Credeam că destainuirile acestea sunt bune și pentru o nouă ediție poate, la o altă editură, de ce nu, și la una din România! Pentru că sunt ale unui personaj parțial victimizat, parțial obijduit, neluat în seamă, cum ar merita, și multe altele. Nu pot să spun că personajul este ca și Morcoveață, dar unele asemănări le are, deși el, personajul este o fata, mai bine zis, e o domnișoară, cu numele Letiția.

Destăinuiri
deasupra Carpaților

La început autorul este naratorul principal al acestor proze. Nu este însă și pe întregul parcurs. De la un moment anume devine narator și personajul Letiția, apoi chiar și Victor. Eu nu întâmplător am inclus cuvintele ”deasupra Carpaților” în titlu. Doresc să fie citite toate ”destăinuirile”. Însă în primul rând: deasupra Carpaților, iar în cele ce urmează, dumneavoastră ve-ți lectura și destăinuiri deasupra Bermudelor și încă multe altele. Autorul

Localizarea personajelor principale

Într-un eseu mai vechi despre țara mea mă întrebam: oare unde este ea, la dreapta sau la stânga? Într-o parte a ei curge o apă, care se numește Prut, iar în alta, curge râul Nistru. Da de ce e Nistru și nu este Bug, denumire toponimică, care-mi amintește de clopotele Buga din curtea mănăstirii de la Putna. Iar în locul Prutului de ce nu este Oltul sau alt afluent al Dumării?
Apoi și insula Șerpilor... Unde se află ea? În Marea Neagră, aproape de gurile Dunării, sau, poate, mai este vreo una în Oceanul Indian sau în apele Pacificului? Desigur, mai sunt și alte insule ale șerpilor... Orașul Iași, vechea capitală a Moldovei este așezat în partea de Est a Moldovei, pe râul Bahlui, afluent al Jijiei, care se varsă în Prut. Iar orașul Chișinău pe care râu este așezat și în ce parte a Moldovei se află? Ori, mai bine zis, în care Moldovă?
Da Letiția, personajul care poartă un nume rar întâlnit prin părțile acestea, oare încotro vrea să zboare? Pentru că la Vest, foarte aproape, se află munții Carpați, am ales să fac niște destăinuiri deasupra Carpaților. Letiția însă nu s-a limitat doar la acest spațiu geografic și timp real . Pe ea o ve-ți găsi plină de curaj deasupra Bermudelor, pe orbita planetei Marte și chiar pe enigmatica planetă. Apoi ea va medita dacă face sau nu, să zboare pe Venus – Luceafărul de dimineață și de seară albastră.
Mai pe scurt; ve-ți citi și veți afla singuri care sunt locurile acțiunilor personajelor mele, ve-ți vedea cât de firești și cât de stranii sunt ele în anumite împrejurări sau ipostaze.

2. Înțeleaptă ca o bătrânică
În anul 2003, planetele sistemului nostru solar s-au aliniat în așa o poziție în rotația lor în jurul soarelui, încât de la planeta Pământ până la planeta Marte părea că este o distanță foarte mică. Bineînțeles, depărtarea era cu mult mai mare decât distanța de la Pământ până la Lună, însă și aceasta nu era o mare problemă pentru o navă cosmică, care, dacă pornea la timp de pe Pământ, poate ajungea la destinație. Anume în acea perioadă planetele noastre se aflau atât de aproape una de alta, încât din multe observatoare astronomice se vedeau foarte bine prin telescop, nu însă și cu ochiul liber. Iar telescopul, știe fiecare, este un instrument optic folosit în astronomie pentru observarea și studierea corpurilor cerești.
Letiția Leu, care învăța în clasa a opta începea să devină o mare visătoare. Așa era firea ei încă din copilărie și nu aveai ce-i face. Într-o zi ea visa cu ochii deschiși că se află pe altă planetă, în timp ce mama ei, o femeie necăjită de la țară, foarte ocupată cu toate grijile casei și ale gospodăriei, nu-și vedea capul de atâtea probleme. Mama ei, văzându-și fiica căzută pe gânduri ziua în amiaza mare, i-a zis: ”Fată dragă! Fii mai energică și termină odată lucrul început. Te miști ca o bătrânică!”
- Mamă, nu te supăra, a replicat Letiția, dar știi că eu sunt abia o adolescentă, care mai are de învățat și care vrea să mai citească și vreo carte foarte bună...
- Bine zici fata mamei, îmi corectez observația, i-a spus mama și a adăugat: ”Tu ești ca o bătrânică de treisprezece ani”, însă ar fi mai bine să-mi fii o copilă harnică ca furnica”.
Taman atunci a intrat în curtea lor Victoraș, un vecin mai mic decât Letiția, fiul unchiului Colea din vale. Fără să vrea, dânsul a auzit spusa mamei Letiției Leu și le-a povestit altor băieți că a aflat ce-a vorbit mama fetei, care de multe ori râdea de el sau îi făcea niște observații, luându-l mereu în căruță. Vorba transmisă de la unul la altul a ajuns în clasa în care învățau colegii Letiției, niște copii încă de treisprezece, paisprezece ani. Și din senin Letiția s-a ales cu porecla ”bătrânică de treisprezece ani”. Porecla i s-a lipit de ea ca scaiul de lâna. Ba chiar a devenit un fel de supranume ironic. Peste un timp Letiția s-a obișnuit că băieții, atunci când doreau să o enerveze, îi spuneau așa, unii mai în glumă, alții mai în serios și ea nu se mai supăra pe ei, ci se mândrea. Ea le răspundea: ”Eu sunt o fată deșteaptă și înțeleaptă ca o bătrânică, da nu-s o proastă, ca alte fete sau băieți de seama mea!” Avea un răspuns trufaș și chiar îndrăzneț. Se spune că așa sunt vremurile. Acum de la copiii adolescenți te poți aștepta la orice. Azi ei nu mai sunt timizi sau reținuți ca odinioară. Unor copii le place să fie creatori, iar unii se văd luptători. Să vedem ce fel de copil este Letiția!

Peripețiile Letiției la începutul secolului

Letiția este o fată, ca toate fetele, numai că nu este brunetă, ci e un pic roșcată. Ori mai bine zis, culoarea părului ei, este aproape la fel ca al părului meu de odinioară, când și eu aveam vreo cincisprezece ani. O admirau unii și alții, prinși de o neașteptată uimire. Cine să fie? A cui este fata, spuneau unii privind-o lung. Iar ea nu le acorda nicio atenție.
- Frumoasă fată e și Letiția asta! Însă cine i-a pus acest nume?
- Poate mamă-sa, da poate, tată-său, că cine mai pune numele copiilor.
- Frumoasă fată este Letiția, iar numele ei este unul deosebit, unul mai rar întâlnit prin părțile noastre.
Letiția Leu, și iarăși Letiția Leu, și mereu Letiția Leu. Numele i-l șopteau unii și i-l strigau alții. În șoaptă și în strigăt era numai uimire. Uimire de cât de frumoasă poate fi o fată, dar și de aceea de cât de fericită poate fi în acele locuri, parcă uitate de Dumnezeu. Așadar, Letiția Leu a ieșit în curtea casei când mamă-sa dormea. Era o noapte cu cerul senin și multe stele sclipitoare. Una din nopțile obișnuite de vară, în care mai scade puțin zăpușeala zilei caniculare, când la lumina palidă a becului electric se adună o mulțime de gâzulițe, insecte mari și mai mici și vreo câțiva fluturași de noapte. „Mie îmi plac fluturașii”, îi mărturisea dânsa într-o scrisoare adresată unui prieten din localitate. „ Mai iubesc mult arborii verzi și viguroși și-mi place să ascult zumzetul insectelor, ciripitul păsărilor. Aș prefera să privesc cum valurile mării se izbesc de stânci. Am o sete nebună de o dragoste mare pe care o vreu ca să fie curată și cristalină, ca apa unui izvor, ca adierea vântului de primăvară și senină ca înaltul cerului. Mai vreau să fim ca doi fluturași și să ne întâlnim în zbor. Vreau să ne vedem și să discutăm. Iar dragostea noastră să fie frumoasă și ușoară ca atingerea aripei unui fluturaș fericit, ca razele soarelui. Tu să fii Soarele meu, iar eu Luna ta sau Venera ta și să ne iubim cu mult nesaț și multă vraja”.
Acestea sunt niște destăinuiri de-ale unei adolescente de 16 ani abia împliniți. Sunt niște halucinații, ba încă nu, ele vor fi mai târziu, însă de la început ea a privit o vreme cerul înstelat, apoi a continuat să-i scrie lui Victor, prietenul care, și el avea clipe de nesomn. Ambii aveau insomnii care provocau diferite halucinații în mintea lor. Era pe la sfârșitul verii când se apropia ziua de 31 august. În această zi ambii urmau să vadă cum vara lor frumoasă li s-a călătorit. În ziua pe care o numeau Ziua Limbii Române. Unii însă, o numeau limba maternă, iar alții specificau – limba noastră cea română. Dar majoritatea locuitorilor continuau să creadă că este doar sărbătoarea limbii moldovenești. Care, de fapt este un dialect al limbii române...
Victor Caraman își amintea cuvintele ghidului dintr-un oraș pe care a avut ocazia să-l viziteze la începutul verii. Dânsul le spunea: ”Cine vrea să vadă orașul Sighiș, situat între dealuri împădurite, trebuie să știe că are de vizitat nu unul, ci două orașe. Orașul de Jos, iar celălalt, privindu-l de sus pe primul, se înalță pe Dealul Ursului mai bine de 900 de ani, formînd Cetatea lui. Oamenii de Sus și de Jos întotdeauna s-au privit diferit unii pe alții. A existat din vechime un aer de superioritate al locuitorilor cetății medievale față de cei din Orașul de Jos, și asta nu întîmplător, deoarece cetatea era locul de reședință pentru deținătorii puterii financiare și militare. Cu toate acestea, sediul vieții administrative s-a mutat în Orașul de Jos, la sevă, la rădăcini. Gândurile lui Victor zburau și ele ca niște fluturași de-ai Letiției – ba în Orașul de Jos, ba în orașul său de sus, dar din alt loc, fără dealuri împădurite cu înălțimi nu mai mari de 219-230 de metri. La noi toate sunt cu totul altfel. Aici limba română este de iure și de facto cenușăreasă în propria-i casă, medita el, stând în fața unor foi albe de hârtie.
- Ce să scriu cu ocazia sărbătorii care se apropie?
- Că aici, acum și aproape de anul cu trei zerouri, intersecția de secole și milenii, totul va fi fi fără nici o schimbare, șopti cineva din interiorul inimii lui.
- În tot Universul va domina armonia și sincronizarea eternă a mișcării planetelor, iar pe această palmă de pămînt va fi anapoda, șopti, parcă, altcineva, aproape cu aceeași voce.
Pământul – planeta sistemului nostru solar cum a fost rotund așa și va continua să fie. Se va roti în jurul axei sale și în jurul astrului său. Toate națiunile își dau bine seama că trebuie să se unească în perfectă armonie, fără a provoca mari dureri de cap celor care au fost mai vulnerabile, care au avut de suferit din cauza unor vitregii. Cei de-un sînge se unesc pentru ca să devină o unitate de neam și de limbă. Dar numai cei din spațiul a două ape curgătoare – Nistru și Prut, cu afluenții: Răut, Draghiștea și alte ape care despart frații de frați, românii din stînga Prutului, care-și mai zic moldoveni, au o sumedenie de probleme care nu pot fi rezolvate. Ei orbecăiesc în labirintul unei etape interminabile în care au intrat ca într-un coridor subteran, fără de capăt, apărut în urma unor erupții de energie de soare. Se poate spune că singuri au intrat, fiind orbiți de surplusul de energie solară și nu numai, pătrunsă în anii 1988 – 89 în unele regiuni ale planetei. Atunci exploziile proteburanțelor solare au provocat în rândurile populației autohtone, adică a celei românești, din stânga Prutului un entuziasm și un avânt nemaiîntîlnit. Toți erau plini de foc. Dar pe urmă un con de umbră, în numai vreo trei ani, le-a adus oamenilor doar chinuri și durere.
Victor a început să-și spună singur ce are pe suflet. La început cu un fel de timiditate, apoi, treptat mai deschis și mai bine. Destăinuirea sa a început s-o facă unei tinere de la țară pe care n-a văzut-o, dar căreia îi trimitea niște scrisori de vreo trei săptămâni. Se amuza, într-un fel, și își amintea de anii în care el și tată-său mergeau la... Dar la 31 august trebuia s-o vadă. S-au înțeles că vor veni pe o alee la umbra unui tei bătrân, lângă izvorul Meșterului necunoscut. ” Să știi dragă Letiția, îi scria el în răvașul său, că numai noi, cum am fost așa am rămas: cu capul pătrat și cu mintea-n partea cea mai neîncolțită, sau joasă a corpului uman, că până și apa liniștitului Prut clocotește de durere, de jalea și prostia noastră”.
În aceeași zi când Letiția Leu citi răvașul, asupra localității în care trăia a căzut o ploaie de stele. Era timpul unui fenomen astronomic cu totul deosebit: planeta Marte s-a apropiat de Pământ la cea mai mică distanță la care s-a aflat de la apariția omului civilizat. Poate cândva ea s-ar fi apropiat și mai mult. Ploaia de stele în plină zi nu s-a văzut cu ochiul liber, fiindcă cerul albastru era dominat de mândrul Soare. Dar Letiția Leu a simțit că ceva foarte miraculos se întâmplă anume atunci. Ea a văzut cum o rază de lumină a stat mult timp îndreptată asupra ei. Dacă ar fi putut vedea în gama de culori infraroșii sau în unități de măsură din alte dimensiuni, ar fi înțeles că este studiată, că raza ceea de lumină o urmărește, ieșind dintr-un aparat în formă de pătrat, care se rotea în jurul unei axe, exact ca un glob pământesc din laboratorul de geografie sau astronomie. Pătratul își menținea mereu aceeași înălțime, slobozind în jos raze de lumină de toate culorile curcubeului, apoi numai de un singur fel, având o cormatică stranie, dar foarte plăcută și luminoasă. Apoi ele se amestecau așa, încât redau forma unei coloane a nesfârșitului în viziunea sculptorului Constantin Brâncuși.
- Oare nu cumva am halucinații, se gândi ea, intrând speriată în casă.
Acolo își găsi puțin calmul după ce citi un articol despre fenomenul astronomic care s-a întâmplat în cursul nopții de miercuri, 27 august, 2003.
”Apropierea maximă dintre planete s-a înregistrat în această zi. În timp de 24 de ore planeta Marte încă se va mai afla la cea mai mică distanță față de Soare. Probabil, în bulboana vremurilor orbita ei avea alt traseu cosmic și planeta se apropia mai mult de Soare decât acum”. Era, probabil, cu mult mai aproape și de Pământ!
- Am să ies noaptea din casă și am să văd planeta războinică care se va afla la 55.758.006 kilometri de Pământul nostru, se gândi ea.
- Fii atentă să n-o pățești! Șoapta veni de undeva din interiorul ei și era o voce lăuntrică care era plăcută.
- Dar nu te teme, fii fermă, altfel nu mai scapi de timiditatea pe care o urăști, care-ți strică multe dintre planurile tale pe care le zămislești, îi șopti altă voce.
Letiția Leu le-a ascultat, dar n-a ținut cont nici de una, nici de alta. A început să acționeze ca un leu disperat. Pe la miezul nopții, când mamă-sa dormea, ieși în curte, chipurile la WC-eu care se afla în partea de nord a grădinii. Că la țară nu au toaletă în casă. Ba chiar aceasta este o raritate.
Cerul era înstelat și fără de nici un nouraș. ”Unde o fi planeta ceea„ , reuși ea să se gândească. Și-a amintit că în ziar era indicată partea de sud-est a cerului. Privi cu atenție bolta cerească. Noaptea era una întunecoasă și Letiția locuia departe de luminile orașului. Ea observă un petic lat de lumini de-a lungul cerului. Letiția privea spre centrul galaxiei noastre și vedea Calea Lactee, unde stelele par atât de apropiate unele de altele, încât parcă se unesc într-o fâșie strălucitoare de culoarea laptelui. Ea își aminti din cele citite că noi, cei din sistemul nostru solar suntem foarte departe de miezul acțiunii cerești. Ne aflăm la periferia propriei noastre galaxii într-o mare de aproximativ două sute de miliarde de stele. Două sute de miliarde de stele! Ce imensitate, gândi ea. Totuși nici în cea mai întunecată noapte, cu cel mai senin cer, ochii noștri nu pot vedea decât trei mii dintre ele, la un moment dat. Cu ochiul liber, de pe Pământ (din trei localități diferite, însumate) nu se pot vedea decât nouă mii de stele, iar acestea se află în ”apropiere”, în Calea noastră Lactee.
- Da oare unde se află planeta Marte? Apropierea maximă de Pământ o face pe Marte să fie una dintre cele mai luminoase planete care pot fi observate în aceste nopți. Ea trebuie să fie aproape ca o stea strălucitoare, însă având o culoare roșietică... nu prea strălucește.
Și oare ce o fi făcând acum Victor, că și el dorea să vadă planeta.
Dacă a-și avea un telefon mobil, sigur că a-și suna, gândi ea. În acea clipă creierul ei tocmai se afla în raza de acțiune a patratului zburător, care ziua dispăruse, tot atât de repede, cum a apărut. Raza de lumină, care venea spre ea în plină zi o simțea, dar nu o vedea. Acum, noaptea, avea impresia că vede stropi mici de apă ce vin spre ea dintr-un loc al bolții cerești.
- Să mă uit mai bine cu un binoclu, poate văd planeta Marte, își spuse ea în gând, și căzu pradă unor regrete, păreri de rău.
Dar se gândi că nu-l poate suna pe băiatul ei cu părul blond ca să-i spună: iată eu văd acum planeta Marte și o ploaie de stele. Nu-ți vine să crezi? Dar chiar în acea clipă observă ceva incredibil. Pe prispa peretelui din fața casei văzu un telefon mobil. A întins mâna după el și un glas i-a șoptit la ureche cu gingășie;
- E pentru tine, încearcă-l.
- Chiar am să-l încerc, fiindcă puțin îmi pasă cine l-a pus aici.
Timiditatea ei de odinoară a dispărut ca ceața de dimineață după ce răsare soarele. ”Apasă pe butonul pe care s-a aprins o steluță roșie”. Așa era scris pe micul ecran care avea și el o culoare a planetei care sclipea și emana parcă o lumină palidă venită de la Soare.
- Bine ați venit în constelația frăției, auzi ea o voce binevoitoare care rostea cuvintele cu o mare afecțiune.
- E un telefon extraordinar, dintr-o nouă generație de telofonie mobilă la care vorbești de o sută de ori mai bine. Și are un robot care rostește cuvintele mai frumos decât cel mai bun crainic de la radio ori de la televiziunea din dealul Schinoasei, gândi Letiția Leu și culese numărul dorit, adică pe cel al lui Victor.
- Poate că el doarme, sau... Însă nu reuși să-și exprime bine gândul, că i se răspunse.
- Da sunt Victor și vă ascult.
- Buna seara Victor. Nici n-ai visat că o să-mi auzi glasul în seara asta.
- Trebuie să-mi amintesc, dar...
- Letiția te deranjează.
- Ba nu mă deranjezi, ci mă faci să-mi tresară inima de bucurie și de emoție. Ce s-a întâmplat la ora aceasta? Ce-ai pățit!
- Nimic Victore, dar știi ce zi a fost ieri? Cred să știi prea bine.
- Îmi faci un test, sau e-o aluzie la ceva? Ori, poate te-ai îmbolnăvit și te-au dus iarăși la spital?
- Da, e doar o aluzie, un îndemn, o chemare, fiindcă vreau să vii acum la mine.
- În clipa aceasta?
- Da, în seara aceasta, la casa pe pe strada Podgorenilor nr.19.
După ce-a spus numărul nouăsprezece a făcut o pauză. Da ce va gândi el despre mine? Nu va crede că sunt o fată anapoda sau o proastă...
În scurta-i pauză care apăru în dialogul lor interveni aceeași voce gingașă care rosti pe un ton imperativ un sfat. Unul numai pentru Letiția, pe care ea se grăbi să-l urmeze, dar nu să-l neglijeze.
- Te rog doar să ieși pentru câteva minute. Apoi mai vorbim. Nu-ți spun la revedere, ci pe curând.
Telefonul a făcut deconectarea necesară în regim automat, însă i-a lăsat pe micul ecran un mesaj în două limbi, în română: Mulțumesc! Și Danke! În germană. Mai rămânea să fie scris ceva și în limba japoneză. Arigato gozaimasu, de pildă.
Letiția Leu citi mesajul, și din acest moment se simți într-adevăr o leoaică în toată legea. De șapte ori am chibzuit cum să-i spun că ar fi bine să ne întâlnim nu la 31 august, ci astăzi. Și acum i-am spus-o fără vreo emoție. Interesant, dar după ce va ieși afară, ce va face? Toate gândurile rostite cu glas tare, cât și cele tăinuite erau imprimate și decodificate, fiind imediat transmise departe, undeva în spațiul cosmic, de unde a venit patratul zburător neindentificat. Sau poate nu era patrat, ci sub formă de cub sau de romb ori chiar sub altă figură geometrică? Realitatea începea să devină un pic fantastică, fiindcă în viața ei firească a început a se implica o forță nouă, nevăzută și necunoscută, care avea să-i aducă tinerei Letiția Leu o sumedenie de surprize. Prima a fost găsirea pe prispă a unui telefon mobil pe care nu l-a putut uita nimeni acolo.

Victor prietenul Letiției

Victor ieși buimăcit la balcon. Era noaptea târziu și nu-și putea imagina ce să facă mai departe. Dar după ce văzu cerul înstelat, luna plină și multe lumini în jur, începu puțin câte puțin să-și revină, iar zăpăceala-i trecu într-o ușoară curiozitate. Dacă mi-a sunat de la un telefon modil, ea probabil, e pe aproape și vrea să mă pună la încercare. De mine depinde acum ce impresie își va face și va înțelege dacă sunt un om curajos ori un om fricos. Trebuie să ies cu orice preț afară, gândi el, legându-și șireturile la încălțămintea model sportiv.
Afară nu era nimeni, nici în curte și nici în stradă. După un minut de așteptare, stând mai mult în meditare, lângă dânsul opri brusc un taxi pe care era scris ”Intercontinental”. Poftim în America sau în Africa, izbucni el în hohote de râs, dar nu apucă să râdă bine că din taxi ieși un omulean cu șapcă care i-a propus să urce în mașină. ”Vă duc acolo unde doriți, într-o clipă”.
- Ei, într-o clipă nu cred, că se poate, dar în o jumătate de oră probabil, vom ajunge, a zis Victor după ce s-a așezat pe bancheta din spatele șoferului. ”Spre satul Păunești, magistrala nordică, strada Podgorenilor.
- S-a făcut. Însă mai vreau să știu și numărul.
- Nouăsprezece.
Victor a observat că el era unicul pasager în mașină. Cum a luat-o din loc ține minte, dar cum a ajuns în următoarea clipă la poarta Letiției, n-a înțeles. Dar ce mai conta cum a ajuns? Era în fața unei case, și a unei portițe din metal de unde în acea clipă a ieșit Letiția Leu.
- Ești un băiat foarte punctual, i-a spus, și mă voi bucura, dacă întotdeauna așa vei fi.
- Bine te-am găsit. Însă unde, încotro vom merge?
- Nu-ți fă griji.
Totuși, nu-i venea să creadă, iar ceea ce vedea cu ochii săi proprii părea un vis. Își stăpâni emeoțiile, zicând că n-a știut că sunt mașini care nu merg, ci zboară cu viteza gândului.
- Iar eu n-am crezut că tu ești un băiat așa de curajos. Bărbat în toată firea! Știi cu ce te-ai deplasat?
- Cu un taxi care avea o inscripție stranie, fiindcă noi încă nu avem nici un hotel ”Intercontinental”.
- Ba nu cu un taxi, ci cu un obiect zburător care a luat forma unui automobil din clipa în care s-a atins de suprafața pământului.
- Îmi spui gogoși, ori te prefaci că ești o fată din Țara minunilor?
- Da tu cum crezi?
Victor se gândi că, dacă, l-a chemat la miezul nopții și el a venit, fie și într-un mod miraculos, cum vrea ea să-i sugereze, ceva neobișnuit, totuși, trebuie să fie, ori nimic nu se întâmplă așa din senin. Iar Letiția Leu, după ce și-a poftit prietenul la masa tăcerii, s-a gândit să-și împărtășe emoțiile și temerile în legătură cu apropierea planetei Marte, a patra la număr în sistemul solar. Masa tăcerii din curtea casei părintești era una obișnuită, de lemn, atât doar, că în jurul ei erau adunate câteva trunchiuri de stejar, care serveau drept scaune.
Dacă privea-i de sus la ei, probabil, vedea-i că sunt ca doi fluturași dintr-o specie rară. Unul avea un gând, altul avea cu totul altele. Dar erau prieteni numai de-o clipă, iar așa de aproape unul de altul stăteau pentru prima dată. Deși s-au mai văzut, atunci, când Letiția a fost internată la spital și el a venit cu un singur trandafir. Ulterior în ziua când ea a plecat acasă împreună cu maică-sa și cu unchiul Nicu, care avea o mașină veche adaptată să meargă nu cu benzină, ci cu gaz lichefiat, Victor își amintea de clipele trecute, pentru a înțelege mai bine rostul clipei în care trăia lângă acel bujorel de fată. Ea, însă, nu i-a permis prea mult să cadă pe gânduri și i-a spus:
- Victore, n-aș vrea să-ți faci iluzii pierdute...
Prin șira spinării lui trecu un curent rece. Dar o ascultă cu luare aminte ce va spune în continuare.
- Eu cred că tu mă iubești cu adevărat și dorești să începi ceva foarte serios și durabil între noi. Ești și tu ca toți băieții, ca să nu zic ca toți bărbații. Te gândești cum să mă atragi mai repede în pat. Dar eu nu pentru aceasta te-am chemat. Mai ales, în noaptea aceasta. Ți-am mai scris și acum îți repet că te doresc doar ca pe un prieten foarte bun, dar nu ca pe un iubit. Ea zâmbi, apoi continuă. Ca un iubit s-ar putea să fii cel puțin peste șase ani, dar și peste zece.
- De ce anume peste zece?
- Taci, și nu pune întrebări.
El o asculta, pierzând încet darul vorbirii, fără să știe cu ce să-i riposteze, fiindcă era foarte inspirată, iar el abia de rosti:
- Bine, dragă, dar prieteni fiind...noi ne-am putea permite mai multe acum, da nu peste cinci ori zece ani!
- Desigur. Anume pentru aceasta te-am și chemat. Vreau să privim împreună planeta Marte, s-o vedem acum, când avem o șansă reală, că peste ani de zile ea nu va mai fi atât de aproape de noi, și nici noi nu știm unde vom fi.
Victor înmărmuri de uimire. Fata asta, probabil, este încă bolnavă, ori începe să-și piardă facultățile mintale. I se făcu rușine și stătea ca mutul la masa tăcerii. Iar ea, o fată de 16 ani de la țară, care i-a scris niște scrisori acestui flăcău din oraș, care de fapt avea la cine se uita și cu cine-și petrece zilele și nopțile, acum nu-i dă niciun prilej visătorului ei prieten să se joace cu ea, ca mâța cu ițele, ci îl tot îndeamnă să mai citească și el unele ziare, deoarece ele scriu și lucruri interesante.
- Scuzați, vă rog... eu pot să-mi cer mii de scuze pentru că am luat-o prea repede cu joaca ca mâța cu ițele, interveni Victor.
- Cu plăcere, dragul meu prieten, văd că înțelegi că eu mă consider încă o copilă la 16 ani și te rog nu te supăra, dar adu-ți aminte ce-am scris eu la rubrica ”Prietenii tăi”.
- Îmi amintesc și hai să nu pierdem prea mult din cauza unor metehne, de care ne-am putea debarasa, dacă am dori.
- Bine, dragul meu, îți mulțumesc pentru înțelegere și sunt sigură, că dacă am avea un respect elementar unul față de altul, de noi înșine și de prietenii noștri, așa ca balticii, alta ne-ar fi soarta și ne-ar respecta și străinii.
- Sunt întru totul de-acord cu tine, dar nu pot înțelege, cum totuși, am ajuns în noaptea asta lângă tine. Știi, eu nici n-am reușit să plătesc că taxiul a și dispărut. Oare, într-adevăr am venit încoace nu cu un taxi? De-ai fi o slugă domnească sau un vizir la curte, zău, n-ai avea o mașină atât de mică nici în ruptul capului.
- Pun pariu că tu nu știi cu ce mașină mică, dar foarte iute poți călători, alături de mine. Bineînțeles, dacă dorești.
Apoi Letiția Leu luă telefonul mobil, la care se gândi câteva minute în urmă și întrebă:
- Acum eu și cu prietenul ne-am putea lua zborul spre planeta roșie, sau a parta din sistemul solar, care s-a apropiat de Pământ?
Flăcăul a făcut ochii mari cât două cepe. Cu cine vorbește? E în toate mințile, ori din nou își bate joc de mine? Iar Letiția, păstrându-și calmul n-a divulgat secretul, tăifăsuind încă vreo două minute cu ființa, sau poate cu robotul, sau cu extraterestrul din spațiu, care și-a întors fața spre ea din acea seară.
Letiția îl uimește pe Victor
L-am lăsat pe Victor să creadă ce vrea el despre mine, a spus Letiția. Nu mă interesează altceva decât ce lucruri strict necesare urmează să pun în ”torba” mea cu roticele și mânere. El n-are decât un rucsac aproape gol. N-a știut încotro va pleca. Așa-i trebuie. S-a descurca el cumva că e bărbat matur, nu este un copil de cincisprezece ani sau un adolescent de șaptesprezece. Iar eu am nevoie de câteva perechi de chiloți, de cămăși și de mănuși sau jachete. Oare de care am nevoie mai tare? Nu știu. Iau și o lanternă de buzunar, una puternică. E un obiect foarte necesar. Un alt lucru, mai puțin necesar, este o poză cu mine și cu fratele meu de când eram mici. Suntem undeva pe malul mării și râdem amândoi foarte fericiți. Îmbrăcați în costume de baie, eu într-un slip albastru, el în altul aproape tot așa, însă mai închis la culoare. Valuri albe-albastre înspumate, se sparg la picioarele noastre. În imagine eu aveam probabil vreo trei-patru anișori. În obrăjori se observa o mică roșață, fiind puțin arsă de soare. Nu-mi amintesc deloc să fi mers apoi din nou cu familia mea la mare. Poate acela a fost primul caz. Iau fotografia și o vâr în portofel. După câteva clipe de gândire iau și telefonul mobil. Oricum el este al meu, deși nu era până în seara aceasta. Este cadoul venit de la un mare necunoscut. De la un necunoscut enigmatic pot spune. Dar...
Nu prea am timp de meditat. Aleg haine care nu ocupă mult loc, le împăturesc bine și le bag în valiza mea care nu este rucsac și nici torbă, ci e un fel de valiză cu roticele și mânere. Fără să mă agit, stau puțin și scurtez lista cu ce am de luat. Adaug câteva lucruri, apoi le șterg. Adaug altele și le șterg din nou. Cine știe precis de ce voi avea strictă nevoie într-o călătorie în afara țării și mai ales în afara Pământului. Mi se pare nu-i prea nostim să-l întreb pe Victor, deaceea nu-l întreb nimic și mă uit la ceas. Este ora zero și cincizeci de minute, adică este trecut de miezul nopții. Mi-am amintit de o frază auzită undeva sau, poate citită: ”Profeția este mereu prezentă, ca o apă tainică. Ea se va începe când va veni timpul.”
- Oare chiar mi-a venit timpul meu și nu am halucinații sau mai știu eu...
- Nu ai Letiția, nu. Profeția este îngropată în tine ca un mecanism și tu nu te poți opune nici în ruptul capului.
Apoi împreună cu Victor am urmărit cu ochii apropierea de pământ a unui pătrat zburător care se rotea în jurul unei axe ca un titirez. E un obiect zburător neidentificat, un OZN. Confirmarea Letiției a șters urmele de neîncredere din sufletul lui Victor. ”Acest obiect se va transforma într-un elicopter obișnuit”, zise ea. Într-un ”Patriott”. Cu el vom decola și vom ateriza pe verticală în orice împrejurări.
- Vom trezi toată mahala, apoi și mama ta va afla că tu...
- Că eu am urcat cu un prieten într-un elicopter!?
S-a întâmplat ca acest eveniment să fie după miezul nopții, după cântatul cocoșilor, dar nu și al ciocârliilor. Așa că am ghicit ce vrei să spui, nu-i așa?
- Eu cred că ar fi bine să le lăsăm părinților măcar o mică speranță să știe că ne vom întoarce și că, n-am dispărut fără urme, plecând într-o direcție necunoscută.
Până ce Victor, cel mai mare dintre cei doi pământeni, rosti aceste cuvinte, pătratul s-a transformat într-un adevărat elicopter mic pentru 3-4 persoane, care ateriză ușor pe un petic de pământ semănat cu cartofi, care deja la acea vreme, erau buni de scos din solul fertil al pământului din grădină. Letiția la rugat pe Victor să urce în elicopter, iar ea a intrat pe o clipă în casă, unde a sărutat-o pe față pe maică-sa, care dormea fără nici un vis de vară. Apoi, sprintenă ca o căprioară, intră în camera ei, lăsă un bilețel scurt, făcu gestul despărțirii și, mai iute decât Victor, urcă în elicopterul aerian, interplanetar sau poate, și intergalactic , că nici ea nu știa totul despre aparatul apărut aproape ca din senin, după ce ea singură a rugat să i se trimită din spațiul necuprins, spre care s-a tot uitat câteva nopți la rând, așteptând apropierea planetei roșii. Aparatul zburător, spre uimirea lor, a decolat fără a trezi vecinii, fără a alerta forțele aeriene ale țării care dormeau sau dacă, stăteau la paza spațiului aerian, personalul de serviciu în acele clipe juca în cărți. Numai cocoșii dădeau semne de alarmă prin cotețe, în pădure țipau buhnele, iar ciocârliile din câmpii se întreceau între ele la un fel de cântat de alarmă. Dar cine putea lua în considerație cântatul ori țipătul lor? Probabil că, poate, doar aceste vietăți, au sesizat, și au văzut plecarea tinerilor Letiția și Victor spre o altă planetă a sistemului solar. Ei se îndreptau spre Marte la bordul unei sonde extraterestre, trimise, atât pentru pământeni, cât și pentru bieții moldoveni, nimeriți nu numai în atenția comunității mondiale, ci și a unor civilizații extratereste, care nu-și anunțau prezența, dar despre care demult se vorbea. Se presupunea că anume de acolo apar în moduri miraculoase diferite farfurii zburătoare care erau numite OZN-euri, adică obiecte zburătoare neidentificate. Cu asemenea OZN se îndepărtau de Pământ Letiția și Victor.
- Da încotro, totuși, zburăm?
- Spre Marte, dragul meu Vicator, parcă ți-am spus-o și înainte de a porni. Am vrut să văd curajul tău și nu m-am înșelat. Ești un bărbat care nu eziți în situații imprevizibile. Cu tine pot fi liniștită, chiar dacă aș pleca la periferia galacticii.
- Nu mai debita și tu atâtea, pentru că cine ne-așteaptă pe noi, acolo, pe Marte?
- Zău că devii un pic straniu. Eu credeam că tu vei fi în culmea fericirii, când vei afla că ești primul pământean, primul moldovean sau român, cum te mai consideri. Acum tu ai toate șansele să aterizezi primul pe planeta aflată la numai 55. 758006 kilometri de Pământ!
- Da mie îmi pare că cifra aceasta 55. 758006 seamănă cu un număr de telefon al unui cunoscut, zise pe neașteptate Victor.
În locul replicii, care trebuia să vină din partea Letiției Leu, a urmat un ordin dat pe un ton binevoitor de către robotul care conducea aparatul de zbor. ”Vă rog să nu vorbiți și să vă prindeți bine centurile, apoi să vă uitați cu atenție la monitoarele din fața voastră. Noi vom înfrunta acum o mică gravitație a planetei voastre, vom intra într-un alt regim de zbor, într-o altă dimensiune. După aceasta aparatul de zbor va intra și el în posesia forței voastre de gândire și imaginație. Aceasta va dura doar până la norii de gaze incandescenți observați de pământeni la marginea discului solar. Ambii prieteni pentru câteva clipe s-au gândit ca au sfeclit-o rău de tot. Numai Letiția Leu, fiind și inițiatoarea călătoriei, nu și-a făcut inimă rea. A urmărit cu sânge rece cum robotul s-a transformat într-un mic pătrat de culoare neagră, care s-a prins de-un perete metalic, de parcă ar fi avut un magnet puternic pe o parte a sa.
Ea a înțeles că ei doi au rămas singuri, doar ei doi, care puteau să influențeze zborul de mai departe al aparatului, devenind în același timp captivii lui. Dar cum să dirijeze ei zborul, fără a avea măcar cea mai elementară pregătire?
- Fii calmă, toate se vor rezolva cum voi nici nu vă puteți imagina!
- Aveți puțină răbdare și cu ea veți terce și marea Cale Lactee, le-a mai șoptit altă voce, care venea din interiorul lor.
Letiția îl mai întrebă o dată pe Victor, dacă dorește să aterizeze pe Marte. Acum noi încă putem să evităm o eventuală eroare la aterizare. De aceea eu cred că ar fi mai bine doar să ne apropiem de planetă, să ne rotim în jurul ei, fotografiindu-i suprafața, și să ne întoarecem pe Pământ.
- Nu vreau să ne întoarcem! Vom regreta toată viața că am ezitat. Gândește-te și tu mai bine.
- Dacă ar fi să...
- Să ce? Să ce...
Cearta devenea iminentă. În asemenea clipe momentul hotărâtor poate interveni numai dacă cel care este mai tare de caracter nu cedează. Letiția acum este acum! Profeția este îngropată în tine ca un mecanism iar tu nu te poți opune... Ce-i de făcut? Timpul de dimineață a venit. Însă de unde să vadă ea în cosmos, dacă era dimineața sau seara. S-a uitat la ceas. Ora era ca pe la cinci spre șase. Să ratăm acum victoria? Nu-mi voi ierta aceasta niciodată! Chiar nu-mi voi ierta. Cazul dat l-am destăinuit mai târziu într-o dimineață, când mă aflam la una din mănăstirile munților Carpați, unde am ajuns împreună cu japoneza Toiya Mononoke.
Acolo Letiția a rugat-o pe japoneză să îi mai povestească ceva despre Patria ei, despre țara insulară din care a sosit. Bineînțeles,Toiya i-a vorbit până noaptea târziu despre grupul de insule Miyako.
”Miyako-jima și-a meritat locul în manualele școlare japoneze, deoarece cinci pescari locali au observat flota țaristă ce se îndrepta spre Japonia în timpul Războiului Ruso-Japonez din anii 1904-1905. Prevenirea pe care ei au făcut-o la timp, i-a permis Marinei Imperiale sub conducerea amiralului Togo Shigenori să surprindă și să anihileze flota rușilor în bătălia din strâmtoarea Tsushima. În apropiere de Irabu, o insulă la care se poate ajunge cu un mijloc de transport asemănător cu farfuriile zburătoare, este un loc bun pentru scufundări marine. Mai sunt încă câteva insule pe care se poate ajunge pe ele cel mai bine doar cu avionul sau cu farfuria zburătoare. Insula principală Ishigaki-jima a fost, mulți ani, înconjurată de o controversă în jurul oportunității construcției unui aeroport în apropiere de Shiraho, unul dintre cele mai exotice și de uncat recif de corali din această parte a Pacificului. O excursie scurtă cu vehicolul cu perne de aer, sau cu aripi, cum zici tu Letiția, îi duce pe călători la Taketomi, o insulă plată renumită în întreaga Japonie pentru nisipul în formă de stea de la Kondoi. Insula este de o frumusețe aparte și oferă o viață liniștită. Cu alte cuvinte, aici poți să trăiești în liniște și în pace și în bună armonie cu natura”.
În timpul când japoneza povestea, Letiția asculta și își imagina ce frumusețe a ratat să vadă. ”Dar, lasă că recuperez eu ceea ce am pierdut! Nu-m ratat aterizarea pe planeta Marte, când am avut unica șansă, acum nu voi rata ocazia ca să văd și eu aceste insule într-o bună zi. Îmi pare că însuși unul Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe această japoneză. Binecuvânează-mă Doamne !

- Da de ce vorbești singură surioară, o întrebă japoneza.
- Am spus și eu în glas o rugăciune. Am zis Dumnezeu să ne binecuvânteze! Că doar suntem niște ființe care credem...
- Ai perfectă dreptate Letiția. Vrei să-ți spun, cum se zice noapte bună!
- Dacă dorești…
- Oyasumi nasai, este noapte bună!
- Să doarmă și florile în grădină, iar acum; noapte bună, pentru că în zori...
- În zori am să-ți spun ohayo gozaimasu, adică bună dimineața. Ohayo gozaimasu e în limba japoneză.

“Este a treia zi pe care o petrec în drum cu japoneza, spunea Letiția. Cu fiecare zi eu mă obișnuiesc tot mai mult cu ea. Mă înțeleg mai ușor decât îmi imaginam. Ea, întradevăr, parcă mi-ar fi o soră. Da oare, am avut eu vreo soră… Iaca, despre asta mama nu mi-a spus nimic. Știu doar că am avut un frate”.
La bordul navelor fluviale, care țineau calea spre orașul Soroca, pentru a se amuza, Letiția și Toiya s-au întrecut în a reda unele vise.
Toiya i-a povestit Letiției că într-o zi, ea s-a transformat într-un ienibahar.
- Ienibahar! Da ce mai este și acesta?
- E un fruct mic. Îți imaginezi! Sunt un ienibahar, nu o ghindă de stejar, ci un arbore întregeg.
Numai că, sunt prea mic și am niște fructe mici, rotunde, de culoare neagră care nu sunt altceva decât niște pomușoare ale unei plante exotice, folosite drept condiment alimentar.
Ha-ha-ha! Da de ce nu-ți imaginezi că ești un cireș de-al vostru, care a înflorit? O sakura.
- O, sakura ga sakimasu! Înfloresc cireșii și eu aștept să ascult visul tău de astă noapte, că tare te zvârcoleai în pat.
- Ascultă, i-a zis Letiția și a început a povesti: “Eu cred că am avut aseară un vis tare ciudat. Se făcea nu știu cum, că eu mă transformasem în iederă”.
- În ce?
- În iederă!
- Da ce fel de plantă sau animal este iedera?
- Ea este un arbust agățător cu frunze persistente verzi, strălucitoare. Spre deosebire de vița de vie este cultivat ca plantă decorativă. Așa că, ascultă!
” De la început eu parcă mă cățăram în stejarul secular de la Cobâlea. Vroiam să-i adaog în frunziș, să-l fac să fie mai verde, dar el mi-a șoptit: nu-ți fă de cap că nu ești un copil din Copilița-Vâlcea! L-am ascultat și l-am lăsat în voie să mă privească blajin de sus în jos. Mă simțeam nu prea bine. Adică, mă genam puțin. Apoi eu înflorisem ca citreșii din Japonia pe care voi îi numiți sakura și mă înălțam încet spre stele. Credeam că pot împodobi o casă, o grădină...
- Asta deja e mai interesant!
- Da! Și aveam ochii înfloriți, iar picioarele bine înfipte în pământ. Împodobisem chiar și o casă a unui poet și crezusem că sunt fericită, când am ajuns la fereastra...
- Ai văzut ceva anume prin ea?
- Nu, pentru că fereastra era deschisă spre cer. Când brațele mi-au alunecat, eu mi-am lipit obrazul de sticla umedă și rece, dar mai mult n-am putut urca. Am privit cu ochi de floare înăuntru și mi se părea că văd tot, că descifrez întunericul, că înțeleg ce-i dincolo de planeta Marte, de Saturn și chiar de unele stele, dar alte brațe treceau pe lângă mine, oprindu-mi drumul spre stele. Simțeam răcoarea și atracția universală a corpurilor cerești, a câmpurilor torsionale astrale și m-am speriat. Mă speria înălțimea, dar și bezna. Mă întrebam, ce se întâmplă cu mine și nu găseam răspuns. Mă dureau toate frunzele și rămurelele de iederă. Am alunecat și am simțit că în mine s-a făcut întuneric. Doar unele stele mai clipoceau... Ele erau goale! Reci și foarte strălucitoare, adică superbe în goliciunea lor! Iar eu, eram între cer și pământ ca o coardă întinsă și bătută de vânt. Am tresărit...
- Am observat și eu, pentru că eram lângă tine.
- Dar stii, o mâină mi-a retezat visul chiar de la rădăcină. Am simțit că pot să cad într-o grămadă de vrejuri uscate. Priveam de acolo, de la fereastră, la propria-mi tulpină și nu-mi puteam imagina căderea în infernul vrejurilor.
- Frumos vis!
- Stai!, nu mă întrerupe, fiindcă în cele din urmă mi-am zis: Eu îs om, nu sunt o ederă!
- Ești un fel de Nara!
- Da ce este aceasta?
- Nara, a fost capitala Japoniei în secolul VIII, Nara a fost ocolită de războaie civile care au zguduit țara. Ea este un muzeu al unor comori antice, ce întruchipează stilurile chinezesc, coreean și central asiatic. Eu zic să te ocolească și pe tine primejdiile, pentru că îmi place de tine așa cum ești tu. Parcă ai fi ”Guguță” în rochie și fără...
- Fără ce?
- Fără… cum i se spune?..
- Cui îi spune?
- Cușmei lui Guguță! Nu cumva căciulă?
- Cușmă și căciulă că sunt sinonime. În copilărie am citit și eu în Japonia despre peripețiile unui băiat cu numele Guguță. Și iată, acum, am ajuns în țara lui, unde te-am cunoscut pe tine Letiția. Chiar și tu ai citit isprăvile sau poveștile lui Guguță!
- Vorbă să fie! Le cunoaște fiecare copil. Ca să nu zic și fiecare adult cult, însă, cu părere de rău, mai rar de aceștia. De multe ori poți auzi cum unii urlă ca niște porci îngunghiați, în loc să-ți vorbească normal. Uneori din partea lor poți fi trimis și la dracu-n praznic.
- Da ce înseamnă la dracu-n praznic?
- E ca și cum spui: ”la dracu-n spini”, care, în principiu, e una și aceiași, e o expresie românească mai greu de explicat. Dacă nu este cu supărare, poate vom reveni la acestea altădată. Știi bine, că țara nu ne-o putem schimba. Așa că, mai bine să schimbăm subiectul…
- Bravo Letiția! Dacă zici tu, atunci scimbăm tema și subiectul.
”În veacurile trecute japonezii s-au resemnat să-și vândă matasea. Dar ouăle viermilor de mătase n-au vrut să le vândă. Pe acestea ei le-au păstrat bine ascunse. Iar a încerca să le scoți din insulă era considerat o crimă. Dacă astăzi nu te intresează mătasea atunci: oyasumi nasai.”

Peste treizeci și nouă de ani

- Ohayo gozaimasu, adica Buna dimineața! Ce faci dragă Letiție?
Întrebarea veni ca din senin din gura Toiyei Mononoke, care și-a făcut apariția în cameră ca o pisică japoneză sau ca una siameză.
- Păi, meditez și eu despre trecutul meu și al părinților mei.
- Scuză-mă, că am intervenit cu întrebări stupide.
- Nu mai sunt ele așa de stupide, fiindcă…
Letiția făcu o pauză, apoi continuă: ”În vara anului 2013 gurile rele vorbeau că pe tata l-au mâncat porcii sălbatici. Aceasta s-a întâmplat, cică, pe undeva în adâncul pădurilor rusești, iar pe mama a călcat-o trenul rapid Moscova – Novosibirsk. Pe care drac împelițat îl căuta ea pe calea ferată și încă înaintea trenului, nu înțeleg nici până azi. Unii spuneau că și-a pus capăt zilelor ca și Anna Karenina, că acolo în Rusia, unde s-a dus ea, a citit o carte despre o Annă Karenina…”

- Iar eu credeam că tu meditezi asupra celor spuse ieri de către conducătorul nostru de grup, care are reguli stricte privind limbajul utilizat de maicile de la mănăstiri. Așa cum ni se recomandă să vorbim.
- Eu nu la asta mă gândeam, te asigur, ci la mama mea, pe care în august am lăsat-o beată criță în casă, atunci când...
- Când, dragă Letiția?
- Cum? Încă nu ți-am spus că la 27 sau pe 31 august, în anul 2003 eu am părăsit satul și planeta Pământ, sperând că voi ajunge pe Marte, iar tu nicicum nu mă înțelegi?..
- Chiar nu înțeleg despre ce bombănești acum. Vorbești serios sau faci aluzii la ceva…
- Vezi, dragă japoneză, 2003 era anul în care eu am plecat de acasă!
Vasăzică, tu ai plecat de acasă ca un adolescent de cincisprezece ani, care pleacă în căutarea mamei dispărute și a surorii dispărute cu mult timp în urmă. Acesta este subiectul din romanul lui Haruki Muracami “Kafka pe malul mării”.
- Eu încă nu i-am citit pe toți Murakamii voștri, zise Letiția, fiindcă eu sunt din Moldova, iar tu ești din Japonia ta cu sakura ta.
- Vreau să înțeleg, cum adică, tu cu circa patruzeci și cinci de ani în urmă ai părăsit casa și n-ai plecat undeva la Sud, sau la Nord, ci în spațiul cosmic?..
- Da. Și am zburat spre planeta Marte!
- Fantastic! Și ai rămas așa de fragedă de parcă n-a trecut nici un an de atunci?.
- Există o explicație.
- Care explicație? Despre ce vorbești sau aiurezi de dimineață?
- Despre o întâmplare foarte ciudată din noaptea aia, când am zburat spre Marte. Dar, mai lasă-mă, deocamdată, în pace. Eu doar nu te întreb: unde ai fost toată noaptea?!
- Am fost la o “vânătoare”. La o “vânătoare” de traficanți de droguri, de traficanți de ființe umane, pentru că eu sunt infiltrată în acest grup ca să investighez unele cazuri. Să nu crezi că întâmplător eu sunt acum cu tine. Află că am niște surprize și vești nu prea bune.
- Nu te înțeleg. Îmi ești pentru mine ca o soră, iar acum îmi zici că…
- Eu nu te prea înțelegeam la început. Acum îmi este ușor de înțeles de ce tu n-ai o identitate clară. Totodată te anunț că ești suspectată că ți-ai creat o identitate falsă, pentru că nici într-o bază de date arhivate nu există nicio informație despre Letiția Leu. Înțelegi că nu este nimic și eu chiar n-am găsit nici o iotă despre trecutul tău.
- Vorbiți ca o adevărtă româncă, însă eu îți mai repet odată, că am fugit de acasă în toiul nopții, și am zburat împreună cu Victor, aproape ca acum, când am zburat cu tine până la Cobâlea, apoi la Vadul lui Rașcov, și la Camenca. Doar că, atunci era anul 2003!.. Atunci am părăsit Pământul, am ajuns până pe orbita planetei Marte și chiar am aterizat pe planeta roșie și am avut niște halucinații cu holograme. Am părăsit planeta și ne-am întors pe Pământ, dar, făcând calea întoarsă am descoperit la bord o mașină incredibilă a timpului care ne-a teleportat în viitor, mai întâi în anul 2013, apoi și în alți ani. Îmi pare chiar că s-a întâmplat ceva cu însoțitorul meu Victor, care a devenit straniu, avea alt comportament, gândea foarte profund și după câte îmi pare mie, era cu totul un alt om, deși…
- Bine. Toate acestea le înțeleg, însă vezi că acum este anul 2048 și ar fi normal ca să ai măcar vreo șase zeci de ani, dacă nu mai mult. Iar tu... Ești ca de 17-18 ani. Pe cine vrei să minți?
- V-am spus adevărul, dacă nu mă credeți...
- Ce dovezi tari ai, pentru a mă determina să te cred.
- Cunosc ziua și anul meu de naștere. Dacă tehnologiile informaționale sunt suficent de dezvoltate, puteți să căutați în arhivele electronice o fată dată dispărută în anul 2003 din satul Păunești.
- Am făcut deja toate căutările, investigațiile necesare, dar nicăieri nu figurează o fată cu numele Letiția Leu. Poate că acest nume ar fi, să zicem așa, vreun pseudonim de-al tău, ori, totuși, ai o identitate falsă?
- N-am identitatea falsă. Poate că numele meu este o raritate.
- Nu este chiar așa. A existat o doamnă cu numele Letiția, însă ea era pictor, artist plastic, cum să mai spun? Ea s-a născut pe 27 martie 1937, în satul Căbești din comuna Podu Turcului. În 1967 a absolvit Academia de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din București – Secția pictură, clasa maestrului Alexandru Ciucurencu. A debutat ca artist în 1969, intr-o expoziție colectivă, la București. Prima expoziție personală o are în Bacău, în 1971. În cei peste 50 de ani de carieră artista Letiția Oprișan s-a bucurat de zeci de expoziții personale și colective de pictură în țară, dar și la numeroase saloane internaționale în Suedia, Germania, Olanda sau Franța. A obținut numeroase premii, diplome și distincții în țară și în străinătate. Altă Letiție cu numele de familie Roman era din București și aceea cânta așa de frumos... Iar prozatoarea Letiția Papu editase: ”Între două oglinzi”, ”Sub arșița verii”, ”Succes”...A mai fost Letiția Papu, o prozatoare...

- Dacă te așezi, am să-ți povestesc foarte amănunțit despre toate, a spus Letiția și i-a înșirat isprăvile ei cu halucinații și fără, i-a vorbit despre dorința de a pleca de acasă, apoi de a vedea planeta Marte. Un vis copilăresc, care, printr-o minune i s-a împlinit. ”Am zburat cu Victor, un prieten bun, am revenit în alt timp decât plecasem, adică am revenit în anul 2013. Am aflat că părinții mei nu mai erau în viață”.
La ei mă gândeam și acum, câteva clipe în urmă. Am zburat, adică am plecat și din anul 2013 respectiv, dar numai într-o singură direcție, adică în viitor, astfel pomenindu-mă, sau nimerind, cum să vă mai spun, ca să vă fie clar? Și ca printr-un miracol am nimerit la mănăstirea din valea fluviului. "N-am venit singură, ci cu Victor, care a plecat, lăsându-mă pe mine în grija maicilor de la mănăstire. Am poposit în toiul nopții, unde am rămas, după ce am aflat în ce timp mă aflăm". Plus la toate am vorbit cu o călugăriță aflată la o vârstă înaintată care afirma, că este de prin părțile locului. Adică din satul Burduha, unde eu m-am născut, am copilărit și am ajuns să fug nopțile din casă din cauza tatălui meu agresiv, care a vrut de nenumărate ori să mă agreseze sexual, însă eu m-am opus cu îndârjire.
Japoneza după o pauză a spus:
”Pe o oarecare mamă, care și-a pierdut fiica și soțul am depistat-o în bazele de date, însă tu, deocamdată, încă ești o enigmă bună de descifrat”, a concluzionat Toiya cu o voce mult mai binevoitoare. Și într-un fel și-a cerut scuze cu un zâmbet plăcut pe buze.
Eu sunt un agent începător de urmărire internațională. Și mă aflu abia în prima mea misiune. De la o vreme mă confront cu prea multe persoane stranii și cazuri ieșite din comun. Da așa îmi este meseria. Tu însă, nu te întrista. Te vom ajuta să ieși la mal. Acum încă mai ești învăluită în mistere și noi aveam mult de navigat împreună. Dar, vestea proastă este că, aici s-a terminat “pelerinajul” tău. Te vei întoarce la mănăstire, unde te așteaptă cineva de la poliția internă. Ca infractor cu unele conotații sau implicații mondiale sau măcar regionale tu nu mai figurezi. Te-am scos eu, Toiya Mononoke, însă în realitate numele meu, totuși este Sakura. Mă auzi?!
- Da, te aud destul de bine și nu-mi vine să cred, a murmurat încet Letiția. Cred că, de data aceasta, nu am halucinații, deși tot ce am aflat, este foarte greu de imaginat. Însă, dacă așa zice sora mea, Toiya, înseamnă că este adevărat.
- Kireina! Adică frumos! Și așa-i că pe mama ta o chema Eleonora? O ispiti Toiya fără să-i dea un răgaz pentru a mai inventa cine știe ce.
- Eleonora? Da. Eleonora Leu, iar tatăl meu a fost Ilarion Leu. Dar de ce ne exprimăm noi la timpul trecut?
- Pentru că ambii sunt considerați morți. Asta deja o știm amândouă.
- Numai tu ești vie. Și ești tânără ca și atunci, când aveai vise frumoase și care, cât n-ar fi de ciudat, s-au împlinit. Poliția internă te v-a întreba multe despre tine, dar tu să nu trișezi sau să minți. De la ea, probabil vei afla câte ceva și despre unele rude de ale tale. Numai că, eu te rog, să nu te mai întorci acolo, unde ne-am cunoscut, ci la o mănăstire modestă de prin părțile codrilor. Vreau să nu te cunoască nimeni. Nu-ți pot spune cu exactitate în care mănăstire deja ești repartizată, dar, ajungând la destinație, vei afla. Îmi pare foarte rău să mă despart de tine, însă nu am de ales, așa n-ii soarta noastră. Tu rămâi în țara ta, iar eu plec mai departe, unde sunt așteptată să mă implic în alte istorii, ca să dezleg alte enigme sau să scot la lumină persoane, care au făcut și mai continuă să facă infracțiuni, iar poliția locală nu poate dovedi în ce constă vina lor. Dacă totul va fi bine, poate la anul am să te invit să vii ca să vezi și tu Þara Soarelui Răsare. La Tokio!
Însă, până atunci, vom avea multe de făcut. Și tu și eu!

“Am fost în primele clipe foarte stresată, apoi încetul cu încetul am început să ies din starea de stres și să intru în altă stare. Părcă mă deșteptam încetișor. Vedeam proporțiile prăpastiei care mă despărțea de trecut, de multe evenimente la care n-am avut ocazia să asist, pentru că eu am fost absentă. Am ieșit din timp. Dar nu m-am schimbat aproape de loc. Ba nu, m-am schimbat, am devenit parcă altă persoană, care a început să cunoască lucruri noi, care se descurca de minune în tehnica cea mai nouă, în informatică, și multe altele. Oare toate aceste cunoștințe le-am acumulat în timpul scurt în care m-am aflat departe de casă, departe și de Terra pe care m-am întors, însă nițel în alt timp, între alți oameni, și cu totul în altă lume, care urma să fie abia când eu ajungeam la o vârstă onorabilă. Ce fericire pentru mine, dar și ce problemă? Să mă descurc singură peste vreo treizeci și nouă sau patruzeci și cinci de ani...
Mi-am zis în cele din urmă, că nu este cel mai rău caz sau variantă. Voi trăi și voi vedea. Voi vedea poate, ceea ce, în condiții normale, nu aș fi văzut niciodată. Că așa le este dat unora. Doar unora, dintr-o sută de mii... Da poate, dintr-un milion, dintr-un miliard! Ce noroc a dat peste mine!”

Răsfoind mai departe în jurnalul Letiției n-am mai găsit scris niciun cuvânt. Ba nu, mai era scris ceva: “Într-o noapte l-am auzit pe Victor vorbind prin somn. Da, da. Prin somn. Zicea ceva despre timp. Pare-se că timpul atârnă cu greutate asupra noastră, ca un vis vechi, plin de tâlcuri. Te miști încontinuu, te zbați, încerci să te strecori, să fugi. Dar nu vei scăpa nicodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii, a galaxiei, a spațiului de până la gaura cea neagră. Uneori ești nevoit să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poți să le faci decât, dacă ajungi până acolo. Eu n-am ajuns, dar voi ajunge, indiferent de urmările nefaste sau faste. Eu trebuie să ajung, dar văd că am pierdut legătura cu ai mei. Nu pot comunica cu stația zburătoare spre altă galaxie, nu pot să comunic nici cu alți extratereștri lăsați să efectueze cercetări în această parte a lumii. Eu nu pot nici măcar să-mi înmulțesc descendenții, sunt un om și totuși nu sunt un om. Sunt un extraterestru impotent! Sau mai bine zis, sunt un extraterestru cu chip de bărbat de pe Pământ, dar cu organe genitale de femeie. Am comis o mare greșeală când am luat forma și chipul pământeanului Victor. Chipul, fața, trăsăturile distinctive exterioare sunt ale lui, iar o parte destul de importantă este a Letiției.” –
- Oare ce aiureli avea el prin somn?, se întreba Letiția. Ea a pus vreo trei semne de întrebare. Apoi și unul de exclamare.
În cele din urmă a adăugat: când se va trezi, va observa că face parte dintr-o altă lume, dintr-o lume nouă. Atunci am să-l trag și eu puțin de limbă, poate mi-a detăinui și el mie taina lui.

Numai Letiția
Post – factum le știi pe toate. Așa cel puțin se spune. La biblioteca particulară pe care o îndrăgise Letiția erau multe cărți de unicat care nu puteau fi găsite în alte biblioteci. Cine alta dacă nu ea și-a pus în gând să le citească sau măcar să le răsfoiască din copertă în copertă. Numai Letiția avu curiozitatea să studieze o carte voluminoasă de 600 de pagini despre niște localități din județul Alba, România. În acea carte își găsi numele ei. Mai bine zis, numele pe care l-au avut alte persoane. De pildă, Letiția Mihalțan din imaginea de la pagina 374 sau Letiția Dobrescu din comuna Galda de Jos, pagina 243. Dintr-o imagine de epocă din perioada interbelică o privea o doamnă respectabilă îmbrăcată într-o vestimentație sobră de odinioară. ”Oare cine o fi ea?” A răsfoit mai cu atenție cartea, însă n-a găsit răspuns la întrebare. Deaceea de la cartea ”Comuna Galda de Jos , secvențiar istoric și imagistic”, a trecut la raftul pe care se aflau mai multe cărți ale unuia și acelaș autor: Gunter Grass, laureat al premiului Nobel pentru literatură, neamț născut la 16 octombrie 1927 la Danzig, loc în care și-a petrecut copilăria și tinerețea.
A luat cartea ”Pisica și șoarecele” (1961) apoi a întors-o la loc, cercetând altă carte intitulată ”Toba de tinichea”. A mai răsfoit romanul autobiografic ”Secolul meu” (1999), apoi și-a aruncat privirile asupra unui roman-nuvelă intitulat ”În mers de rac” (2002). Pe acesta a decis să-l citească, fiindcă el nu relatează doar un episod dramatic de la sfârșitul celui de-al dolilea război mondial – scufundarea de către un torpilor sovietic a navei ”Wilhelm Gustloff”, cu 9. 000 de pasageri la bord -, ci tratează și o temă incomodă, vorbește despre mersul istoriei, înapoi, înainte sau lateral, târând cu sine destine colective și individuale.
Numai Letiția după ce a citit un roman zguduitor: ”Viața ca amintire” scris de Ion Anton, a început să citească în acea bibliotecă ”În mers de rac”. A rămas impresionată de dezvăluirile din carte precum că cel care a reușit să scufunde nava suprapopulată fusese ciomăgit destul de des, la Odessa, de taică-său Marinesko, pentru că intrase în tinerețe într-o bandă de hoți. Letiția mai află cu stupiditate că matrozul Alexander Marinesko era membru al organizației de tineret Comsomolost și se dovedea a fi un mare bețivan în afara serviciului. Da cine știe, poate că și în vremea când era în mare cu submarinul...
Pentru că în ultimul an al războiului, înainte de torpilarea navei cu 9. 000 de pasageri la bord, majoritatea mame tinere și copii, alcoolul și femeile i-au întunecat mințile lui Marinesko. El a mai fost luat la interogatoriu de NKVD și declarat suspect de spionaj. Zile întregi după aceasta nu i s-a arătat nimic în cale, nicio navă străină. Căpitanul submarinului poate se gândea, în timpul pândei sale zădarnice, la procesul care-l aștepta în fața Curții Marțiale și la amenințarea de la NKVD. Ce a fost în mintea lui Alexander Marinesko în ziua de 30 ianuarie 1945 când a ieșit în largul mării cu echipajul său de 47 de bărbați și 10 torpile ucigătoare la bord? Unul numai Marinesko știe, medita Letiția. Și el s-a stins din viață fiind foarte amărât și grav bolnav de cancer după ce s-a aflat în lagărele și închisorile sovietice din Siberia. Letiția nu-și putea imagina toate momentele care au fost. Pe cât era de impresionată pe atât era și indignată. Să scufunzi o navă plină cu femei și copii era o adevărată nerozie, dar Marinesko a făcut lucrul acesta...
Ea după o jumătate de zi de lectură, a ieșit pentru câteva clipe în curtea bibliotecii la o pauză. Auzea acelaș ciripit al păsărilor, care zburau dintr-un copac în altul. Contempla liniștea firească. În asemenea anturaj și-a amintit cum a venit cu un extraterestru la Chișinău, apoi cum a zburat deasupra Bermudelor. În toate peripețiile ei - binele învingea răul. Numai în cazul descris de Gunter Grass tragedia a fost inevitabilă. Iar făptașul ei – un marinar bețivan, care a avut un tată român și care și-a petrecut copilăria și adolescența printre bandiții și hoții din Odessa, care nu vorbeau în limba română, ci în rusa amestecată cu jargoanele banditești. ”Oare mediul în care trăim noi, ne modelează într-așa fel, încât în viața de mai departe, devenim niște brute și niște persoane periculoase”, medita ea. Și tot ea și-a spus: ”Bineînțeles, locul are o influență mare, însă totul depinde de om.” Iată eu am reușit să mă desprind de mediul nociv de la țară, în care am trăit, și de unde am zburat pe Marte, am revenit pe Pământ și nu cu un pământean, ci cu un extaraterestru, care a salvat un pământean, și i-a luat chipul lui...”
Pusă pe meditații și pe întrebări, care mai de care, Letiția n-a observat cum de locul unde sta ea, pe o bancă, s-a apropiat un animăluț drăguț și curios, care o studia. Animalul semăna cu o șopârlă, însă nu cu una obișnuită, ci neobișnuită. Era un mic varan, sau un grifon, care o privea cu atenție. Ea apoi își auzi numele strigat.
- Letiția! Vă caută cineva la telefonul bibliotecii. Poate veniți, pentru a-i răspunde?
- Nu pot, dar vreau să știu, cine mă caută.
- Zice că este Victor și că vă caută de o jumătate de zi.
- Spuneți-i să mă sune pe telefonul meu mobil, a răspuns Letiția cu un calm olimpic.
- A spus că a uitat numărul.
- Dacă l-a uitat, să-și amintească ziua mea de naștere, luna, anul și câți ani am avut, când m-a cunoscut. Toate cifrele culese consecutiv, alcătuiesc numărul meu de telefon modil, a zis Letiția.
- Bine, îi transmit, răsună vocea bibliotecarului.
Vrând – nevrând am asistat la discuția din grădina bibliotecii, pentru că și eu, tocmai sosisem acolo, pentru ca să citesc cărțile: ”Toba de tinichea” și romanul autobiografic ”Secolul meu” de Gunter Grass.
- Numai Letiția este capabilă să inventeze așa număr de telefon, m-am gândit. Nu înzadar ea este personajul meu literar. Chiar ești bravo, Letiția!
- Ba n-ai dreptate. Nu doar ea!
- Cine a spus?
- Îngerul. Cel, care știe tot.
- Și cum se numește îngerul?
- Înger. Iar dacă... dorești să cunoști mai mult, află că el, este Îngerul cel Bun.
- Da cine este Letiția Branea?
- Numele este atribuit unei tinere, personaj literar al scriitoarei Gabriela Adameșteanu.
- Iaca na!
Vasăzică, eu am încă o invitație la lectură, gândi ea și se grăbi să intre în sala de lectură luminată de soarele de după amiază. La telefonul bibliotecii nu mai era nimeni. Se apropie de computator și începu să caute cu înfrigurare în baza de date. Biblioteca particulară nu avea nici un exemplar semnat de acest autor. Pentru o clipă o cuprinse o umbră de tristețe, însă la raft găsi o scurtă istorie a literaturii române editată la sfârșitul secolului XX, semnată de Dumitru Micu. Era doar în trei volume nu prea mari. L-a ales pe al treilea în care găsi și un eseu despre Gabriela Adameșteanu. Află că în primul ei roman ”Drumul egal al fiecărei zile” (1975), există o tânără cu numele Letiția și în carte sunt redate crâmpeie din viața ei începând cu ultimile clase de liceu până în anii de studii la o facultate. Ea era fiica unui intelectual, (probabil) medic despărțit de familie în urma detențiunii politice pe care a suferit-o. Poate era la Gherla sau poate... Numai nu era la penitenciarul numărul treisprezece.
Letiția din romanul autoatei Adameșteanu își parcurge adolescența în condiții traumatizante. ”Și adolescența mea, copilăria a fost aproape la fel”, a trecut-o un gând cu un fior rece. Ea suportă privirile reci ale mediocrității, ale cenușiului perpetuu, inerent unei veți fără orizont. În prima jumătate a celui de al șaptelea deceniu din veacul douăzeci. ”Sărmana fată!” oftă ea. Iar tatăl Letiției a stat la închisoare și prin aceasta întreaga lui viață a fost zdrobit, unchiul Ion, profesor eminent și suflet de o rară distincție, s-a văzut condamnat la ratare, constrâns să adopte ca mod existențial ”lașitatea demnă”, redus la condiția de succesor al învinșilor. Odată cu mutarea eroinei Letiția la București, într-un cămin studențesc, Drumul ... devine roman psihologic.
Interesant, foarte interesant, exclamă Letiția Leu.
- Și ce este aici așa de interesant?
- Romanul.
Când ea ridică privirea în sus nu-i veni să creadă ochilor. Alături, ca din senin apărut, sta Victor. Acelaș tânăr care...
- Victor, tu? Da de unde te-ai luat aici?
- Din cer, ca întotdeauna, răspunse el zâmbind. Am aflat că tu nu găsești ”Drumul...” și iată eu l-am adus. E o ediție nouă și revăzută.
Este revăzută și adăugată, cu o postfață a autoarei, repetă el. În ea scrie: ”Nimeni nu-i mulțumit cu numele care i s-a pus”, că domnul Brancea, tatăl Letiției Brancea, era în penitenciar. Însă l-au mutat la ”Gherla”. Îți imaginezi tu măcar ce este ”Gherla”? În anii comunismului în România a fost una din cele mai groaznice închisori pentru deținuții politici. Apoi fără a face reveranțe cavalerești îi oferi Letiției Leu prima carte a Gabrielei Adameșteanu Drumul egal al fiecărei zile.
- Fantastic!
- Ba nu este nimic fantastic. Dar să știi că mai am pentru tine o surpriză.
- Dacă nu glumești, spune-mi.
- Eu te invit să zbori...
- Ce să fac?
- Să pășești pentru prima dată pe Venus!
- Pe altă planetă?
- Da, pe cea mai apropiată, care face singură o rotație în jurul Soarelui în circa 225 de zile pământești.
- Eu știu că Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul nostru soalr, dar mă tem că acolo ne așteaptă surprize din cele mai neplăcute, replică Letiția.
- Nu-i chiar așa de periculos cum îți imaginezi tu. Deși rotația în jurul propriei axe este foarte lentă și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația celorlalte planete, planeta prezintă un interes sporit și tu te vei convinge că se merită să pășești pe ea.
Imediat Letiția a intrat pe internet și a constatat că Venus este cu foarte puțin mai mică decât Pământul, dar atmosfera ea este foarfte diferită de cea a planetei noastre. În principal ea este compusă din circa 96 de procente cu gaz carbonic și doar vreo trei procente din azot. Venus este înconjurat de un văl gros de nori repartizați în trei straturi situate la o altitudine între 50 și 70 de kilometri. Unii dintre acești nori provoacă ploi de acid sulfuric, o substanță chimică foarte agresivă. Pe Venus temperatura este foarte ridicată, nu-i frig ca pe Marte. Gazul carbonic acumulat în atmosferă acționează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge până la 460 de grade căldură. Iar suprafața planetei este plină de platouri vulcanice, mulți vulcani fiind încă foarte activi.
- Unde să mă duc eu?!
-Unde, unde?
- Pe planeta care este asociată cu Luceafărul, pe noua Terra din viitor!
Dragă Letiția, Venus s-a format în aceiași epocă și în aceiași regiune din spațiu ca Terra pe baza unor materiale similare. Ea are o mărime asemănătoare cu a planetei noastre. Acolo trebuie să căutăm noi viață, da nu pe Marte, care este înghetață și moartă de multe milioane de ani.
Anume ea strălucește puternic pe cer, fiind Luceafărul de seară și de dimineață. După soare și Lună, Venus este cel mai strălucitor corp ceresc și are aproape dimensiunile Pământului, stăruia să spună Victor.
Însă Letiția nu-l prea asculta. Ea se încăpățina să afle singură de ce pe Venus o zi este mai lungă decât un an. De ce norii sunt portocalii. Ei cauzează ploi, care ar arde orcie vietate de pe suprafața planetei.
- Letiția! Pe Venus sunt și munți înalți cât Everestul. Acolo găsim și formațiuni de teren asemănătoare continentelor terestre. Între ele ar putea exista fundurile unor oceane, care, este adevărat, s-au cam evaporat cu mult timp în urmă.
- Victor! Tu mă uimești. Pe bune că mă uimești, zise Letiția, apoi adăugă: ” Мне летать, да летать до той планеты, adică, să tot zbor și să zbor până la această planetă”.
- Dar, zborul în spațiul cosmic nu îți este contraindicat! Te-ai născut să zbori și să cunoști nu numai lumea, ci și spațiul cosmic din apropierea planetei Pământ.
- Așa pare să fie!
- După cum îmi dau eu seama, nu întâmplător ești Letiția Leu, zise Victor în momentul în care telefonul lui mobil a început să redea o melodie cunoscută în anii optzeci în Uniunea Sovietică.
- Victor, îmi pare mie ori ba, dar tu chiar ești o adevărată surpriză pentru mine în clipa aceasta. Iar apariția ta, îmi pare a fi într-un fel chiar misterioasă.
- Bineînțeles. Mai spune-mi că sunt și extraterestru!
- Cine știe, poate ești! Nu tu ai sunat la bibliotecă cu vreo zece minute în urmă?
- Eu. Însă tu n-ai vrut să-mi răspunzi și eu iată, am venit singur la tine aici, ca un extraterestru, cum spuneți voi...
- Hai să lăsăm glumele pentru altă dată, a zis ea mult mai împăciuitoare și mai bucuroasă pentru că a citit că o navă spațială ”Venus Expres”, lansată de Agenția Spațială Europeană în anul 2005, a descoperit în 2007 că în atmosfera venesuiană au loc fulgere mai des decât în cea a Pământului.
Vasăzică, voi mai avea ocazia să văd fulgere și pe Venus, să încerc ploile ei acide și încă multe altele. Dar, este oare vreo garanție, că nu o voi păți mai rău, decât îmi pot imagina? Să nu devin și eu cumva un șoricel pe care cineva să facă experimente năstrușnice! Trebuie să cântăresc foarte bine totul, înainte de a încuviința propunera lui. Cu aceste gânduri, Letiția îl privi atentă în ochi. Observă că el, nu prea clipește și are o privire aproape metalică, și parcă, în locul ochilor obișnuiți, i-ar sta niște ochi din sticlă. I-a simțit tăcerea lui uluită, care a survenit pentru o clipă, după care, el iar s-a declanșat, exact ca o moară care lucrează fără răgaz, fiind pusă în funcțiune de cursul rapid al unui râu.
Letiția s-a retras pentru câteva minute ca să-și ordoneze vestimentația, înfățișarea și gândurile. Și-a amintit aventurile anterioare, inclusiv sosirea ei la Chișinău în anul 2013 cu altcineva decât tânărul Victor de odinioară. A rememorat, a trecut ca printr-o proiecție în sală de cinema toată expediția marțiană.
- Ce se ascunde în aceste clipe sub pielea lui Victor? Și de unde a venit?
- Din cosmos, i-ar fi răsuns Îngerul cel Bun, însă el lipsea, nu se vedea nicăieri și nici nu șoptea nimic, ca altădată.
Am început să analizez trecutul ca să înțeleg că el, este acelaș extraterestru cu chip uman. Sau poate este altul? Nu-mi rămânea altceva, decât să verific singură și să dovedesc presupunerile mele. Voi începe să verific identitatea lui imediat, voi bate fierul cât e cald, cu alte cuvinte. Pentru început îi voi propune să facem o primblare cu barca cu motor. Voi alege barca cea mai veche și mai neperformantă și îl voi vedea cum se enervează. Dacă se va revolta, v-a înjura, ca și majoritatea consângenilor din regiunea munților Carpați, fluviilor Nistru, Tisa până la orașul Nisa și v-a spune înciudat ceva drept dezaprobare, pot fi sigură că e alt Victor, iar dacă...
Letiția căuta în gând zeci de variante de comportament. Dar, zise ea, să vedem cum vor evolua evenimentele și și-a pus planul ei în aplicare. În timpul în care era ea toată valea râului Bic era transformată într-un lac mare pentru odihnă și plimbări cu barca. Era alungit și ajungea până sub lacul de acumulare de la Ghidighici. Ambele lacuri comunicau între ele printr-un canal ca cel de la Volda și Don. Un asemenea canal se mai afla și în locul albiei de odinioară al micului afluent al fluviului Nistru care unea râul cu lacul de la Chișinău. Cu alte cuvinte, era un lanț întreg de ape, de la Gura Bîcului până aproape de Strășeni. Lanțul de ape navigabile a fost construit în timpul când la Chișinău s-a aflat un primar general deștept și întreprinzător. Iar proiectul apaținea unui mare arhitect de peste Atlantic.
De la început Letiția și Victor au luat cursa spre fluviul Nistru. Alunecau cu greu pe apă și conversau despre una, despre alta. Letiția dorea cu ardoare să afle cât mai mult despre dânsul după despărțirea lor. Atunci unul a rămas în timpul în care se afla ea la moment, iar Victor s-a teleportat cu circa o sută de ani în viitor, de unde nu avea cum să se întoarcă. Ea nu spera și nici nu visa să-l mai întâlnească vreo dată. Dar iată că el a dat totul peste cap. Au tras barca la mal lângă localitatea Dragalina. El a zis că vrea să vadă ce are motorul, fiindcă bănuiește ceva. Să nu fie vreo deteriorare și să ne pomenim că în loc să navigăm, ne ducem la fund, a zis el. Iar ea a hotărât să se plimbe puțin prin grădina cu flori din preajma Dragalinei.
Adierea vântului era plăcută. Vântul răspândea mirosul florilor. În jur zburau albinuțe și fluturași. Letiția parcă adormi de plăcere. Pentru o clipă închise ochii. Se văzu acasă la Păunești. Mamă-sa îi ieșea în cale. Apoi când a deschis ochii văzu ”ceva frumos zburând și apropiindu-se de ea”. Imaginea erau parcă din altă poveste. Ce o fi, că insecta ba apre, ba dispare, iar zborul ei nu contenește, ci înflorește?
- Cine oare în zboru-i înflorește?, se întrebă ea.
- Fluturașul! Da, Fluturașul Fermecat, șopti deacum vântul cald de primăvară-vară, îmbibat de mirosul ca după o explozie a florilor de salcâm înnebunit.
Salcâmul vestește că-i pe ducă ultima lună a celui mai frumos anotimp de pe Terra, de prin părțile noastre. Iar teiul înflorit vestește începutul verii.
- Oare ce se întâmplă cu mine, se gândi ea.
Apoi s-a convins că ea conversează cu Fluturașul Fermecat care o convingea să zboare în ”Țara Fluturilor Multicolori”. Letiția ar fi vorbit în versuri cu fluturașul, dacă nu se trezi la realitate. Dădu o fugă înapoi pe malul apei. Acolo Victor o întâlni cu bucuria unui om împlinit și o întrebă dacă ea dorește să conducă barca cu motor.
- Dacă doreești tu, o conduc! Și fără a ezita se așeză la cârma bărcii. Simți din primele clipe o alunecare ușoară și rapidă de suprafața apei. Motorul ei parcă era altul. Nu producea nici un zgomot, nici o vibrație. Acceleră și nu crezu, ce văzu. Era în barca cea rapidă, dar aproape de nori! Văzu și o pasăre-n plutire prin aerul curat.
Letiția părea împăcată. Apoi zise: ”Văd în față muntele ce crește! E miracol, e poveste?...”
Ba nu-i miracol și nici poveste. E fantastic. Sunt din nou alături de extraterestru, își spuse ea numai în gând și se întrebă: oare chiar așa de repede planez deasupra Carpaților?
Trebuie să spun că Letiția a schimbat diercția cursei pe apă. Ea a întors barca dinspre fluviul Nistru spre Strășeni și prin urmare...
În clipa aceea ea plutea, mai bine zis, zbura cu viteza unui avion chiar deasupra primelor creste ale Carpaților. Tot ce a vrut să dovedească, a reușit. Victor de lângă dânsa era acelaș extraterestru. Sau poate, altul...
Oricum, el a modificat barca, i-a schimbat și motorul, în timpul în care ea conversa în grădina cu flori cu Fluturașul Fermecat, care o îndemna să zboare cu el. Deci, acum, ea poate accepta, ca alături de Victor să ajungă și pe planeta Venus. Pe unica planetă, care are un nume feminin și care, i-a fascinat pe mulți poeți prin strălucirea ei. Venus nu are nici un satelit natural, în schimb are o mulțime de sateliți plasați artificial de pe Pământ. Mai ales, în ultima perioadă, când s-a întețit încălzirea globală de pe Terra.

Plecăm spre Venus sau căutăm mașina timpului?

Ideea de a se aventura să pătrundă în atmosfera agresivă a planetei Venus nu i s-a părut Letiției că este una bună. Ea se gândea la altceva. Ea dorea să afle cum poate fi construită o mașină a timpului. Din lecturile pe care le-a făcut, cunoștea câteva exemple de călătorii în timp. Cel mai bun caz de călătorie în timp i se părut că l-a găsit în scrierile lui Mark Twain. Aventura din ”Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Arthur” e una dintre cele mai celebre călătorii în timp cu modificări ale liniilor temporale și cu schimbarea istoriei. Călătoria dată, după cum se știe, a fost în trecut. Letiția însă vroia în viitor. În literartură meritul integral al introducerii noțiunii de ”mașină a timpului” și de ”călător temporal” îi revine lui H. G Wells prin povestirea ”Cronica argonauților” și prin romanul din anul 1895, ”Mașina timpului”. Chrononautul lui Wells străbate timpul și ajunge în viitor, mișcându-se împreună cu timpul, prin timp, explorând viitorul cu ajutorul ”mașinii timpului”, un dispozitiv ipotetic pe care ea l-a găsit în spațiu, aflându-se la bordul navei misterioase, care a putrat-o spre Marte și înapoi pe Pământ. Acum chiar este momentul potrivit să-l întreb pe Victor dacă știe cum poți să construiești o mașină a timpului. Astfel poate îl voi abate de la ideea lui, își zise ea.
- Nu mă tentează planeta Venus! Și nici nu vreau să ajung pe ea.
- De ce?
- Pentru că doresc mai întâi sa-mi construiești o mașină a timpului, spuse Letiția.
Victor nu s-a mirat de cele auzite și i-a spus: Pentru asta nu-ți trebuie decât o gaură de vierme, sau dacă dorești din tot sufletul, ar fi bine să ai o rachetă, sau o navă cosmică interplanetară foarte, foarte rapidă.
- Mai rapidă decât cea cu ajutorul căreia am zburat pe Marte?
- Da, una cu mult mai rapidă. Dar, să-ți spun ceva.
- Spune mai repede, nu vezi că n-am răbdare.
Cândva, ideea de călătorie în timp era considerată a fi o erezie științifică. Își permiteau să viseze doar scriitorii la așa ceva. În ziua de astăzi se poate vorbi liber despre o asemenea mașină și nu numai. Noi trebuie să privim timpul așa, cum este văzut el de fizicieni, adică, drept a patra dimensiune.
- Îmi pare foarte interesant ce spui, zise Letiția.
- Nu te grăbi. Azi orice școlar atent știe că toate obiectele fizice, inclusiv persoana mea, există în trei dimensiuni.
- Da, lucrurile au lățime, lungine și o înălțime.
- Însă, dragă Letiția, mai există un tip de ”lungine”, durata în timp. Un om trăiește până la 80-90 de ani, iar pietrele de la Stonehenge, de pildă, sunt/există de mii de ani. Sistemul solar pe care îl cunoști tu va dăinui vreme de miliarde de ani.
- Și ce vrei să spui cu asta?
Victor o privi mirat, apoi fără să dea prea mare atenție întrebărilor ei, continuă să explice. Toate au o durată în timp, așa cum au o lungime în spațiu. Călătoria în timp nu înseamnă decât călătoria în a patra dimensiune.
Amintește-ți cum te-ai desprins de suprafața apei acum câteva minute în urmă și urcai tot mai sus? La fel e și când mergem cu mașina. La început conducem în linie dreaptă – asta înseamnă că mergem într-o dimensiune. Când virăm la stânga sau la dreapta – adăugăm a doua dimensiune. Mergem cu mașina în sus pe un drum de munte, cu serpentine și ne mișcăm și în înălțime, de acum noi călătorim în a treia dimensiune. Da cum să ne croim calea în a patra dimensiune, mă vei întreba.
- Ca în filme sau altfel?
- Filmele despre călătorii în timp se concentrează asupra unei mașinării complicate, ce necesită cantități enorme de energie pentru a se pune în funcțiune. Știu că tu ai văzut și altfel de mașină, una incredibilă și neverosimilă.
- Aceea poate a fost într-un vis în timp ce zburam!
- Admitem, însă adevărat e că mașina își croiește drumul prin cea de-a patra dimensiune într-un tunel în timp.
Călătorul în timp, dragă Letiție, este un tip curajos, cutezător și pregătit pentru orice grozăvie. El pășește în tunelul timpului și reapare cine știe pe unde. Conceptul dat este puțin cam tras de păr. Realitatea este complet diferită, iar ideea în sine nu este chiar așa de aiurită precum pare la prima vedere. Așa că am să încerc să-ți explic.
Fizicienii voștri, cât și ai noștri s-au gândit la tuneluri prin timp. Ei le-au dat și o denumire: găuri de vierme. Adevărul este că gările de vierme se găsesc peste tot în jurul nostru, numai că sunt mult prea mici pentru a putea fi văzute. Găurile de vierme sunt minuscule. Apar în micile fisuri și colțișoare ale spațiului și timpului.
Îmi este cam greu de digerat, ce-mi spui acum, zise Letiția.
- Da tu ai puțină răbdare.
- Bine, ascult ce-mi vei spune mai departe.
- Dacă privești cu atenție și îndeajuns de aproape, vei observa că orice lucru prezintă găurele și cute. Este un principu fizic de bază care se aplică până chiar și timpului.
- Da ce fel de ”mașină a timpului” am găsit eu la bordul navei care m-a adus de pe Marte pe Pământ?
- A fost un model experimental cu dimensiuni extaordinar de mici.
- Care, totuși a funcționat, fiindcă am nimerit pe Pământ nu în timpul când l-am părăsit, ci în viitor, aproximativ cu vreo patruzeci de ani înainte. Cum îmi explici asta?
- Nu vreau să te întristez, însă atunci când te-ai atins de ea, te-a micșorat de o mie de ori, poate chiar și de zece mii de ori. Și te-a trecut printr-o gaură de vierme în spațiul cosmic. Tu nici n-ai sesizat asta. Totul s-a întâmplat ca prin vis. Ai pierdut momentan memoria și în acele clipe tu ai călătorit în timp. Dar stai să-ți lămuresc cum stau lucrurile, fiindcă ceea ce a fost, nu se va mai repeta.
Și Letiția a tăcut, ascultând explicațiile lui Victor, care, știea dânsa, că nu mai este acel Victor de pe Pământ, care a venit într-o seară la Păunești. Spuneam că există mici crevase, cute și adâncituri chiar și în cele mai netede obiecte la suprafața lor. Acestea există până la cea mai mică scară, mai mică decât moleculele și decât atomii, ajungând până la nivelul denumit spumă cuantică în care există găurile de vierme. Sunt niște mici tuneluri și scurtături prin spațiu și timp care se formează, dispar și se reformează constant în lumea cuantică.
Spre regretul nostru, aceste tuneluri ale timpului, așa cum există ele în realitate, nu sunt mai lungi decât o triliardime de triliardime de miliardime dintr-un centimetru. Sunt mult prea mici pentru a permite unui om să treacă prin ele – dar de aici provine noțiunea de mașină a timpului prin intermediul găurilor de vierme.
Cu suficientă putere și progres tehnologic, se poate construi o uriașă gaură de vierme în spațiu. Ideea este agreată de unii cercetători, nu însă și de constructori. Pentru că dacă ar fi cu putință de făcut acest lucru ar trebui să fie construit un dispozitiv cu totul remarcabil și greu de imaginat. Un capăt ar putea fi amplasat în apropierea Pământului, iar celălalt foarte, foarte departe, lângă cine știe ce planetă îndepărtată.
- Chiar este greu de imaginat! Dar, altfel nu se poate?
- Ba se poate, însă teoretic vorbind...
Letiția observă că vorbitorul a făcut o pauză, după care a reluat firul vorbirii. Un tunel al timpului sau o gaură de vierme ar permite oamenilor să se poată duce pe alte planete. Asta ar însemna începutul unor strămutări pe alte planete, sau ar fi o repetare a unui proces care a avut loc foarte, foarte demult.
- Vre-ți să spuneți că pe planeta noastră au ajuns viețuitorii de pe alte planete?
Victor, se prefăcu că n-a înțeles întrebarea și și-a continuat explicațiile. Dacă ambele capete ale tunelului sunt amplasate în acelaș loc, dar sunt separate prin timp, și nu prin distanță, o navă spațială ar putea să zboare în tunel și să iasă tot în apropierea Pământului, dar undeva în trecutul îndepărtat. Poate dinozaurii vor putea să fie martori la aterizarea acestei nave. Totuși orice fel de călătorie în trecut, fie ea și printr-o gaură de vierme sau prin altă metodă, este imposibilă, altfel am avea de-a face cu tot felul de paradoxuri. Din păcate, se pare că nu vom avea niciodată parte de călătorii în trecut. Dar asta nu înseamnă că toate călătoriile în timp sunt imposibile. Eu, chiar cred în călătoriile în timp, în călătoriile în viitor!
- Dar cum!?
- Timpul, Letiția, este fluid, întocmai ca un râu, și se pare că fiecare dintre noi este purtat inevitabil înainte de curentul timpului. Timpul curge cu viteză diferită în locuri diferite și aici se află cheia călătoriilor în viitor.
- Ideea asta, după cum mi se pare mie a fost înaintată pentru prima dată de Albert Einștein, în urmă cu mai bine de o sută de ani.
- Ai perfectă dreptate Letiția! Ba și mai mult. Savantul a realizat că trebuie să existe niște locuri în care timpul încetinește, și altele în care timpul trece mai repede. El avea întru totul dreptate. Iar dovada stă chiar deasupra capetelor noastre.
- Unde?
- Sus, în spațiul cosmic. Și dacă, vrem să călătorim în viitor, ne trebuie să ne deplasăm repede. Foarte repede. Și singurul mod de a face practic acest lucru este să ieșim în spațiu.
Cel mai rapid modul cu echipaj uman a fost cel din misiunea Apollo 10. Atingea o viteză de 11km/s. Pentru ca noi să călătorim în timp, va trebui să ne deplasăm de 20 000 de ori mai repede! Adică, va fi necesar ca să zburăm aproape de viteza luminii. Dacă nava cu care zburăm ar atinge limita ei de viteză 99 procente din viteza luminii, ea ar zbura în viitor.