agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-10-27 | |
Mie toată lumea-mi zice Goguță, dar numele meu adevărat, așa cum mă strigă la catalog, este Cezar. Munteanu Cezar. Dar lumea-mi zice Goguță. Cred că așa se obișnuiește la noi, să li se spună oamenilor cu alte nume decât ălea de le-au avut ei în catalog. De exemplu, tatălui meu îi spune Nenu, deși pe el îl cheamă Gheorghe. Munteanu Gheorghe. Pe mama o cheamă Elena, dar noi, toți ai casei, îi spunem mama. Mai am și un frate, Ovidiu, care e cu șapte ani mai mare decât mine. Pe prietenul meu cel mai bun îl cheamă Mișu, dar colegii mei de clasă îl strigă, ca să-l necăjească, Mișu Futino. Toată lumea spune despre el că e cam prostuț, dar nu e adevărat. Eu îl cunosc bine și știu că, chiar dacă nu ia note bune la școală, asta nu înseamnă nimic.
Aș putea să povestesc o grămadă de lucruri despre mine și despre prietenul meu, dar acum am treabă. Trebuie să-mi termin compunerea până se întoarce tata de la oraș. Înainte de a pleca, m-a întrebat ce teme am de făcut pentru mâine, iar eu i-am spus că am de făcut o compunere. Tata m-a întrebat despre ce, iar eu i-am spus că despre revoluție. Tata a fost foarte mirat și m-a întrebat din nou despre ce. După ce eu i-am spus din nou că despre revoluție, el a zis “aha, bine, când mă întorc acasă să fie gata că altfel…”. Nu mi-a spus ce înseamnă altfel fiindcă eu știu că sta înseamnă că o să-și scoată cureaua și… Am un coleg, Mitică îl cheamă, Mitică Stănescu. Mitică acesta e foarte haios uneori. Vine la școală și se vede pe fața lui s-a întâmplat ceva. E vesel și se hlizește ca prostul și, deși știm toți ce s-a întâmplat, îl întrebăm ce are. Și el ne răspunde că l-a bătut tatăl lui. Și noi iarăși, deși știm răspunsul, îl întrebăm că de ce e atunci așa de fericit. Iar el ne spune că, atunci când îl bate tatăl lui îl doare și pe el, ca pe oricare, dar dup-aia, se simte foarte bine și are impresia că plutește. Eu cred că Mitică spune numai minciuni, numai așa ca să ne impresioneze, dar e destul de haios totuși. Mai ales atunci când vine doamna profesoară, iar Mitică cere voie să stea toată ora în picioare. Doamna îl întreabă de ce, iar el spune că-l doare atât de tare fundul că nu poate să stea în bancă. Că și de dormit, zice el, numai pe burtă poate să doarmă. Noi suntem pe jos de râs și râde și doamna profesoară și-l lasă pe Mitică să stea în picioare toată ora.
Iar el ne privește de sus, parca e un turn de control care se hlizește mereu. Eu nu sunt prieten cu Mitică, pentru că el face multe glume proaste. Nu mai vorbesc cu el de când i-a făcut lui Mișu gluma aia cu …
Aoleo! E aproape unsprezece și eu nu am scris încă nimic. La trei vine tata și dacă vede că nu am terminat… Stau cu stiloul în mână și cu caietul deschis în fața mea , dar nu am scris nimic, absolut nimic. L-am rugat mai devreme pe fratele meu să mă ajute, dar el, când a auzit despre ce e vorba, m-a înjurat și a bocănit de câteva ori cu piciorul lui de lemn în podea. Cred că a vrut să-mi ardă și o palmă, numai că eu am simțit asta și am plecat imediat. L-am auzit apoi cu se duce la bucătărie și-i spune mamei că pleacă și el puțin. Asta e vorba lui, ne-am obișnuit toți cu ea, dar toți știm că el, de fapt, se duce la cârciumă și iar o să vină beat și tata o să se enerveze și… Mama a început să plângă. Are un fel de a plânge, aproape pe tăcute. Dar eu tot o aud de la mine din cameră când plânge. Dar eu nu cred că fratele meu e un bețiv, deși tata îi spune de multe ori așa. Nu cred. Acum, că Ovidiu a plecat, nu prea mai am pe cine să rog să mă ajute. Pe mama, chiar dacă n-aș auzi-o cum plânge, tot nu aș putea să o rog, căci ea nu știe nimic. Asta am auzit-o de la tata, într-o seară când ei se certau în bucătărie și credeau că eu dorm și nu-i aud. Tata a zis atunci că mama nu știe nimic, parcă ar trăi pe altă lume. Mama nu i-a zis nimic și, ca de obicei, a început să plângă. Nici pe bunicul nu pot să-l rog să mă ajute pentru că el nu mai vorbește. De când l-au bătut ăia, nu mai vorbește. L-a dus tata la doctor, dar i-a spus că nu are nimic, doar că nu mai vrea să vorbească. Atît. A, uite-l ca a intrat în camera mea. Caută pipa. De vreo două sau trei zile o caută. Nu prea înțeleg cum vine asta. Adică el, care înainte putea să ghicească gândurile oamenilor, nu poate să găsească o amărâtă de pipă? Bineînțeles că nici acum nu a găsit-o că nu avea ce căuta pipa în camera mea. Chiar nu știu de unde să încep blestemata asta de compunere. Trebuie să scriu totuși ceva, ca acum vine tata și… Cred că aș putea începe cu ziua când a venit bunicul la noi și a vorbit cu tata. Pe vremea aia bunicul stătea la casa lui unde avea un radio foarte vechi, mare cât un dulap. Bunicul, la radioul acesta cât o balenă, asculta în fiecare seară Europa Liberă. Acesta-i un post de radio pe care nu aveai voie să-l asculți. Dar bunicul, chiar dacă era interzis, asculta în fiecare seară cu sonorul dat la maxim, că începuse să fie cam fudul de urechi. În seara aia, bunicul a venit la noi și i-a vorbit tatei despre împușcături și copii morți și de tancuri și a pomenit de mai multe ori de Timișoara, un oraș de care mai auzisem de la tata. Acolo a făcut tata armata. E un oraș undeva, la marginea țării noastre și unde, asta o știu de la tata, femeile sunt foarte frumoase. Asta i-a spus-o tata lui Nea Trifon, dar eu cred că tata l-a mințit. Că nu prea văd cum ar putea să fie femeile mai frumoase sau mai urâte. Femeile sunt femei și gata. Când i-am spus asta tatei, el m-a mângâiat ușurel pe creștet și mi-a zis că “lasă, băiatul tatei, o să crești și o să afli și tu un oraș d-acesta, cum a fost Timișoara pentru mine”. Din asta eu am înțeles încă o dată că a fi mic e un lucru rău, fiindcă nu te ia nimeni în seamă și nici nu știi de un oraș ca Timișoara decât din ceea ce ți-a povestit tatăl tău. În seara aia, tata s-a răstit la bunicul și zicea că mint toți și că o să-i împuște pe toți. Eu nu prea înțelegeam despre ce vorbesc ei și de ce sunt așa nervoși. Cred că Ovidiu a înțeles mai mult decât mine, că s-a băgat și el în vorbă, iar, când tata ne-a trimis la culcare, el a răspuns că “nu se poate dormi într-un moment istoric”. Eu nu am prea înțeles ce vrea el să zică și cred că nici nu avea dreptate. Asta fiindcă eu am dormit foarte bine în noaptea aia, iar a doua zi m-am trezit foarte târziu. M-am trezit când am auzit pietricelele lovindu-mi în geam. Era Mișu. Tata nu-mi mai dădea voie să mă întâlnesc cu el. Zicea că o să mă prostesc și eu, așa că Mișu nu mai venea să mă ia la joacă, ci stătea dincolo de gard, și arunca cu pietricele în geamul meu. Ãsta era semnalul nostru. Când auzeam pietricelele lovind geamul știam că trebuie să mă îmbrac și să plec. Așa am făcut și atunci. În ziua aia ne-am jucat de-a indienii. Am tras cu arcurile, am alergat și am prins și doi indieni. Prizonierii comanși se numeau Cucurucucu și Lișcurucucu. Erau indieni comanși și aveau nume de indieni comanși. Erau adică Mihaela Spoială și Ioana Mititelu, adică ălea două dintr-a treia. Le trimiseseră părinții să ia pâine. Noi le-am arestat când ieșeau din curtea brutăriei. Mișu mi-a spus că uite pe Cucurucucu și pe Lișcurucucu, iar eu m-am uitat și nu le-am văzut decât pe astea două dintr-a treia, care erau și vecine cu mine. Mișu mi le-a arătat din nou și mi-a spus că nu văd eu bine, sunt doi indieni comanși, adică dușmanii apașilor. Iar noi eram, evident apași și, când m-am mai uitat odată, am văzut și eu că ele erau indieni de fapt și nu vecinele mele Spoială Mihaela și Mititelu Ioana. Apoi am pornit lupta. Comanșii s-au predate imediat dar, când am vrut să le ducem la stâlpul caznelor, comanșii au început să plângă, așa că a trebuit să le dăm drumul. Mișu era tare supărat, iar eu am încercat să-l îmbunez zicându-i că, lasă bă, Mișule, că nu poți să te joci cu indienii ăștia de pe-a treia că sunt niște plângăcioși. -Nu pot, mamă, am de făcut o compunere. Chiar nu pot, deși … cât mi-aș dori să plec. Mama e tare supărată și se vede că a plâns. De-ar ști cât aș vrea să plec. Oriunde m-ar trimite. Să iau pâine sau să mă duc la Tanti Lilica să văd dacă are să ne dea niște ouă sau să încerc să-l conving pe Ovidiu să vină acasă înainte de a se întoarce tata, sau… Oriunde, numai să scap de compunerea asta blestemată. M-aș duce chiar și la Tanti Marcela, acolo unde m-a trimis mama acum, cu toate că, în mod normal nu îmi place să merg la ea. La Tanti Marcela sunt întotdeauna foarte multe femei. Beau cafea și fumează de e un aer acolo de abia poți respira. Iar atunci când mă duc eu, Tanti Marcela mă ia în brațe și mă pupă pe nas, deși știe bine că nu-mi place asta. Eu mă înroșesc, mă fâstâcesc și nici nu mai știu pentru ce m-a trimis mama. Tanti Marcela mă pupă din nou pe nas și spune către prietene sale că “uite, dragă, ce drăguțel e copilașul ăsta”. Într-o zi o s-o mușc, să vadă că nu mai sunt un copilaș, acum sunt mare. Aoleo. E aproape doisprezece și eu tot nu am scris nimic. Dar chiar nu știu de unde să încep. Au fost toate așa de amestecate. E foarte greu să le mai descurci. Și mai ales să le pui pe hârtie… Poate că aș putea începe de la momentul când Ovidiu l-a chemat pe tata la televizor spunându-i că dictatorul a fugit. Ne-am dus cu toții în casă, la televizor, dar nu am putut vedea nimic pentru că s-a oprit curentul. Tata s-a enervat și a început să înjure, iar mama i-a spus să nu mai vorbească așa urât că îl aud copii ăștia. Apoi am plecat toți la Nea Bocu, să vedem dacă și la el s-a luat curentul. La poartă ne-am întâlnit cu Mihaela Spoială, urâta aia dintr-a treia care ne-a spus că și la ei se luase. Noroc că Nea Bocu are un radio pe baterii. Nea Bocu a adus radioul în camera de la stradă așa că noi ascultam la radio și ne uitam ca proștii la ecranul negru al televizorului. Ovidiu vorbea mereu până i-a zis tata să tacă dracu’ din gură că nu se mai aude nimic la radio. Eu nu înțelegeam mare lucru din ce spuneau oamenii de la radio, dar aș fi vrut să ascult în continuare. Eram băiat mare acum și puteam să stau cu oamenii mari. Numai urâta de Spoială Mihaela nu mă lăsa în pace. Mă trăgea de mână să ies afară, să-mi spună ceva. N-am avut încotro și am ieșit, dar zăluda mă trăgea mereu de mână, că nu aici, îți spun mai încolo. Unde mai încolo? M-a dus până la leagăn. Urâta asta avea leagăn. Eu aș veni de multe ori la Nea Bocu să mă dau în leagăn, dar, în general, nu am nici un chef să mă întâlnesc cu ea. Dar nu ai cum să nu te întâlnești cu ea dacă vii aici, fiindcă ea e fiica lui Nea Bocu și aici stă. Fata din flori, așa zice mama, dar eu nu o cred. Cum din flori? Nu vezi ce urâtă e? Are și pistrui. Mi-a spus să nu mai fiu supărat pe ea. Eu nici nu mai știam pentru ce trebuia să fiu supărat. Pentru ieri, mi-a spus ea. Să știi, mi-a spus, eu aș fi vrut să mă joc cu voi, dar nu a vrut Ioana. Deci asta avea să-mi spună urâta. Apoi mi-a zis să ne dăm în leagăn. Ne-am dat până când i-am văzut pe ai mei ieșind din casă de la Nea Bocu. Erau nervoși și Ovidiu a strigat că trebuie să ieșim în stradă și să apărăm revoluția. Apoi a plecat pe drum în sus, spre capul satului. Tata a rămas în mijlocul drumului multă vreme. Mai pe seară, când mama credea că m-am dus la bunicul, eu am ocolit prin spatele casei, am sărit gardul la Nea Alde Mititelu, apoi la Nea Cărucior, apoi la Nea Costică Gestionarul. Apoi am ieșit în ulița care duce peste deal. Aici l-am găsit pe Mișu. Stătea sprijinit de poartă și ronțăia niște semințe de dovleac. Eu nu pot scuipa cojile la fel de bine ca Mișu. L-am întrebat dacă nu aflase. Nu știa nimic. Am vrut să-i povestesc totul, dar nu prea știam ce să-i spun. I-am zis doar că dictatorul a fugit. Altceva nu mai auzisem la radio. Asta numai din cauza urâtei ăleia de Spoială Mihaela. Numai din cauza ei. Ne-am umplut buzunarele de semințe și am plecat și noi la revoluție. Adică spre capul satului, acolo unde se adunaseră oamenii. Erau mulți, în fața cârciumii, vorbeau tare și făceau tot felul de semne cu mâinile. Alții stăteau la mese și beau bere fiindcă era destul de cald, deși era sfârșit de decembrie. Mai încolo, în fața Primăriei, era un grup mai mic, de tineri. Acolo era și Ovidiu. Mișu l-a văzut primul. Ne-am dus lângă ei, iar Ovidiu când m-a văzut a vrut să mă trimită acasă. Ba chiar a încercat să mă urecheze dar eu m-am ferit. Ceilalți însă ne-au luat apărarea și în primul rând Ștefu Boască. Lasă-i, bă Bujie, să stea și ei, i-a zis Ștefu lui Ovidiu, e revoluția copiilor, bă. Ovidiu nu ne-a mai alungat dar nici nu ne-a mai băgat în seamă. Nu prea era nimic interesant la revoluție și într-o vreme chiar am fi vrut să plecăm. Erau acolo Ștefu Boască, Ovidiu, Liviu Ene, Ninel, Socrates, Chelbec, Jan Voinea, Pisculungeanu, Gigi America și Conete zis Dulap. Cred că ăștia erau toți. Era cam plictiseală la revoluție până când Ștefu a văzut că unii se duceau și-și luau câte o bere de la cârciumă. S-a enervat Ștefu și a zis că așa nu se poate face revoluție, cu berea în nas. Noi terminaserăm semințele și pentru că nu părea a mai fi nimic de făcut pe acolo, am plecat acasă. Eram obosiți și… -Nu, mamă, nu am terminat compunerea. Nici pipa bunicului nu am văzut-o. Știu că o caută de câteva zile, dar nu am văzut-o. Bunicul nu mai e ca înainte. Mai ales pentru că nu vorbește, dar nu-i numai asta. Înainte era întotdeauna vesel și îi înveselea și pe cei din jur. Acum însă, de când l-au bătut… și nici nu mai vorbește… Erau mai mulți când l-au bătut. Chiar în sediul primăriei. Era primarul, polițaiul, secretarul primăriei și încă alți oameni și toți erau oamenii primarului. Iar bunicul era singur și venise să-și ceară dreptatea, să ceară pământul lui înapoi. Oamenii își primiseră pământul înapoi, asta se întâmpla acum vreo doi ani, numai pentru el nu, cică nu mai era pământ. Păi cum să nu mai fie, dom’le, zicea bunicul, cum s-a terminat, că doar nu l-o fi mâncat cineva. De mâncat nu-l mâncase nimeni, pământul era la locul lui, doar că, între timp, îl primise altcineva. Cum e posibil dom’le, zicea bunicul, tocmai mie, care am făcut pușcărie politică, tocmai mie să nu vrea să-mi dea bucata mea de pământ pe care mi-au furat-o tot ei, când erau comuniștii la putere? N-a vrut să înțeleagă cum se putea treaba asta, până l-au bătut acolo, în sediul Primăriei de l-au lăsat lat. De atunci nu mai vorbește. E unu fără un sfert. La două și un sfert tata are autobuz din Pitești și la trei o să fie acasă. O să-și lase bocancii la ușă și o să se trântească în pat și o să se uite la televizor. La fel stătea și atunci, în seara când am venit de la revoluție. Doar că se vedea că, dincolo de bucurie, era și puțin îngrijorat din cauza fratelui meu. M-a întrebat când vine acasă. N-am știut să-i răspund. Era o grămadă de oameni la noi: Nea Bocu, Nea Alde Mititelu, Nea Nicu Dorobanțu, Nea Nae, Nea Comunistu’ și alții de care nu-mi mai aduc acum aminte. Da, și Nea Comunistul era și Nea Bocu îl necăjea și-i zicea că s-a dus vremea lui. Nea Nicu Dorobanțu m-a luat în brațe și m-a ridicat până-n tavan. Apoi a spus că “uite, bă, copiii ăștia au făcut rivoluția”. Ceilalți au râs, dar eu nu știu dacă au râs pentru că Nea Nicu spusese rivoluție, sau de altceva. “O să se ducă dracu’ toți bampirii ăștia”, a mai zis Nea Nicu, dar ceilalți nu au mai râs. Când a intrat mama și a adus o sticlă de țuică și mai multe păhărele pe o tavă, am văzut că în bucătărie erau și urâtele ălea de Spoială Mihaela și Mititelu Ioana. Și mai era și sora colegului meu de bancă, Căpăleață al Patrulea, sclifosita aia sâsâită de sor-sa. Pe colegul meu îl cheamă Căpăleață al Patrulea fiindcă ei sunt opt frați și acasă îi strigă tot ca la școală, cu numele de familie, așa că, pentru ca să-i deosebească, adaugă și ordinea în care s-au născut. Colegul meu a fost al patrulea. Iar asta mică era Căpăleață a Șasea și era o plângăcioasă. Dacă-i făceai sau îi ziceai ceva, imediat se punea pe bocit, iar apoi se ducea la Căpăleață Întîiul și te spunea, iar apoi să te ții. Avea mână grea Căpăleață Întîiul și cred că era de-o seamă cu fratele meu. Da, mult mai târziu, în seara aia, a venit și Ovidiu. Venise să mănânce, dar nu a stat mult. A plecat iar. Mama a încercat să-l oprească, dar nu a putut. Și tata a zis ceva, dar degeaba. Eu am stat cu oamenii mari și am urmărit programul de la televizor. Până acum nu erau decât două ore și nici în ălea nu prea aveai ce vedea, iar acum e continuu. Mi-a plăcut mult mai ales atunci când a cântat nenea ăla cu părul lung. Un cântec despre Timișoara. Mie mi-au dat lacrimile, dar nu mi-a fost rușine, fiindcă și tatei i se umeziseră ochii. Și nici nu am băgat-o în seamă pe Spoială Mihaela care tot venea să mă cheme să mă duc să mă joc cu ele. Nu puteam. Eram băiat mare acum, nu mă mai jucam cu fetițele. Dacă am văzut că nu mai scap de ea, i-am zis, așa cum reținusem că spusese Ovidiu, că tocmai acum și-a găsit, într-un moment istoric? Oamenii care erau la noi au început să râdă, că uite, bă, la ăsta mic cum vorbește. Dar ce știau ei, eu am fost și pionier, am avut și cravată. Da, și bunicul, când mă vedea cu cravata roșie la gât îmi zicea, în batjocură, ce faci, barzo, iar ți-ai pus gâtlegău roșu ca să sperii ciorile? Mișu nu a fost pionier. Voiau să îl facă în anul acela. Până atunci nu-l făcuseră, chiar dacă era cu doi ani mai mare ca mine, pentru că nu avea note bune la școală. Dar bunicul mi-a spus că din cauza tatălui lui nu îl fac și pe el pionier, fiindcă tatăl lui fusese împușcat. A fost prins furând benzină din conductă și a fost condamnat la moarte pentru …sabotaj zice bunicul. Și tot el spune că din cauza asta nu l-au făcut și pe Mișu pionier. Dar eu nu cred, că ce vină are Mișu că tatăl lui a fost împușcat? Am stat până noaptea târziu la televizor, chiar și după ce au plecat ceilalți oameni. Asta atunci când, la București, apăruseră teroriștii și trăgeau în oameni și nu aveau nici un Dumnezeu. Teroriștii erau niște oameni răi. Erau îmbrăcați în negru și aveau măști pe față. Ei erau bine înarmați și trăgeau din orice poziție. Se ascundeau prin canale, iar când ieșeau omorau o mulțime de oameni. Apoi, la televizor, niște oameni au zis că trebuie, cu toții, să apărăm revoluția. Tata și cu ceilalți oameni au plecat la primărie. Eu nu am putut să merg cu ei, ca nu mi-a dat voie tata. Am rămas la televizor și era frumos. Erau imagini de pe străzile orașului București și era ca într-un film de război. Am adormit târziu și, a doua zi, când m-am trezit, l-am auzit pe tata, din bucătărie. Îi povestea mamei cum își petrecuse noaptea. Tata spunea că, atunci când s-au dus la primărie s-au întâlnit cu băieți”. Era și Ovidiu cu ei. Au intrat în cârciumă la Busuioc, pentru că primăria era încuiată, iar Nea Alecu Primaru’ dispăruse din sat cu cheie cu tot. Acolo, la cârciumă, au discutat ce era de făcut, fiindcă, spunea Ștefu Boască, auzeam eu de la tata,e foarte posibil ca teroriștii să vină și peste noi ca să ne omoare, așa cum sunt ei însetați de sânge. Iar nea Nicu a început să strige Moarte Bampirilor și abia au putut să-l liniștească. Până la urmă, tot Ștefu Boască a stabilit ce au de făcut. Tata se și minuna de el, că uite, mai ieri era un prichindel atâtica și uite acum, parc-ar fi șeful satului. Dar tata s-a mirat degeaba, fiindcă oamenii l-au ascultat pe Ștefu și au făcut exact așa cum a spus el. Adică trebuia stabilite grupe de pază la “obiectivele strategice”, așa cum le spunea Ștefu Boască. Au fost deci trimiși câte doi oameni la Miliție, la Dispensar, la Școală și la grajdurile CAP-ului. La fiecare doisprezece ore trebuiau schimbați de alții. Apoi tot Ștefu a organizat “gărzile operative”. Gărzile erau formate din șase oameni, înarmați cu furci, topoare, coase, etc. și erau trei astfel de grupe care să patruleze prin sat pentru a respinge un eventual atac terorist. Apoi, la final, s-au stabilit și capii revoluției. În conducere au fost aleși, dacă-mi mai aduc bine aminte, Gigi America, Liviu Ene, Turcu Anghelina și Ștefu Boască. Sediul a fost stabilit în localul Miliției, să fie mai aproape de telefon. Socrates a fost numit secretar, adică responsabil cu telefonul. El trebuia să țină legătura cu revoluția din alte zone ale țării și, în primul rând, cu cea din Pitești. Ultima hotărâre pe care au luat-o a fost ca nimeni, cu excepția gărzilor operative, nu avea voie să iasă pe stradă după ora unsprezece noaptea. Tata i-a spus apoi mamei să-I pună o ciorbă fierbinte, că la zece trebuie să se ducă să-i schimbe pe ăia doi care păzeau la școală, adică pe Titi Mopsul și pe Nea Nae Cărucior. Cred că era 23 decembrie. Nu se poate. Nu cred că e tot doisprezece. Da, e exact așa cum am bănuit. A stat ceasul. La radio e muzică populară. Mie nu-mi place muzica populară. Nici fratelui meu nu-I place. De fapt lui nu-I prea mai place nimic. Cred că nici să bea nu-i place, de fapt, deși tata spune altfel. Mama plânge mult când Ovidiu vine beat acasă. Plânge așa, în felul ei tăcut, când el cade lat de beat și adoarme acolo unde a căzut. Mi-e rușine să spun, dar, odată a făcut și pe el, așa era de beat. Înainte mă înțelegeam bine cu fratele meu. El e cu șase ani mai mare decât mine și nu-i prea place să mă bag în treburile lui. Dar eu aveam grijă și nu-l prea deranjam, dar, în rest, ne înțelegeam bine. Mă ajuta la teme și cred că nici nu s-ar fi supărat foarte tare dacă ar fi aflat că îi mai împrumutam lui Mișu din cărțile lui. Cu condiția să nu le rupă și… Dar acum … Abia dacă mă mai vede, dar să-mi și vorbească. De fapt, acasă nu mai vorbește cu nimeni. Poate doar cu bunicul. Într-o seară i-am auzit vorbind în magazine. De fapt doar Ovidiu vorbea, dar eu nu înțelegeam ce spune și mi s-a părut că plânge. Prietenii lui îi spun Bujie, dare u nu știu de ce. Bujia e ceva la mașină. O piesă care face scânteie, așa mi-a spus tata. Un fel de chibrit din cele cu care-și aprindea bunicul pipa. Într-o zi am încercat și noi să fumăm. Adică eu și Mișu. Am încercat întâi cu pipa bunicului, dar nu am reușit să o aprindem. Apoi a adus Mișu niște țigări. Le luase de la Nicolo Tișcaba în schimbul unui borcan cu râme. În mod normal, Nicolo Tișcaba îi dădea bomboane în schimbul râmelor, dar acum Mișu ceruse țigări. Și Nicolo Tișcaba îi dăduse. Ne-am dus la râu, să nu ne vadă nimeni. Era cald, vară. N-a fost ușor nici cu țigările. La început eu suflam în ea și Mișu mi-a explicat că trebuie să tragi, nu să sufli. Nu era cine știe ce. Ne-am înecat de câteva ori, am tușit, ni s-au umplut ochii de lacrimi. Dar niciunul din noi nu s-a lăsat până n-a terminat țigara. Chiștoacele le-am aruncat în râu, dar apoi mi s-a făcut rău și cred că am leșinat. Mișu s-a speriat foarte tare și a crezut că am murit. Noroc cu Tanti Aurica. Venise la râu să spele niște rufe. Mi-a dat cu apă pe față și mi-am revenit. Seara m-a spus tatei. Tata a scos cureaua și…”Na, țigări ai vrut, țigări îți dau.” Trebuie să fie unu și jumătate că a trecut autobuzul. La noi toată lumea știe cât e ceasul după cum trec autobuzele. A trecut autobuzul de șapte, sau ăla de unsprezece, sau ăla de unu și jumătate, așa știe lumea cât e ceasul. Eu am și ceas de mână. Racheta îl cheamă. E un ceas rusesc. Tata mi l-a luat ca să știu și eu cât e ceasul, să îmi aduc aminte să mai vin și acasă. Dar pe mine mai mult mă încurcă, fiindcă uit să-l întorc. Iar apoi, dacă mă uit la el, vad ca e încă devreme și mai stau la joacă, deși e noapte. Târziu de tot îmi dau seama că am uitat să-l întorc, iar apoi iară se supără tata și… “Atunci când pleci la joacă parcă uiți de toate”, zice tata, „nu te mai gândești că ăia de acasă sunt îngrijorați când văd că s-a făcut noapte de mult și copilul lor nu apare neam”. Eu încerc să-I explic că mi s-a oprit ceasul, dar tata nu vrea să înțeleagă. I-auzi. Trece Gigi America pe drum. Domne, ce mai cântă… Așa cânta și atunci. Noi ne jucam pe drum când am auzit glasul frumos al lui Gigi. Cânta ca acum, de jale. Era pe 23 sau pe 24. Da, cred că în 24 decembrie era asta. Când l-am văzut, am ridicat degetele desfăcute în V așa cum văzusem că făceau oamenii mari și am strigat toți victorie. El era cam băut și era cătrănit tare, dar tot mai putea să glumească cu noi. “Ce face, bă, puștimea revoluționară?”, ne-a zis el. Bine nea Gigi, da’ mata, de ce ești așa cătrănit? El s-a așezat greu pe banca de la poarta lui Machidon, și noi ne-am înghesuit toți lângă el. Abia cum, de curând am aflat de ce-i zice lui Gigi – America. El a lucrat mai de mult, la fabrică, la Pitești, Era inginer și, într-o seară, a ieșit cu prietenii la o bere. Și cum se plictiseau, iar băutura li se urcase la cap, Gigi a început să le toarne tot felul de minciuni, dar așa, știi, cum le spune Gigi, de nu ai cum să nu le crezi. Le-a spus că el are un unchi foarte bogat în America și că ăla vrea să-l cheme la el și alte trăsnăi d-astea. A doua zi a venit miliția și l-a umflat. L-au bătut să spună ce e cu unchiul ăsta. El le zicea că e o glumă, iar ăia îl băteau iar că ziceau că-și bate joc de ei. I-au dat drumul până la urmă, dar tot nu se lămurise situația. Era sau nu unchiul ăsta. Oricum, l-au dat și afară din serviciu, așa ca să știe o treabă. De atunci, aproape în fiecare an a lucrat în altă parte. Anul trecut a fost suplinitor la noi la școală. Am făcut matematica și muzica cu el. Și desenul, am uitat. Dar în dimineața aia era supărat tare. El era singurul din grupul ălora mari, din care era și Ovidiu, care ne mai băga și pe noi în seamă. Și nu ne trata ca pe niște puști. Și în dimineața aia a vorbit cu noi de parcă eram de-o seamă. Ne-a spus întâi că l-au dat afară de la revoluție și dup-aia ne-a povestit și de ce. El fusese trimis, în noaptea care trecuse, să păzească grajdurile CAP-ului, împreună cu Jan Voinea. Pe la miezul nopții, venise Titi Mopsul pe la ei cu un bidon de cinci kile. De țuică. Ca să le treacă noaptea mai ușor și să nu înghețe. Au băut, e adevărat, dar de dimineață, când a venit Ștefu, nu erau beți. Erau doar puțin afumați, atât. Dar Ștefu i-a luat la rost, le-a zis că-s aproape contrarevoluționari. Exact așa a spus Ștefu Boască, ni se plângea nouă Gigi America, de parcă noi eram de-o viață prietenii lui. Și le mai spusese Ștefu că, în noaptea aia când ei se afumau cu țuică de prune, el se luptase cu teroriștii și fusese la un pas de moarte. Gigi nu știa despre ce e vorba și nici Ștefu nu le spuse mai mult. Așa că i-am povestit eu ce se întâmplase în noaptea aia, i-am povestit ce auzisem și eu de la tata. Se formaseră, e adevărat, trei grupe care trebuiau să patruleze prin sat, dar, lipsind mulți, în noaptea aia rămăsese doar una. Așa că, în noaptea dinspre 23 spre 24 decembrie, în patrulă erau nea Nelu Istrate, Socrates, Ninel, Nea Băluță și Nicu Dorobanțu. Și cum patrulau ei așa pe ulița satului, na că zăresc o lumină ce cobora de pe dealul de peste râu. Venea spre sat lumina și chiar dacă era mică și abia se zărea, părea a fi focul iadului cu care, cică, începe sfârșitul lumii. Ninel s-a dus atunci și l-a trezit pe Ștefu Boască și la adus acolo, cu tot cu pistolul pe care-l confiscase de la șeful de post. Ștefu a văzut și el luminița care cobora de pe dealuri și s-a gândit că o să iasă cam pe la pod, iar apoi o să o ia pe ulița care iese tocmai în fața porții lui Moșoianu, zis și Meșină. El înțelesese din prima clipă că ăia erau teroriști parașutați în pădure, tocmai ca să nu fie văzuți și să poată lua satul prin surprindere. Și mai știa Ștefu că ăia erau bine pregătiți și înarmați până în dinți și dornici de sânge. Dar nici el nu avea să stea cu mâinile în sân, avea să-i aștepte cum se cuvine. Trebuie noi să-i surprindem pe ei, că altfel, cu armele lor automate, ăștia pot rade tot satul în noaptea asta. Așa le vorbea Ștefu și toți îl priveau cu gurile căscate înțelegând încă o dată că el era șeful. Apoi, până când luminița a ajuns la punte, Ștefu a avut timp să facă planul de luptă. Adică s-a ascuns fiecare unde a putut, dar cât mai aproape de locul pe unde teroriștii aveau să iasă în drum, acolo unde am spus, în fața porții lui Meșină. Aveau topoare și furci și cine mai știe ce. Iar Nelu Istrate, cel despre care e vorba mai mult de acum încolo, avea o furcă cu o coadă lungă de doi metri. Stătea pitit, pe vine, în bălăriile de lângă gardul lui Nea Bostan, exact în locul unde aveau să apară ăia. Pe Ninel l-a trimis Ștefu la biserică ca, în caz că ei o să cadă la datorie, el să tragă clopotele, să ridice tot satul. Bine, nu chiar toate le știam atunci, în dimineața zilei de 24. Unele le-am aflat mai târziu și, atunci, în dimineața aia, lui Gigi America i-am povestit doar ce auzisem de la Nea Istrate că-i povestise tatei. Nea Istrate venise la noi, după ce se terminase toată treaba și-i povestise tatei tot ce se întâmplase. El, nea Istrate, fusese primul care sărise cu furca să-i spintece pe teroriști, dar noroc că nu a nimerit niciunul. Apoi Ștefu a tras cu pistolul și ăilalți au sărit și ei cu topoarele și cu furcile. Teroriștii au avut mare noroc că Ștefu nu făcuse armata și glonțul lui nu a nimerit pe nimeni, dar frica i-a făcut să se trântească la pământ cu mâinile deasupra capului și să strige disperați: Nu da, mă, nu da! Grupa operativă i-a înconjurat imediat și, când să-i aresteze, ce să vezi cine erau. Că teroriștii erau nea Bobirică, nea Cucu al lui Roman și nea Sima, zis și Oase. Ei erau. Fuseseră peste râu, la pomana porcului lui nea Caleți. Acolo s-au cam afumat și au uitat de lumea asta și i-a prins noaptea când se întorceau, cam pe patru cărări, acasă. Noroc cu felinarul pe care li-l dăduse nea Caleți, ca să vadă pe unde calcă și să nu cadă în râu. Asta fusese, iar nea Istrate tremura tot, că uite, ar fi putut, din greșeală, să-l omoare pe frat-su. Că nea Sima era fratele lui. Mai departe, lucrurile sunt mai greu de povestit. Asta fiindcă unele lucruri le-am trăit chiar eu, altele doar le-am auzit, dar toate m-au făcut să mă schimb cumva, de parcă, în doar câteva zile au trecut ani peste mine. Și nu doar eu m-am schimbat atunci. În seara aia, cred că era 24 decembrie, mai mulți tineri au plecat spre Pitești. Au plecat cu tractorul lui nea Pucă. Erau mulți, nu mai știu exact cine. Ștefu Boască conducea tractorul, iar ceilalți stăteau și ei pe unde apucau, unii în cabină, alții afară, agățați de tabla tractorului. Era și Ovidiu cu ei. Erau veseli și cântau și se bucurau ca la nuntă. Iar lui Ninel îi venise ideea să lege claxonul cu sârmă ca să sune continuu. Au plecat la Pitești ca să apere revoluția. Acolo se trăgea și mureau oameni, dar lor nu le era frică de nimic și cântau și se bucurau ca la nuntă. Iar satul rămânea gol fără ei, dar ei nu mai aveau timp să se gândească la asta. Mișu și-a dat primul seama de asta, iar apoi ne-a spus-o și nouă. Adică, dacă ei plecau la Pitești, cine mai rămânea aici să apere satul? Și cine ar fi putut să facă asta dacă nu noi? Așa era, trebuia să adunăm toți indienii apași și să-i învingem, odată pentru totdeauna pe comanși. L-am chemat pe Burnei Nelu, pe Ciontolac Ion, pe Spoială Mihaela și pe Mititelu Ioana și în timpul zilei a fost cu noi și Tică al Sanitarului, dar spre seară a venit tatăl lui și l-a luat acasă. Și pe noi ne căutau părinții dar nu ne-au găsit. Și nici nu aveau cum, căci noi ne afundaserăm în zăvoiul de pe malul râului, acolo unde aveam ascunse arcurile și săgețile, iar Ciontolac Ion avea și un cuțit mare, vânătoresc, într-o teacă de piele. Mititelu Ioana avea o praștie, iar Burnei Nelu, un scobar. Scobarul e din lemn și seamănă cu un Y. În partea de sus este legat un elastic care se numește zgârci. Cu scobarul se trage cu scoabe. Scoabele sunt făcute din bolduri îndoite la mijloc. Numai Spoială Mihaela nu avea nici o armă, dar ea zicea că o să stea mereu lângă mine și o să-mi dea săgeți. Adică o să mă ajute. Stau cu creionul în mână, în fața foii albe de hârtie și mă gândesc că, de atunci, de la revoluție, foarte multe lucruri s-au schimbat. Chiar și noi. S-a vorbit mult atunci, în zilele acelea, despre moarte. Moartea e atunci când pleacă cineva, într-un loc departe, în cer, și nimeni nu mai știe nimic despre el. Atunci se spune despre omul acela că a murit, dacă nu te mai întâlnești zilnic cu el și nu mai poți să-i dai bună ziua. Uneori omul nu a murit cu adevărat, el trăiește undeva, dar fiindcă tu nu te mai întâlnești cu el, pentru tine, el a murit. Fiindcă pentru noi, omul acela e mort, a murit în noi cum ar veni, deși el poate să trăiască bine mersi cine știe pe unde. Cam așa cred eu că e moartea și, de aceea, nu-i cred pe cei care spun că Mișu a murit. Și de aceea mă duc în fiecare zi în zăvoi, în locul în care a dispărut, și-l caut. Poate că odată, când o să cresc mare, o să plec după el și o să-l caut. Sau, cine știe, poate că, pe neașteptate, el se va ivi de undeva și va râde de spaima noastră și de lacrimile noastre. O să ne strângem mâinile, așa, ca oamenii mari, o să ne prindem în brațe și eu cred că o să și lăcrimăm puțin și o să plângem, pentru moartea lui. Nu știu cât era ceasul când am văzut focul. Oricum, era noapte de-a binelea și era întuneric. Iar în zăvoi, mai sus de punte, am văzut niște limbi roșietice ce cuprindeau copacii. Era un foc, asta era clar, dar cine ar fi putut să facă focul acolo, în zăvoi, la ora aia? În timpul acesta, fratele meu era în drum spre Pitești. Sau poate apuseseră deja, nu știu. Pe drum avuseseră o pană de motor și până o reparaseră se făcuse noapte deja. Tractorul aproape că nici nu se mai vedea, așa cum era acoperit de trupurile lor. Stăteau agățați fiecare pe unde putea, căci erau mulți, iar cabina era atât de mică că Ștefu deabia avea loc să schimbe vitezele. Nu obosiseră, cântau în continuare. Erau doar puțin răgușiți, dar vocile lor acopereau urletul subțire și continuu al claxonului. Erau veseli și cântau și chiuiau ca la nuntă. Așa arătau ei, stând agățați de tabla tractorului, în timp ce noi zăream, în zăvoi, un foc. Mișu a spus că trebuie să vedem ce e acolo. Mititelu Ioana s-a pus pe plâns fiindcă i se făcuse frică și nu voia să meargă. Și nouă ne era frică și abia reușeam să ascundem clănțănitul dinților care ne dădea de gol. La intrarea în Pitești era un pichet de militari. Ei erau foarte tineri și foarte speriați. Se anunțase că spre Pitești se îndreaptă o coloană de tancuri. Iar acum, într-adevăr, se auzea un vuiet amenințător ce se apropia. Stăteau cu puștile în poziție de tragere și tremurau. Căci ce puteau ei, săracii, să facă, cu niște biete puști, împotriva tancurilor? Dar erau tineri și hotărâți ca, la o adică, să moară toți, dacă trebuia, decât să lase tancurile să intre în oraș. Să moară toți. Palmele, deși era frig, li se umezeau pe arme. Vuietul, vuietul se apropia mereu și, dintr-o dată, în aerul rece al nopții, s-a auzit un sunet nou, ca o cadență. Ei s-au privit mirați și rușinați și și-au prins maxilarul cu mâna, dar niciunul nu a putut opri zgomotul acela făcut de dinții lor care se loveau ritmic unii de alții. N-am avut ce să facem și, cum Burnei Nelu nu voia să meargă, l-am lăsat pe el acolo, la marginea zăvoiului, iar noi am plecat să vedem ce era cu focul acela. Era exact în dreptul vâltorii în care ne scăldam noi vara, acolo unde zăvoiul are lățimea cea mai mare. Călcam cu grijă, să nu facem zgomot, ochii ne alergau în toate părțile căci umbre ciudate și amenințătoare apăreau peste tot. Spoială Mihaela se lipise toată de mine și așa mergea, tremurând lipită de trupul meu, iar eu n-o puteam liniști, fiindcă și eu eram la fel de speriat doar că eu n-o puteam mărturisi. Mișu mergea înainte, iar Ciontolac în urma noastră. La un moment dat, din bezna nopții, s-a desprins primul tanc. Era imens, negru și scotea un sunet înfiorător. Un urlet lung, ascuțit, continuu. Și tot dinspre el se auzeau strigăte, cântece și … Li se spusese să tragă numai atunci când tancurile vor fi suficient de aproape, dar chiar și ofițerul care-i conducea se pierduse cu firea și descărcase o cartușieră întreagă uitând să mai strige comanda: FOC! Focul a izbucnit dintr-o dată din toate părțile. Limbile lui roșii ne lingeau fețele. Noi țipam și ne strângeam unii în alții. Focul cuprinsese, în câteva secunde, tot zăvoiul, iar noi eram prinși în mijlocul lui. Mihaela plângea și eu plângeam, așa, unul în brațele celuilalt. Plângea și Mișu și plângea și Ion. Lacrimi în mijlocul focului. Tancul a ieșit de pe șosea și s-a proptit într-un stâlp de telegraf. Soldaților nu le venea să creadă. Doar cu niște puști vechi, cărora li se bloca mereu încărcătorul, ei reușiseră să oprească un ditamai tancul. Un urlet victorios a izbucnit din piepturile lor oțelite acum de prima luptă. Deveniseră dintr-o dată bărbați, dând piept cu moartea. Urletul lor trebuia să dea de veste despre asta. Copacii ardeau ca niște lumânări și peste tot cădeau ramuri cuprinse de flăcări. Noi fugeam, nu știam încotro, nu știam cum. Fugeam, iar eu simțeam înăuntrul pumnului meu, palma micuță a Mihaelei pe care o trăgeam după mine. Nu se mai vedea nimic decât fumul albăstrui și limbile fierbinți ale focului. Fugeam. Dinspre tanc, nici o mișcare. Și nici un alt tanc nu venea în urma lui. Poate că fuse doar acesta. Urletul ascuțit al claxonului îi scotea din minți pe soldați. Ofițerul i-a trimis pe doi dintre ei să-l oprească. Nu-mi aduc aminte când și unde ne-a găsit tata. Ne-a dus acasă și, deși mă așteptam să o facă, nu m-a bătut. Nici măcar nu m-a certat. Ba mai mult, m-a luat în brațe, m-a strâns tare de tot și m-a pupat lung pe obraz. Nea Bocu nu era acasă când am fost s-o ducem pe Mihaela. O căuta prin sat. Tanti Pușa, mama Mihaelei, plângea și a sărutat-o mult când a văzut-o. Soldații s-au apropiat mai mult și au plimbat lumina lanternei peste tot. Apoi l-au chemat pe ofițer. “Vedeți, domnule ofițer, ăsta nu e tanc”. Nu era tanc, era doar un tractor vechi, proptit cu botul într-un stâlp de telegraf. Iar, în interior, cât și în jurul tractorului, o mulțime de trupuri, unele inerte, înțepenite, altele zvârcolindu-se în bălți mari de sânge. Numai sunetul ascuțit al claxonului era același, înalt, așa cum fusese încă de la plecarea lor din sat. Am zăcut mult apoi, iar când m-am trezit, am dat cu ochii de Spoială Mihaela. Era și tanti Pușa și mai era parcă cineva, doar părinții mei nu erau. Și eu nu știam de ce, nu aveam de unde să știu că tata și mama plecaseră la Pitești, la spital. Am întrebat-o pe Mihaela daca Mișu a mai trecut pe la mine. Ea a început să plângă, iar eu nu știam de ce. Târziu, mult mai târziu am aflat că Mișu… murise. De fapt așa crede toată lumea, dar eu nu. El doar dispăruse, nu-l mai găsiseră în noaptea aia și nici nu l-a mai văzut nimeni după aceea. Dispăruse. La Pitești, tata l-a găsit pe Ovidiu la Spitalul Bălcescu. Nu l-a putut vedea dar li s-a spus că a fost rănit la picior. Li s-a mai spus și că va pierde acel picior. Adică o să-i amputeze piciorul de la genunchi. Și i se va pune un picior din lemn. Din lemn de nuc. Legat de picior cu niște curele de piele. Peste vreo lună se va putea întoarce acasă. Li s-a mai spus că a fost norocos, fiindcă alți tineri au murit. Adică Ștefu Boască, Jan Voinea și Pisculungeanu. Socrates a murit câteva zile mai târziu. Dar doctorii nu-i știau pe ei pe nume, așa că nu le puteau spune așa. Ei se numeau doar pacienți, cadavre, sau, eventual … teroriști. Situația lor nu era clară atunci. Așa cum foarte clară nu e nici acum. Și nici piciorul nu a fost de lemn de nuc, ci de fag, dar asta nu cred ca are prea multă importanță. Mișu n-a mai apărut niciodată de atunci, din ziua de 25 decembrie. Mama lui i-a făcut înmormântare. Au îngropat un sicriu gol, iar mama lui a leșinat de câteva ori în biserică. Dar eu tot nu cred că a murit. Mișu e doar plecat, cine știe pe unde. Și când o să mă fac mare … Parcă s-a auzit ceva la geam. Da, asta e, e semnalul nostru. Câteva pietricele aruncate în geam. Trebuie să mă îmbrac și să plec. O să las baltă compunerea asta pe care nu reușesc să o scriu. Dar trebuie să mă grăbesc, fiindcă tocmai a trecut autobuzul de trei și, în zece minute, tata o să fie acasă. Trebuie să plec înainte să ajungă. O altă pietricică îmi lovește geamul. Mă grăbesc cât pot, dar ce să fac? Mihaela mă așteaptă afară. Când vrea să mergem la joacă, vine și-mi aruncă cu pietricele în geam. Și eu știu că e ea. Acesta-i semnalul nostru. Apoi mergem în zăvoi, în locul acela în care toți copacii sunt arși. Stăm o vreme acolo, parcă așteptăm ceva. Apoi ne jucăm toată ziua. Parcă și Mihaela s-a schimbat puțin. Și nici nu mai e așa de urâtă. Iar pistruii au început chiar să-mi placă. Îmi iau paltonul și plec. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate