(Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, scrie o scrisoare, prelucrată conform procedurii de Bisturiu.)


Bisturiu urmărea pe ecranul de control cum subiectul FGT 785 își scria scrisoarea. Așa și nu s-a îmbrăcat după deșteptare. Privit de la o parte, era foarte caraghios doar în boxerii săi spălăciti și ciorapii cîrpiți. Observatul părea foarte agitat și îngrijorat. Scria cîteva cuvinte, apoi se scula și mergea minute întregi prin boxul său. Apoi se așeza din nou la scris... Era deja la a treia variantă, dar niciun cuvînt ori virguliță nu putea să-i scape lui Bisturiu. Un alt ecran îi scotea în timp real copia exactă la tot ce așternea Candidu pe foaie în celula sa. Toate modificările și bifările textului erau înregistrate în memoria procesorului. Evoluția scrierii urma să fie analizată de un program specific, pentru a scoate în evidență procesele mintale de codare ale mesajului epistolar.

După cîteva ore, pacientul părea să fi ajuns la o versiune care, chiar dacă nu-l satisfăcea pe deplin, era un compromis acceptabil. Imprimanta de pe biroul lui Bisturiu a clănțănit la un moment dat și a scos textul final al scrisorii pe care FGT 785 o punea acum în plic...

-------------------------------------------------

„Draga mea! Scumpii mei!

Îmi vine foarte greu să vă scriu acum. De o eternitate nu am scris nicio scrisoare... Cînd a fost să fie ultima? Pe timpul cînd eram studenți? Mai ții minte, scumpo, cum îți compuneam, cam o dată pe săptămînă, cîte un răvaș pe care ți-l trmiteam prin poștă? Era un joc al nostru și, deși ne vedeam în fiecare zi, această corespondență ne ritma povestea dragostei la începuturi. Ce paralelism extraordinar am trăit! Niciodată nu am discutat despre corespondența noastră...

Cînd a încetat? De ce a încetat? Ne-a luat viața asta zbuciumată pe dinainte și nu am mai găsit timp pentru scrisori? Ori am considerat că am spus ce am avut de spus odată și pentru totdeauna? Au apărut unul după altul copilașii și am fost absorbiți de grijile cotidianului? Abia acum îmi dau seama cîte am ratat! Cîte ar fi trebuit să ți le spun și „nu am avut timp”... Cîtă nedreptate! Cît timp pierdut aiurea cu prostii de tot felul și nu am fost capabil să găsesc cîteva minute pentru a vă spune cît de mult vă iubesc, cît de mult contați pentru mine!

Acum am timp berechet... De-ai ști cît de mult regret ce ni se întîmplă... Niciodata nu voi putea să-mi iert necazurile prin care te fac, draga mea, să treci! Cît de mult înseamnă pentru mine vizitele tale! Doamne, ce mult îmi lipsesc Nelu și Ruxanda... Nu, nu trebuie să-i aduci. Nu se poate să știe și ei că sînt închis... Doar dragostea voastră imensă mă mai face să rămîn lucid. Cum de am putut să vă trădez în acest fel?

Am o săptămînă de cînd stau închis și nu o singură dată am re-derulat filmul celor întîmplate. Știi varianta oficială, o știi și pe a mea, știi și poziția avocatului... Este totuși ceva care nu se leagă. Încă nu am înțeles bine ce, dar oricum, doar eu și numai eu rămîn vinovatul. Trebuia să mă abțin... Trebuia să fiu mai puțin egoist... Trebuia să fiu mereu cu gîndul la voi. Să anticip...

În acea zi blestemată am vrut să vă fac o surpriză. Era aniversarea zilei cînd ne-am întîlnit. Am vrut să cumpăr un tort mare și să sărbătorim această zi împreună... Contabila ne anunțase că salariul a fost transferat. Într-atît de mult eram excitat, încît, atunci cînd casierița mi-a zis că nu trece cartela bancară, mi-am permis cîteva replici mai tăioase.

Blestematele cartele... Atunci cînd ni s-a anunțat că vom primi de acum înainte salariile direct pe cartelă, le-am zis că am deja un cont și că nu au decît să-mi transfere banii pe contul existent. Þi-aduci aminte cum îți ziceam că este o aberație să deschizi conturi salariaților în baza unui contract pe care angajatorul îl face cu banca, pe care noi trebuia să le acceptăm ulterior? Simțeam eu că e o șmecherie la mijloc... Ziua cînd ni s-au repartizat cartele bancare la fiecare... De ce am acceptat atunci? Cît de naivi sîntem... Cică semnase contract en gros și e mai ieftin... Și de ce salariul nu era înca pe cont, dacă pe fișa de salariu data executării era deja trecută de mai bine de cinci zile? Pe unde boala circulă acești „bani” timp de o săptămînă? Sînt banii mei, nu? Banii vărsați din bugetul statului... La sigur e vreo schemă la mijloc...

Atunci cînd i-am spus casieriței că banii trebuie să fie pe cartelă, ea mi-a răspuns sec că nu știe nimic și că cartela este refuzată pe motiv că suma de achitat este, probabil, prea mare. Iar eu, zăpăcitul, nu am găsit nimic mai bun decît să fac un joc de cuvinte referitor la prețuri... Tipa a chemat un zbir din pază să mă dea afară... Și doar nu i-am zis mare lucru... Totul s-a întîmplat foarte rapid... M-a apucat de mînecă ca pe ultimul hoț să mă scoată afară... am tras instinctiv mîina și am dat standul acela jos... Nu știu cum stătea el acolo, dar abia de l-am atins, de fapt, nici nu cred să-l fi atins... Mai apoi au chemat poliția... Cică „atentat la ordinea publică”...

Am văzut încă o dată avocatul. El zice că dosarul meu este unul foarte simplu și că nu vor fi consecințe. De altfel, avocatul este de părerea că demult trebuia să fiu eliberat și doar niște încîlceli birocratice mai fac ca detenția mea să dureze. Cică se fac reforme în justiție și pentru moment ceva nu este încă rodat suficient în tratatul dosarelor. Eu i-am zis să meargă pe varianta „abuz” și că aș fi fost nevinovat. Avocatul însă m-a sfătuit să accept varianta „accident”, căci proprietarul magazinului a avut pagube materiale și că există martori cu duiumul precum că aș fi dat eu standul jos... Nu știu cum să procedez... Dacă trece versiunea „accident” e posibil să se poată apela pentru reparații materiale la asigurătorul supermarketului. Dacă insist pe „nevinovat”, atunci risc să nu obțin nimic – prea mulți martori... Sper că avocatul știe ce face.

În rest, eu sînt bine. Este pe de-a dreptul impresionant ce condiții bune de detenție sînt aici. Mi s-a spus că reforma actuală prevede o evaluare a nivelului de inteligență și că condițiile de detenție ar depinde de IQ... Am trecut și diferite teste pentru a-l determina. Dar acestea sînt valabile doar pînă la decizia judecății. Cică nu ar fi fost corect să suport condiții rele de detenție din moment ce nu sînt oficial recunoscut cupabil... De ce atunci mă țin închis? Și de ce atîta nedreptate? Să înțeleg că dacă aș fi fost un analfabet, eram hrănit cu lături? Cîtă absurditate: este pentru prima dată cînd beneficiez și eu de avantaje materiale de pe urma „nivelului de inteligență” al meu. Þi-am spus deja cu ce feluri (și băuturi!) alese m-au delectat. Cu atît mai mare este și culpabilitatea mea. Știu cît de greu vă este. Îmi stau bucatele astea în gît... Ce lume anapoda: în închisoare ești tratat mai bine decît în „libertate”... Să știi: Kafka nu a inventat nimic...

Draga mea, fiecare clipă petrecută aici este un calvar. Iertați-mi nesăbuința și trufia. Îmi lipsiți mai mult ca oricînd. Nu aș fi capabil să vă descriu cît de mult vă iubesc. Cu atît mai mare este și vina mea. Cît de mult aștept să revin acasă! Să vă strîng pe toți în brațe, să mă hîrjonesc cu picii...

Sper să nu mai dureze mult. Avocatul mi-a promis că în două-trei zile totul se rezolvă.

Vă sărut și vă îmbrățișez pe toți.

Al vostru, întotdeuna al vostru!

Florin.”