceva delicat... Nu șiu dacă e bine să-ți spun sau nu, m-am tot gândit. Însă am ajuns la concluzia că e mai bine, totuși, să știi...” O mirare se căscă deodată între tine și marea Mediterană, ceea ce făcu să-i răspunzi Ioanei, înghițind zgomotos ultima gură de cafea: „Sunt numai ochi și urechi, fată. Ce s-a întâmplat?” „Cristi se pregătește să vină la tine de ziua ta. Am aflat de la mama lui asta...” „Poftim?” „Adevărat îți spun. Am sunat-o pe mama lui una din zilele trecute pentru niște produse cosmetice și mi s-a plâns la telefon cum că și-a făcut credit la bancă să vină după tine în Cipru, să te convingă să vă împăcați.” „Dar nu vreau asta, chiar nu mai vreau, mi-a ajuns!” „Știu foarte bine, doar mi te-ai plâns de atâtea ori... Totuși Mișu susține că au un grup organizat și merg pentru o saptămână în Delta Dunării, iar Cristi vine cu ei. Nu știu, sincer, ce să cred... Am vrut doar să te pun în gardă și nimic mai mult.” „E clar, Ioana. E doar o bravadă de-a lui. E foarte uimit că nu m-am mai opus despărțirii dintre noi și că am plecat departe, în Cipru, să uit de tot și de toate. E clar că merge în Deltă, însă, pentru a face pe interesantul, a spus că vine de ziua mea aici... ” „Tu îl cunoști mai bine...” Cineva te-a strigat și a trebuit să grăbești discuția. Mai tărziu, aranjând mesele din restaurant, ai reflectat la advertismentul Ioanei. Nu, nu avea cum să fie adevărat, îl știai prea bine. Era mult prea slab pentru a-și călca orgoliul exacerbat; nu era capabil de un asemenea gest – singurul care, a trebuit să admiți robotind printre mese, ar fi putut face ca, în ochii tăi, amintirea lui să mai însemne ceva. * Când avionul în care te-ai îmbarcat decola de pe aeroportul Băneasa, te trecură toate transpirațiile. Un gol îți cuprinsese stomacul, iar inerția alergării îți îndesă ideile în ceafă. Ai comandat o băutură tare, apoi n-a mai contat dacă avionul zbura la zece mii de metri deasupra sau dedesubtul pământului. Hotelul la care aveai rezervare era situat la nici zece minute de aeroport. Taximetristul, un turc scund, vorbăreț și curios, te iscodi într-o engleză stricată de unde ești și cu ce gânduri în Larnaca. Îi răspundeai minimal, ursuz, cum că nu ai venit pentru turism. De-a lungul unei alei străjuite de palmieri, taxiul opri în fața hotelului „Cactus” (nume în acord cu planta uriașă, cubistă, pictată pe trupul alb al clădirii). Peste noapte, gândurile, combinate cu aerul umed, îți dădură insomniii puternice. Creierul parcă-ți era acoperit de cărbuni aprinși. Ai deschis larg geamurile și un nou val de căldură te-a izbit în piept. Cu pijamaua lipită de corp, ai fumat aproape un pachet de țigări. Camera, mobilată standard, impersonal, nu avea nimic specific locului, de parcă te-ai fi cazat la o unitate a unui lanț hotelier internațional. Singurul element care îți amintea de locul în care te aflai era un tablou uriaș cu o imagine a plajei din Larnaca. Mîine urma să fie ziua Mirelei. Faptul că ai depus atâta efort pentru a veni după ea trebuia să facă diferența. Tu te-ai schimbat, ai realizat că o iubești enorm, ți-ai călcat orgoliul în picioare și ai venit în Cipru de ziua ei. Oare nu e suficient acest gest? A doua zi te-ai trezit greu, de parcă materie pentru vise ți-a fost plumbul. Revii în cameră după micul dejun aducând cu tine și două beri Keo. De la balcon puteai vedea piscina hotelului, cu un cactus mare, geometric, pictat pe fundul ei, faleza din Larnaca și marea Mediterană. Te-ai instalat pe șezlong, sorbind încet din berea amară, cipriotă. Din cauza aerului aveai tot timpul pielea umedă. Adâncit în gânduri și îndoieli, nu mai aveai stare. N-ai reușit să te odihnești în noaptea precedentă, încă nu te puteai acomoda cu atmosfera apăsătoare, atât ca umezeală, cât și ca tensiune psihică. Mișu te sună spunându-ți că Mirela e liberă de ziua ei și că e plecată în Grecia. Știa de la Ioana aceste detalii, așa că nu putea garanta că este adevărat – putea fi doar un tertip de-al fetelor. Pus pe jar de telefonul prietenului tău, te-ai gândit că nu are rost să te deplasezi pănă în Protaras, dacă ea e posibil să fie în Grecia (chiar dacă ți-era greu să crezi asta). Pe la ora zece ți-ai luat inima în dinți și i-ai trimis Mirelei un mesaj pe telefon. „La mulți ani! Cristi.” Ai așteptat, încordat, un răspuns. Pereții erau mult prea strâmți pentru emoțiile care te încearcau, însă nu voiai să ieși nici în ruptul capului din cameră. Nu ai venit pentru turism – Larnaca și Mediterana nu îți transmiteau nimic special. După zece minute de așteptare încordată, ai primit un răspuns sec: „Mulțumesc”. Imediat, cu degetele abia nimerind tastatura, i-ai scris Mirelei un nou mesaj: „Mi-ar fi plăcut să-ți urez La Mulți Ani în persoană. Te iubesc enorm de mult. Ar fi fost frumos să ne vedem...” Ai lăsat telefonul jos, transpirat leoarcă. Era dimineață și deja simțeai oboseala de parcă ar fi unsprezece seara. Făceai cercuri concentrice în jurul telefonului, arzând de nerăbdare. „Nu voiam să te văd, dar având în vedere că este ziua mea, accept să ne vedem doar ca amici și cu promisiunea că nu faci vreo scenă!” Acest mesaj a venit ca o lovitură în moalele capului. Câtă ură și răceala! Adică ea credea că ai depus atâta efort pentru a veni să-i faci „scene”? Și credea că ești o persoană capabilă „să facă scene”? „Te-am iubit enorm, adio.” – atât i-ai mai scris, aruncând într-un colț al camerei telefonul. Ai mai comandat câteva beri Keo de la restaurantul hotelului. Abia spre seară ai citit răspunsul ei, amețit bine de oboseală, căldură și alcool: „Adio a fost, este și va rămâne. Vacanță plăcută.” Nu a fost vacanță și nu a fost nimic plăcut. Nu ai găsit niciun motiv pentru a ieși din hotel în cele cinci zile cât ai stat în Larnaca. Nu ai venit ca turist pe insula blestemată. * În dimineața zilei tale de naștere, priveai de la înălțimea Capului Greco cum valurile Mediteranei se spărgeau de stânca mult avântată în mare. Þi-ai spus că ce poate fi mai frumos decât să primești mesajele de felicitări de la prieteni în cel mai interesant loc de lângă Protaras. Apa extrem de limpede lasa să se vadă clar bolovanii prăbușiți în mare. Te gândeai că dacă ar exista cu adevărat acel monstru marin de care vorbesc localnicii, între delfin și dragon, ar fi imposibil să nu îl vezi cu ochiul liber. Primul mesaj de la Cristi te-a surprins urmărind cu privirea coama înspumată a unui val. Te-ai uitat lung la telefon - numărul nu figura în agendă; totuși l-ai recunoscut imediat ca fiind al lui. Trecuse prea puțin timp ca să îl poți uita. Urarea lui generică și formală de „La mulți ani” te-a făcut să să zâmbești. Nu, nu voiai să-i răspunzi. Ai continuat să privești valurile care se spargeau absurde, sisifice, de Capul Greco. Totuși, curiozitatea de a afla dacă el chiar a venit după tine te-a făcut ca, peste zece minute, să-i răspunzi, însă la fel de sec și formal. Când, tot prin intermediul unui mesaj, ți-a propus să te felicite în persoană, ți-a fost greu să crezi că a venit în Cipru. Însă ai fost forțată să admiți că, probabil, este adevărat. Te-ai gândit că locul acela atât de departe de țară, ca un teren neutru, te-ar ajuta să-i faci față. Și în plus te rodea o mare curiozitate – aceea de a vedea dacă a venit sau nu. Te-ai simțit suficient de puternică, așa că, de pe faleza Capului Greco, i-ai răspuns că da, ești de acord să vă vedeți, însă cu o condiție: „să nu facă scene”. Răspunsul lui Cristi ți-a risipit orice urmă de îndoială. Era clar că nu venise în Cipru, totul fiind doar o bravadă ieftină. Nu și-a putut călca pe orgoliu. Era în Delta Dunării cu prietenii și doar te-a pus la încercare prin acest schimb de mesaje. Ai zâmbit, inspirând adânc briza Mediteranei. Era doar o iluzie deplasarea lui aici, precum existența blândului monstru marin din Ayia Napa, pe care îl căutai zadarnic, în acea dimineață, printre valuri, de la înălțimea Capului Greco. * Tocmai savurai o halbă de bere la „Bubu”, ascuns de soarele aprig și uscat sub o umbrelă verde, când Mișu și alți doi amici comuni intrără pe terasă. „Uite-l pe Cristi. Salutare!” – te-a reperat imediat micul grup, obișnuit fiind fiecare ca, atunci când intră pe terasă, să caute cu mare atenție cunoscuți. Se așeazară la masa ta, dând noroc cu halbele înspumate, după care Mișu „aruncă o perlă”: „Cum a fost în Cipru, Cristi?” „Ai fost în Cipru? Ce tare! Hai povestește!” – te îndemnară ceilalți doi. Dar nu aveai absolut niciun chef să deschizi gura. „Hai, zi cum a fost”, insistă Mișu, aprobat de ceilalți doi. „Păi...”, încercai să îngaimi, realizând că ai fost extrem de neinspirat să ieși în „Bubu” la nici câteva zile de când te-ai întors. „...Au o bere amară: Keo. Singura bere locală”, după care ai tăcut, convins fiind că ți-ai satisfăcut onorabil mica audiență. „Doar bere?”, se declarară descumpăniți cei dimprejurul tău, sorbind câte o gură din halbele din față. „Asta avem și noi!” Ai realizat că nu vei scăpa prea ușor și-ai început, greoi, să le descrii autostrada, drumul îngust străjuit de palmieri, priveliștea de la balcon, precum și plaja din Larnaca, așa cum ți-o aminteai din tabloul atârnat de perete. Cei doi, râzând lubric, voiau mai multe amănunte despre „cum sunt fetele pe-acolo”, însă te salvă Mișu, care le-o tăie scurt: „Gata, că omului nu-i arde de povești.” Discuția a virat către subiecte banale; nu ai mai luat parte la ea, pierdut undeva departe, rămas, parcă, prizonier în camera din Cipru. După nici zece minute, te-ai ridicat brusc de la masă: „Am de plătit o rată la bancă. Am întins-o!” Ai ieșit cu gesturi scurte, grăbite. Mișu aleargă după tine și te opri tăindu-ți calea. „Omule, nu arăți deloc bine. Ce s-a întâmplat acolo? Ai reușit ceva?” „Nu”, i-ai răspuns sec, dându-l nervos la o parte. Ai evitat să-l privești în ochi, îndepărtându-te grăbit de terasa din fața căreia, înlemnit, descumpănit, Mișu te urmărea cu privirea. * La nici câteva zile după ce l-ai cunoscut pe plaja din Protaras pe Cristos Tomu, un cipriot care locuiește în Larnaca și care ți-a declarat toată seara sub smochinul uriaș din mijlocul plajei că ai cei mai frumoși ochi pe care i-a văzut vreodată, ai întâlnit-o, la obișnuita pauză de țigară, pe Crina, o româncă ce lucra ca recepționeră la același hotel. V-ați salutat cordial, aprinzându-vă reciproc țigările, după care ea, brusc, și-a amintit că trebuia să-ți spună ceva: „Mirela, am uita să-ți spun: a întrebat un tip de tine la hotel!” Ai privit-o ușor surprinsă, zâmbind și cerând mai multe detalii: „Brunet, cu ochi verzi și mediu de înălțime?” „Da!”, îți confirmă bănuielile Crina. Apoi ai adăugat, gândind cu voce tare: „Al naibii cipriotul, a și aflat la ce hotel lucrez!” Însă Crina veni imediat cu noi precizări, transformând zâmbetul tău într-o uimire mută: „Care cipriot, că era român!” „Dar când s-a întâmplat asta?” „Joi, de ziua ta. Îmi pare sincer rău că nu ți-am spus de atunci, dar nu ne-a mai nimerit pe aceeași tură.” Ai devenit brusc încruntată, curioasă. „Păi și ce ai vorbit cu el, ce te-a întrebat?” „Am început în engleză, ne descurcam greu, după care ne-am dat seama că suntem români amândoi. M-a întrebat fâstâcit de tine. Știi, în limba natală emoțiile sunt mai greu de disimulat. I-am spus că lucrezi la restaurant și, la insistențele lui, am sunat să văd dacă ești acolo. Însă mi-au spus că ai zi liberă, răspuns pe care i l-am transmit întru tocmai. Mi-a mulțumit, a zâmbit ușor, chiar dacă părea că se forțează să facă asta, după care a făcut stânga împrejur.” „Dar cum îl chema? Þi-a spus?” „Da – Cristi îl chema.” „A mai întrebat și altceva?” „Nu – doar mi-a mulțumit și a plecat.” Încruntarea ta se transformă în nostalgie, nostalgia într-un zâmbet ușor, enigmatic, pe care Crina nu l-a înțeles. Nu mai erai lângă noua ta prietenă, nu te mai puteai concentra la subiectul pe care ea l-a schimbat între timp. Sub palmierul care ținea loc de fumoar, la nici două sute de metri de marea Mediterană, a trebuit să recunoști că, totuși, amintirea lui Cristi însemna ceva pentru tine. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy