- Bunico, îmi spui o poveste?
- Ai fost cuminte azi?
- Sigur! Poți s-o întrebi pe mama.
- Te cred. Așează-te și ascultă!

Nepoțica se așeză lângă bunica, își rezemă capul de umărul bunicii și spuse:

- Poți să începi povestea!
- Ieri, am închis ochii și am ațipit. În vis, am văzut-o. M-a cucerit cu zâmbetul ei discret.
- Ce înseamnă discret?
- Abia i se ghicea zâmbetul.
- Bine. Spune mai departe!
- Am privit-o mai atent. Ochii ei castanii, încadrați într-un oval perfect, era înconjurat de bucle tot castanii. Obrajii aveau o nuanță de frunză de păr atinsă de brumă.
- Ce înseamnă oval?
- Un cerc turtit. Cele mai frumoase artiste au fața puțin alungită, nu rotundă…
- Înțeleg.
- La gât purta mărgele din struguri de toate culorile. Rochia ei vaporoasă era din frunze de toate nuanțele, de la verde pal la portocaliu și cărămiziu, până la maro închis.
- Ce înseamnă vaporoasă?
- Ca aburii care ies din ceaiul care fierbe.
- Bine.
- N-avea pantofi, iar de glezna stângă i se prinsese un fir de iederă cu frunze sângerii.
- Cum sunt frunzele?
- Sângerii, adică roșii, ca sângele. Ai văzut ieri pe gardul grădiniței…
- Așa e. Mai departe…
- În mâna dreaptă avea un coș, împletit din nuiele, plin cu firimituri de frunze uscate. Lua câteva cu mâna stângă și le arunca în jur. Pe unde ajungea vreo firimitură, toate frunzele își schimbau culoarea.
- Interesant. Cum se numea doamna?
- Era Doamna Toamnă.