agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Venus and Adonis ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-08-28 | [This text should be read in romana] |
O văzuse, Petru cel prost, cum se plimba, singură și desculță, prin bătătură, îi plăceau mai ales, la femeie, picioarele ei subțiri și foarte frumoase, dar se supărase că Bogdana Mihai nu a vrut să culeagă, de la el, din batic, florile galbene de apă, pe care i le culesese, sperând ca femeia să și le agate, în păr, sau să își facă din ele o cununiță. Pur și simplu, Bogdana nu a vrut să o facă. Nu a vrut să primească florile lui Petre. Nu a vrut să adune, de fapt, florile galbene, din baticul lui Petre, pe care Ciobanul îl păstrase ca amintire de la maică-sa. Petre o uitase, pe femeie, în nu știu ce sat moldovean, sau, mai bine spus, maică-sa îl uitase pe el, de prost ce era... Și cam aceștia erau oamenii pe care îi întâlneai, în mod curent, pe culme. Văsălie, cu soția lui Mihai Bogdana, Petre, prostul, Ioana, mama lui Văsălie, cea de patruzeci și ceva de ani, și alți doi păstori, aceia mai vrednici, adică Mirean Miron, care era cel mai în vârstă, către cincizeci de ani, dar și Boloc cel isteț, care aveau puțin peste treizeci de ani, la fel ca Vasile, se prinseseră, toți, de familia și de Stâna lui Văsălie Rizeanu, și de prostănacul de pe lângă femei, care erau, cu toții, însă, sâmbrași, la fel cum s-ar fi lăsat prins în simbrie și Emilian Păun... Dar femeile ce să facă... Își vedeau de treburile lor, prin stână, în cercul acela de maximum zece oameni, care aveau să rămână unul pe lângă celălalt, tot anul. Pentru că așa sunt stânele, sunt ca niște cercuri închise.
— Nu-i aÈ™a, Ioana, că de data aceasta, Văsălie ne-a angajat un Ciobănel frumos? — Este, aÈ™a-i, Bogdana Mihai! E frumos ca un brad! — E ca un brăduÈ›! Erau, ca să spunem pe de-a dreapta, câteva turme mari, dar acum, în cinci bărbaÈ›i vajnici, oile puteau fi, desigur, întreÈ›inute. Zilele treceau, desigur, foarte repede È™i foarte frumos, în stână. De pildă, pe culme, nu existau, desigur, cocoÈ™i, ca să cânte trezirea. Dar existau fluiere de cioban È™i tulnice, tulnicele erau în număr de două, amândouă pentru femei, aparÈ›inând, unul, Ioanei Rizeanu, iar celălalt, mai mic, Bogdanei Mihai, soÈ›ia lui Vasile Rizeanu. Emilian Păun ajunse, de fapt, la Stâna lui Rizeanu, ultimul, în acel an, 1982, în acea primăvară, în care a urcat pentru prima dată, la munte, la Cindrel. Nu mai aveau nevoie acum, pe la Stână, încă, în plus, È™i de alÈ›i bărbaÈ›i, care să se ocupe de oi. Atunci când bărbaÈ›ii se îndepărtau, prea mult, cu oile, femeile le dădeau de È™tire, de una, de alta, prin intermediul tulnicului. Desigur, Văsălie tresărea, ceva din el se miÈ™ca, ca o rană, înăuntrul piepÈ›ilor, dacă auzea tulnicul cel frumos al Bogdanei. O recunoÈ™tea, de fapt, pe femeie, după sunetul tulnicului. Desigur, între un bărbat È™i soÈ›ia lui, ce limbă să fie poate mai frumoasă decât aceea a unui tulnic care îl cheamă pe bărbat, înapoi, în bătătură. Cum spuneam, Văsălie tresărea, de cumva îl chema Bogdana, cu tulnicul ei mai mic. ÃŽl auzea de la o distanță de două culmi de deal, pe acela al Bogdanei Mihai, iar pe al Ioanei, adică pe-al maică-sii, îl auzea chiar È™i de la trei culmi distanță. Dar, oarecum, la al maică-sii, sunetul nu era atât de melodios, sau mai deosebit, cumva, decât acela al dragei lui, Bogdana Mihai, pe care Ciobanul o iubea ca pe ochii din cap. De fapt, cum să nu se uite È™i cum să nu aibă mare grijă de Bogdana lui, care era singura femeie mai tânără de pe deal, dar È™i cea mai frumoasă... Noroc că Ciobanii, mai toÈ›i, au câte o femeie, pe la casele lor, din satele de la poalele dealurilor, de nu se uitau la nevasta altuia, în afară de Petre, care e cam urât È™i cam slab de înger, mai prostănac, È™i căruia chiar nu ai avea ce să-i faci, de se uită, poate, după Ioana Rizeanu sau după Bogdana, că e prost... Că, de fapt, aÈ™a l-a lăsat natura È™i el nu pricepe. Dar cele două femei îl È™tiau de bărbat prostuÈ› È™i fără pricină, È™i nu prea îl băgau în seamă pe prostul Pătru, de se uita, cu dinadins, către ele... Până când, în toamna aceea, a venit È™i Emilian Păun, în stâna aceea, doar ca să treacă, un pic, până la primăvară... Când va rămânea, acolo, de tot. Și va primi mulÈ›i bani pentru aceasta. *** ÃŽn casă, foarte multă liniÈ™te, ba chiar È™i un soi de pace de pe la busuiocul uscat È™i de pe la Icoanele prinse în cui. Pe părete, doar pendula mai bătea molcom, într-un interval care măsura infinituri, dar È™i ore de muncă. Doar o Stână, să fi fost, cu odăile ei. Era, de fapt, doar o încăpere simplă, aceea, unde se frământa, atât brânza, cât, de pildă, È™i pâinea. Odaia de lucru dădea spre câteva camere cu rol de dormitor, înaintea lor, un fel de antreu, cu o laviță, de unde se putea servi masa. De fapt, perimetru acela era cel mai mare odăier de pe deal. ÃŽn rest, câteva barăci, care se tot montau È™i demontau, după necesitățile oierilor È™i cele ale oilor, de-a lungul anului pastoral. ÃŽn fapt, femeile stăteau, de obicei, în Casa cea mare, iar oierii o luau aiurea, peste dealuri, cu turmele, odihnindu-se după cum puteau È™i după cum, È™i dacă, găseau vreun loc bun de pus baracă. Uneori, se întorceau către stână, către perimetrul principal, alteori, poate era baraca foarte aproape È™i necesară. De trebuiau să stea Ciobanii cu ele, cu oile, dar È™i ar fi putut reveni la Stână. Dacă era nevoie, cumva. Și nu se mai întorceau, dacă era, cumva, mult de lucru. Atunci Bogdana, după o săptămână sau două, suna din tulnicul ei mic, cu sunete dintre cele mai deosebite, iar Văsălie È™tia, atunci, că femeia lui îi cerea să se întoarcă înapoi la stână. Apoi, dacă poate nu ar fi putut să revină, pentru ca să le mai treacă dorul È™i ca să mai afle unii de alÈ›ii, se strigau din deal în deal, iar femeile, a căror glasuri nu era atât de pătrunzător, foloseau, de multe ori, tulnicele, ca un fel de cod câmpenesc, care exprimau, uneori sentimente. Fie veselie, fie cântec de joc, fie jale, însă de jale mai puÈ›in. Că, doar, pe dealuri, nu era loc deloc de jeliri. Doinele erau, desigur, mai rare. Oierii nu au nevoie de doină, pentru că ei nu au timp de amintiri, pentru că ei, bineînÈ›eles, muncesc. Ei poartă oile de pe un deal pe altul, dacă iarba este bună, dacă este verde È™i le place oilor. Arareori, îi apucă melancolia. Când oaia este foarte liniÈ™tită, È™i atunci când câmpul, nu are nevoie decât să se legene... Cu tot cu oi, cu tot cu câini, È™i cu tot cu ciobani, care se lasă, atunci, legănaÈ›i, de cântecul È™i de locul lor cuminte, de acasă. ÃŽntr-un cântec liniÈ™tit, de dor È™i doină românească... — Și spune, Emiliene, îți place tulnicul meu? Văsălie, mai demult, l-a sculptat din cel mai frumos lemn, È™i din cel mai tânăr! E un tulnic chiar mic, față de tulnicele obiÈ™nuite, dar are niÈ™te sunete deosebite! Vasile mă recunoaÈ™te, după el, imediat! Adică, dacă îi cânt! Sau dacă îl chem, la mine, din tulnic! — Da, Bogdana. E tare drăguÈ› tulnicul tău! — Este, aÈ™a-i că am un tulnic frumos? (Și s-a roÈ™it, femeia, imediat, în obraji.) *** Anul acela a trecut aÈ™a cum a trecut, Emilian Păun s-a învățat, cu o oarecare greutate, pe lângă păstori. Nu avusese baiuri prea mari, cu ei. Unul era din Banat, aciuat, pe aceste pământuri, pentru stâna pe care o cumpărase, aici, È™i pentru nevasta lui frumoasă, Bogdana, care era cea mai tânără femeie de pe deal È™i, pe deasupra, È™i moldoveancă. Toate au început să se rânduiască, sus, pe munte, pentru păstori, parcă timpurile au fost numai blânde cu ei, pe deal, iarbă era destulă, ca oile să fie, toate, sătule, până se lăsa, de exemplu, anul ciobanului, pe la sfârÈ™it, înspre septembrie, când oile erau coborâte, de la stână, către stăpâni, È™i se făcea, în cele din urmă, toată socoteala. Atât cu privire la stăpânii oilor, dar È™i cu privire la Ciobani. Dintre toÈ›i păstorii, Emilian se înÈ›elegea, cel mai bine, cu Petru, pentru că Petru era slab la minte, È™i nu îi avea treaba cu nimic. Desigur, Emilian È™tia foarte bine, că el însuÈ™i era un bărbat mândru È™i voinic, È™i că, uneori, din cauza aceasta, mai a avut, prin satul Păducele, pe la el, necazuri, căutături de la o femeie poate mai tânără, ocheade de la tinerele È™i invidie din partea bărbaÈ›ilor. Timpul a trecut, începuseră să se cunoască toÈ›i, acolo, în stână. Emilian se legase de Petre, că Petre era cel mai molcom, dintre toÈ›i. Că Petre era un Cioban liniÈ™tit. Iar lui Emilian Păun începuse să îi fie lui frică de ciobanii de pe lângă Văsălie, dar mai ales de Văsălie însuÈ™i, mai ales că la stână, printre oieri, era È™i o femeie foarte frumoasă, însă căsătorită, Bogdana Mihai Clițău. Care avea doar douăzeci de ani, măritată de la È™aisprezece, È™i luată, de către soÈ›, de acasă, tocmai din Moldova, de la niÈ™te bătrâni. De fapt, bunicii fetei, familia Mihai Clițău, care o îngrijiseră, pe fată, încă de mică. Apoi, a înÈ›eles Emilian Păun până È™i faptul acela, că era în pericol, din cauza Bogdanei. Cu Petru se înÈ›elegea el, mai ales, pentru că ceilalÈ›i ciobani aveau, parcă, dintotdeauna, câte ceva de împărÈ›it cu el. Poate nu era chiar adevărat, dar Emilian Păun începuse să fie atent cu privire la ce îi povestea prostul Petre, cu privire la situaÈ›ia de la stână. Că, de fapt, de ce îl invidiau tocmai pe Emil. Că poate avea un braÈ› prea bun È™i că era foarte voinic. Dar, mai ales, că ar fi fost cel mai frumos bărbat dintre toÈ›i cei cinci. Că era arătos. Ba chiar È™i Ioana Rizeanu să fi zis. Dar Emilian Păun, ce să fi crezut: â€Nu am, deocamdată, de ce să îmi fac griji. Poate Petru spune neadevăruri, cu privire la oamenii aceÈ™tia buni. Până la urmă, cu toÈ›i ciobanii mă înÈ›eleg foarte bine, dar parcă cel mai bine cu Petre. Că Petru mă face, de fapt, să lucrez liniÈ™tit. Am în mine liniÈ™te multă, dacă lucrez, de pildă, pe lângă Pătru.†... — Măi, Petru! Na zi! Muncim, acum? S-a uitat înspre tânăr, poate, cu un zâmbet foarte sincer È™i larg, pe gura zâmbitoare, niÈ›el prea mare È™i roÈ™ie ca zmeura. Acesta era Emilian Păun! — Da, Emiliene, muncim amândoi, numai că eu sunt Pătru, nu Petru! Nu mai îmi spune aÈ™a, rogu-te! — Pătrule, Pătrule! Că eu nu sunt deloc supărat pe tine. Dar nu mă vorbesc, de bine, oamenii... Eu tot pe aceasta să n-o prea înÈ›eleg. Dar să pricep, totuÈ™i, ceva, aici. De la dumneata, adică, Petre. Că ce au oamenii, de fapt, câteodată, cu mine... Denisia îmi spunea, de pildă, când eram pe acasă, în sat, că sunt niÈ›el mai literat, decât unii, decât un sătean de rând, adică mai îngrijit, mai cuminte, în grai, măi Pătrule! Și mai ales, după chip, după statură È™i în vorbe! Că sunt... cuminte... È™i că sunt frumos! Uneori, când mă gândesc la sora mea, îmi aduc aminte că eu, cu mult drag, È™i aÈ™ face exact aÈ™a cum ar fi spus ea, adică să mă mai feresc, È™i eu. Măcar uneori... Când îmi aduc aminte de surioara mea dragă. — Da, Emiliene! Dar ce e literat, ăla? — Un cuvânt, măi Pătru. — Că eÈ™ti prea vrednic, aÈ™a îmi spune Ioana, de multe ori. Că eÈ™ti prea vrednic pentru stâna aiasta! Adică pentru o Stână plină de Ciobani de rând, măi Emiliene! Sau cum să zic! — O, Pătrule! Lasă-mă! Că nu cred! (Și a făcut un gest deznădăjduit cu mâna). ToÈ›i simbriaÈ™ii sunt vrednici, Pătrule, dar nu cred că simbria mea e alta, sau altfel, decât a altuia! — Cum să te las? Că eu aÈ™a cred... Că, din câte a spus Ioana... — Nu mă mai bate la cap, Pătrule, È™i haidem să purtăm legătura aceasta de fân, că fânu-i gata È™i căpiÈ›ele nu aÈ™teaptă, defel, lenea noastră, măi, Pătrule! — Emiliene! Mai stai! — Èši-e lene, pesemne, Pătrule? Un pic? Că tot am purtat, din fân, până acum! — Un pic m-aÈ™ odihni, de fapt, că legături tot am purtat! Cel puÈ›in, până acum! — Lasă-mă, Pătrule, că le port, atunci, eu! Rămâi tu aici, pe lângă merii sălbatici, că umbră e încă destulă... Dar vezi, măi Pătru, È™i de câini, să nu poarte oile aiurea, că, Pătrule, câteodată mai uiÈ›i! Io mă duc să urc fânul mai departe, căpeÈ›ile trebuie toate gătate toate È™i pregătite încă mai cu temei, măi, Pătru! Că nu e timp. Vine vremea mai rece, È™i atunci, Pătrule dragă, noi ce facem? Oile ce fac, cu ce le hrănim noi, pe ele? — Da, dar caprele? — Nu-s mai sensibile caprele decât oile, Pătru, că tot cu chestiunea aceasta mă baÈ›i întruna la cap! Iar Emilian Păun s-a îndepărtat atunci de locurile cu umbră, de lângă meri, îndreptându-se, din nou, trecând pe lângă locurile cu fân uscat, apoi mai erau mâini bune sau furci pline de iarbă care, desigur, trebuiau, încă, toate culese de pe pământ, apoi legătura purtată înspre scheletele semiisprăvite, îndesate cu fân, numite clăi, care ar fi trebuit să fie pline de tot cu iarbă uscată, înÈ›esate cu fân, până când ar fi devenit uriaÈ™e, ca niÈ™te conuri uriășeÈ™ti, unele foarte mari, cu baza pe pământul uscat. Acum era încă foarte bine. De parcă vremea ar fi È›inut numai cu ierburile tocmai bune pentru hrănit oile din turmă, pentru că oile, pur È™i simplu, trebuiau numai plimbate în locurile bune de păscut, apoi se lăsa, de pildă, È™i vremea mai răcoroasă, când, la fel, s-ar mai fi putut munci. Atât la adunatul fânului, cât È™i la plimbatul oilor, ca să pască. Apoi, mai existau, bineînÈ›eles, È™i cazuri mai rele sau mai neprielnice. De pildă, în caz că se prindea cu ploaie, de nu ai fi putut scoate oile, iar dacă era prea rece È™i dacă ierburi, pe deal, sus, la fâneÈ›e, nu ar mai fi fost, aveai nevoie de provizii... Aceasta era mai către toamnă, sau în vremea ploilor. Apoi, iarna... Că, atunci, numai din provizii mai poÈ›i asigura, desigur, toată hrana animalelor! Emilian Păun apucă cu o mână grămada de ierburi, era uscată numai bine. O pipăi cu degetele. Era bună. Toată iarba, È™tia el, era potrivită de urcat, cu furca, la căpiÈ›ele, în care încă ar mai fi încăput fân. ÃŽÈ™i trecu mâinile prin fân, prin ierburile numai bine uscate. Oare ce ar fi căutat el, de fapt, la stâna aceea? Cincizeci de oi, pe an? Să aibă, într-o zi, foarte multe oi? Să se căsătorească, poate? Să meargă, în sfârÈ™it, după femeia aceea deosebită, Esmina Badea, la care, îndelung, visa? Ce ar fi fost, de fapt, cu Esmina? Cât ar fi avut, acum, optsprezece, nouăsprezece ani, poate? *** BărbaÈ›ii, de această dată, erau plecaÈ›i cu oile, până mai departe. Femeile, Ioana, Bogdana Mihai È™i VetuÈ›a, dar È™i Luiza, sora Bogdanei, care îi vizitase, aprinseseră, în miriÈ™te, un foc, stăteau, de fapt, foarte molcome, de poveÈ™ti, la stână era liniÈ™te, ciobanii luaseră cu ei toate oile, de nu mai rămăsese, parcă niciuna, prin adăposturi. Să fi fost orele trei noaptea, Ioana adormise undeva lângă foc, păzită de căldura mereu binefăcătoare. Bogdana își făcea lucrul pe lângă Veta, depănaseră parcă toate poveÈ™tile posibile, lângă foc, era vremea, de fapt, ca de Sfântul Gheorghe, noaptea, când, se spune, o fată frumoasă l-a cerut pe voinicul Gheorghe, pentru sfânta căsătorie, vrând să se răsplătească, astfel, faptele lui de sabie, ori că a omorât, cu sabia lui cea vrednică, pe Balaurul cel rău, dar că Sfântul Gheorghe a refuzat pe fată, preferând să își dedice, întreaga lui viață, lui Dumnezeu È™i Bisericii CreÈ™tine. â€Se spune, Vetuță, că de Sfântul Gheorghe nimeni nu trebuie să adoarmă. Să te ferească, Dumnezeu È™i bunul somn, al fecioarelor, dacă dormi, cumva, de Sfântul Gheorghe. Mie mi-e foarte somn, de fapt, Vetuță... Se spune că dacă firul de iarbă, din cofa bărbatului, după ce a răsturnat apa, e verde, el s-a căsătorit cu fata care trebuie, altfel, nu-i aÈ™a! Iar bărbatul e luat, de fapt, de fata care nu trebuie! Dacă firul de iarbă e, poate, uscat! Dar mie nu mi-e teamă, Elisaveta, de superstiÈ›iile acestea toate, deÈ™i am crescut, cu ele, încă de mică...†Apoi Veta le-a părăsit pe celelalte două femei, îndepărtându-se, acum, de lângă foc È™i mutându-se niÈ›el către Ioana Rizeanu, care alesese să doarmă un pic mai departe. Au rămas acum doar Bogdana È™i cu Luiza Clițău, adică chiar cele două surori tinerele. ÃŽncepuseră, în toi, de ora zece, povesti numai de-ale lor, de-ale fetelor. Afară, se întunecase demult. â€Este, de fapt, frumos, Ciobanul cel nou, Luiza, nu crezi? â€Cine e nou pe aici, Bogdana?†â€Emilian Păun, e din Păducele. E foarte frumos, ca bărbat, Emil...†În noaptea aceea, Bogdana a adormit, È™i ea, împreună cu celelalte femei, care se puseseră mai încolo, de fapt, mai ales pe lângă Luiza, cea tânără, învelite amândouă în pături È™i aÈ™ezate pe lângă focul care continua să mănânce, din lemn, molcom. Noaptea a fost, de fapt, foarte adâncă È™i calmă, pe cer nu au lucit însă stelele, toată noaptea, dacă ele au dormit foarte liniÈ™tite, fiecare, până spre dimineață, È™i cine să le aibă, de fapt, treaba, acelor femei? Apoi, pe femei, le-au trezit È›ipetele acelea, de când se crăpa de ziuă, dacă se sculaseră, sărmanele, speriate parcă de niÈ™te È›ipete ascuÈ›ite. Ar fi venit dinspre hăurile cele negre de pădure, sau dinspre niscaiva lupi. ... â€Bogdana, dormi? TrezeÈ™te-te, Bogdana, că dau peste noi, animalele!†Ce se întâmplase, de fapt? Apoi, ca în poveste. Unde era Gheorghe ca să omoare Balaurul? Și cum fusese, de fapt, firul de iarbă, acela al voinicului? Fusese verde, sau poate uscat? — Sună din tulnic, Bogdana! Unde sunt, de fapt, câinii? CiobăneÈ™tii? — Naiba să îi È™tie, acum, pe câini! — Trebuie să se întoarcă, e musai, un bărbat, că altfel... Sună din tulnic, Bogdana Mihai! Unde îți e? (era Luiza Clițău Mihai, soră-sa, care se trezise prima.) — Aici lângă mine, că m-am gândit... Mi-a fost un pic frică, să dorm, aici, cu tine, dar am adormit, fără Văsălie, afară, dar, mai mult dintr-un moft, l-am luat! — Sună din tulnic, Bogdana! Că se aud lupii, iar focuÈ›ul din vatră e, acum, stins! Dacă dădeau, lupii ăia, cumva, peste noi? — Iacă, sun! — ÃŽÈ›i e frică? — PuÈ›in, că am aprins iară` focul... Unde e Veta? — S-a dus de fapt să vadă pesemne după bărbaÈ›i... Să vadă unde sunt. Dacă nu cumva au vinit. EÈ™ti mai bravă, Bogdana Mihai, decât mine. Ai fost pesemne cea mai bravă, astăzi! Iar eu... ÃŽn locul tău, niciodată nu aÈ™ fi dormit pe afară, fără Văsălie Rizeanu, care să mă apere... Dar în locul meu, am fost doar o mare prostuță... De-abia am reuÈ™it să te scol! — Nu È™tiu ce a fost de fapt cu mine, că nu mi-a fost frică... Nu se mai aud acum urlete de lup... — Pesemne, pentru că ai făcut focul... — Nu ar fi trebuit, surioară, să te chem să mă vizitezi... Că tu eÈ™ti mai săracă cu duhul... — Unde e, de fapt, Ioana? Unde e Veta? Unde sunt toate celelalte femei? Nu au venit? — Le chemasem, după ce m-ai trezit tu, repede, pentru că È™i eu am auzit, de fapt, urlete de lup. Și m-am speriat. Le-am scuturat foarte bine, pe muieri, ca să se trezească, dacă, nebunele, nu au dormit, cu noi, pe lângă vatră. Ci niÈ›eluÈ™ mai încolo. Pesemne că le-a fost femeilor prea cald, lângă foc, sau au avut, cine È™tie, poveÈ™tile lor, țărăneÈ™ti! Sau de zavistie, parcă, pe cât suntem, noi două, de tinere È™i de frumoase... — Cât e, de fapt, ora? Că sunt încă buimacă, Bogdana Mihai... Mă speriasem, de fapt, atât de tare... Chiar È™i acum mai tremur! — Vreo cinci, dimineață, nu mai mult. Dacă o să răsară soarele, nu mai avem de ce să ne temem. De niciun lup, adică. — SunteÈ›i, amândouă, bine? (era Emilian Păun, care ajunse, la ele, gâfâind È™i suflând din toÈ›i piepÈ›ii. Pentru că a alergat, tot într-un suflet, peste dealuri. Auzise, de fapt, tulnicul Bogdanei È™i se luase după direcÈ›ia pentru care ar fi trebuit. Văsălie Rizeanu era acum, cu oile, mult prea departe, pesemne. Că îi luase după el È™i pe Boloc È™i pe Petre, Petre, cam tontul, umblase după dânsul, iar Mirean Miron, bărbatul cel mai de seamă din stână, era prin sate, mai jos, dacă mai trebuia să vină cu niÈ™te oi, după el. Că era primăvară, se astrângeau, acum, toate turmele È™i se adunau, pe la stâne, oile. Cât de multe, astfel încât simbria, după ele, È™i câștigul să fie cât de mari... — Da, bine că ai ajuns, Emilian Păun. Că ne era frică de lupi! Numai urlet È™i strigăt de lup, pe aci! — Nu o să mai îmi fie frică niciodată de lupi, că ăștia, lupii, fug cu toÈ›ii, de fapt, dacă tu È›ii foarte bine câinele ciobănesc, pe lângă tine, È™i numai trebuie să te temi. Și nu m-am temut! Apoi, Bogdana Mihai, am auzit tulnicul tău È™i m-am grăbit să vin, ca să liniÈ™tesc toate femeile... SunteÈ›i toate bine, nu? Unde e, de fapt, Ioana Rizeanu? Și Veta? — ÃŽn casă sunt, amândouă muierile. Noi, toate cele patru, suntem, de fapt, foarte bine, amu. Iar tu trebuie să te liniÈ™teÈ™ti, Emilian Păun, pentru că frumoasele tale sunt, amândouă, foarte bine. Și nu le-a răpit nimeni. Nu-i aÈ™a, Luiza? Nu am, cumva, dreptate? — Ba da, Bogdana! Cum să ne răpească oarecineva? Numai de nu ar fi fost lupari! — M-am luat, de fapt, la harță cu un lup, chiar, aici, pe drumul înspre voi. Dar era lup, a trebuit să îl spariu! ... Eram, de fapt, tocmai, cu câinele meu, după mine, È™i, imediat după aceea, văzusem de fapt un lup, iar fiara mi s-a speriat, dacă am văzut-o, atunci, la față. A fugit, de fapt, ca din puÈ™că, de mine, pentru că nu era în haită, ci rămăsese, cumva, izolată, È™i că, spre marele meu noroc, a rămas îngrădită. A fugit imediat, dacă am văzut cum câinele ciobănesc se lua, îndemnat de mine, după urma lupului. L-a alergat cât tot dealul, apoi câinele mi s-a întors înapoi. Speriase, de fapt, javra aceea de lup. Apoi s-a întors, cu câlÈ›ii lui, din coada cea stufoasă a lupului, după el. Am avut emoÈ›ii, niscaiva, dar niciodată, Bogdana Mihai, nu am fost, de fapt, mai fericit, decât atunci când am văzut, lupul acela, fugind, peste dealuri, cu câinele meu drept pe urma lui, È™i drept în coada lupului, dacă îi era, pur È™i simplu, cât se poate de frică bestiei. Ba chiar cred că, bravul meu patruped, l-a È™i scuturat puÈ›in. — A plecat, Luiza, s-a dus după Veta È™i Ioana, cred. Sunt, oamenii ăia, în odăile stânei, acolo, de fapt, nu pot păți chiar nimică rău... Dar, la noapte, am adormit toate patru, chiar aici, pe lângă foc... — Nebunelor ce sunteÈ›i! Acum chiar că nu îmi pare rău că am venit, la voi, într-un suflet! Că aÈ™a ar fi trebuit, Bogdana Mihai! Cum aÈ›i fi putut adormi, toate patru, de năuce, afară? — Eu, din fire, sunt mai curajoasă, Emil! Și am adormit, aci, povestind! Adică vorbind cu Luiza! — Asta înÈ›eleg! — Dar sunt È™i prostuță! Iaca... Vine È™i Văsălie, că mi-a auzit, È™i el, tulnicul... Și vine tot într-un suflet... — Să nu mai faceÈ›i treburi din acestea, Bogdana Mihai! Să dormiÈ›i, adicătelea, trei sau poate patru femei, singure, numai pe sub cerul liber, prostuÈ›elor! Că, dacă s-ar fi apropiat, poate, lupii? Dacă ar fi venit, mai tare, către voi, care dormeaÈ›i? Numai voi, muieri, fără niciun bărbat care să vă apere? — Nu îți mai spun, Emilian Păun, dar, la un moment dat, fiindu-mi prea rece, mi-am dat seama, dormind, că focul era stins. Noroc cu câinii ăi buni ai ciobanului, care s-au tot învârtit pe lângă noi... — Nebunelor! Sora ta e bine? EÈ™ti bine, Luiza? — Da, o să plece, dragă Emil, de la stână, chiar azi... Că m-a vizitat, Luiza, numai în trecere, cât ar fi. ÃŽmi e de fapt soră vitregă, Emile, dar o iubesc! Ileana Mihai, adică mama noastră preabună, nu a dat aproape niciodată, ca să vadă, poate, ce fac. Mama e, de fapt, o artistă, È™tii? A isprăvit Actoria, adică Facultatea, È™i joacă, de o viață, în filme! Bine că am trecut, cu bine, È™i peste aceasta, eu aÈ™a zic... — Da, chiar că! — Că doar nu È›i-ar fi frică, Emiliene, de animale? — Acum, Bogdana Mihai, nu mai îmi e! Că am, pe lângă mine, toată ceata de câini. Și îi țâu, pe toÈ›i, aÈ™a cum m-a învățat, de fapt, tata, adică numai cum trebuie È™i pe lângă mine, ca să fie cuminÈ›i È™i credincioÈ™i! Că le dau numai lapte de oaie, numai lapte È™i carne È™i pâine! — Ba zer, să le dai la câini, Emile! Nu lapte! Si multă carne È™i os să le dai, ca să fie puternici... Si să le cânÈ›i din fluier, ca oilor! Că lor le place asta, Emile! (Acum, de fapt, eu numai glumesc. Că ne eÈ™ti foarte drag, de fapt! Și eÈ™ti cel mai frumos de pe aici!) *** Lucrul la fân, era, de fapt, spornic È™i ar fi continuat atât timp cât ierburi ar mai fi rămas de cosit, apoi puse toate la uscat, peste pământul bun, unde avea să cadă tot soarele acela de primăvară foarte târzie. Munca la stână, în fapt, nu ar fi încetat niciodată. Ea începea odată cu revărsatul zorilor, după ce ciobanii s-au trezit, È™i după ce câinii păziseră toată noaptea turmele. Adunatul oilor începea primăvara, predarea oilor se făcea toamna. De mai rămâneau în Stână, peste iarnă, numai câteva oi. Dar, de pildă, dacă anul era mai sărac în ploi, ierburile nu ar fi ajuns, chiar bine, atunci oile, desigur, ar fi trebuit coborâte de la sâmbraÈ™ii păstori, la proprietarii de drept, ba chiar mai multe oi, decât de obicei, să fi fost chemate, ba chiar È™i mai repede, decât vremea toamnei, la voia pământului. AÈ™a e legea. Dacă ajută sau nu oierii, în caz că este nevoie. Că, dacă nu e iarbă destulă... ori se coboară animalele la proprietari, ori se pleacă, cu ele, în transhumanță. Adică Ciobanii, aleÈ™ii, pleacă, pur È™i simplu, cu oile, mai la vale, unde ierburile sunt mai bune È™i mai mănoase decât în munte. Alteori, oile făceau pradă, È™i goleau dealurile mai puÈ›in mănoase. Atunci turmele trebuiau, desigur, purtate mai departe, înspre fâneÈ›e mult mai îndepărtate de locul ales demult de stână, adică încă din timp, urmând ca un bărbat - doi să rămână acasă, pe lângă femei, unde erau locuri totuÈ™i bune pentru păscut, însă unde nu stăteau, de regulă, turmele de oi, ca nu cumva să se răpească È™ansa de a se întocmi, de aproape, provizii bune, de fân uscat, pentru vremea mai rece. Adică, tocmai din dreptul Stânei, unde era mai lesne de adunat fânul È™i de pus la uscat. Acelea, locurile cu iarbă de pe lângă stână, erau de obicei cele mai protejate de Ciobani, pentru că de acolo se făceau proviziile, pentru cazurile de vreme mai neprielnică. Acolo, lângă casa lui Rizeanu, din munte, de fapt, lângă stână, era, de fapt È™i de drept, iarbă bună. Dar È™i cea mai păzită È™i mai protejată. Ce te făceai dacă intrai într-o criză, de orice natură ar fi fost ea? Te bazai pe împrejurimi... De obicei, femeile, câte erau ele, adunau, din fâneață, cu secera, iar bărbaÈ›ii, unu, doi, o È™i coseau. Pentru că bărbaÈ›ii sunt puterea È™i mâna de la coasă. Urmând ca, după ce iarba s-a uscat, să o ridice în căpiÈ›e, sau pe clăi, unde încă se va mai usca, până prin august, septembrie, cât iarbă nu va mai fi, definitiv. Apoi va fi băgată, toată iarba, după ce s-a uscat, după necesități, drept în È™ură, unde, mai tot timpul, fân era destul, chiar È™i pentru cele mai aspre nevoi. Pentru că oile arondate nu puteau rămânea, cumva, fără hrană. Nu se putea întâmpla ca hrana să nu ajungă, poate, în cazurile, probabil, mai grele, pentru turmă, dacă s-ar fi prins, vara, de pildă, de cu secetă, sau dacă anul ar fi fost mai greu È™i mai lipsit de ierburi, pe la fâneÈ›e... Că păstorii lui Rizeanu nu s-ar fi îndeletnicit, de obicei, cu migrarea oilor pe distanÈ›e mari, adică cu transhumanÈ›a, de pe È›inuturile acelea de munte. AÈ™adar trebuiau organizate, în fiecare an, provizii... Tot ciobanul ar fi cosit, cu rândul, iar femeile aÈ™ezau clăile cu fân, chiar lângă stână. Sau capiÈ™tile... De fapt, oile ar fi ajuns, la Ciobani, primăvara, iar apoi turmele de oi erau coborâte, la stăpânii lor de drept, când venea vremea mai rece, iar ierburi nu se mai găsesc, adică de-a dreptul toamna... Când de altfel, se încheiau toate socotelile, atât cu Ciobanii, cât È™i cu posesorii de oi... Nu, că locurile erau bune. DeÈ™i, o dată s-a întâmplat. Oierii È™tiau bine aceasta. ÃŽÈ™i aduceau aminte cu groază. Nu ar fi putut rămânea la latitudinea capriciilor naturale, dacă erau să vină acelea, pentru că, fără măsuri foarte bune, cu privire la lucrul cu turmele, È™i fără muncă bine-cumpănită, oile ar fi putut, Doamne-fereÈ™te, rămânea fără hrană. Aceasta, însă, nu era voie, în niciun chip, să se È™i întâmple. — Și spune, Emiliene, sunt eu frumoasă, ori nu? Ce spui? — Lasă-mă, Bogdana, draga mea… Nu mă È›ine de prost, pe lângă bărbatu-tău… — Cum să te las? Că eu aÈ™a cred. Că nu sunt, poate, frumoasă... — Ba eÈ™ti, Bogdana. EÈ™ti. — Sunt? — Da, cred că da! Cred că chiar eÈ™ti frumoasă, Bogdana Mihai! Că aÈ™a spun, pe aici, toÈ›i! Acum, lasă-mă! — Chiar sunt? (Și își dădu părul pe spate, cu mâinile, foarte frumoasă È™i mândră de ea, bineînÈ›eles. Părul ei cu luciri albastru-negre îi întuneca, acum, braÈ›ele È™i spatele, venindu-i, pe trup, foarte lung È™i mănos.) — Cum să nu fii Bogdana, frumoasă? Că asta zic toÈ›i ciobanii! — Sunt, deci? — Nu mă mai zăpăci! (Nu avea voie să exagereze, nu își îngăduia aceasta, cu o soÈ›ie de Cioban, care stăpânea, de fapt, Stâna. De fapt, nu își putea dea seama ce flăcăruie se născuse, acolo, în inima È™i în trupul femeii.) — Dar nu te zăpăcesc, Emiliene! Nu te supăr, cum să te supăr? Că, Emiliene, bărbatu-meu m-ar omorî, pentru tine, de vie! Dar nu te supăr, cum să te supăr, dacă tu spui, câteodată, lucruri foarte frumoase! — Nu glumi, cu din acestea, Bogdana Mihai! Să nu cumva să mai glumeÈ™ti, sau să te È›ii prea tare de mine! Și se posomorî, bărbatul, ducându-È™i căpătâiul, retractiv, înspre piept, cam supărat È™i ne-mai-cutezând, nici acum, să privească, foarte mult, înspre frumoasa femeie, care se cam tot hlizise, către el, în ultima vreme. Lucrurile s-au desfășurat, de atunci, molcom, la stână. Treabă era, desigur, multă, iar glumele acelea trebuiau, desigur, temperate cât de mult, deÈ™i se mai scăpa, femeia, către frumosul bărbat, Emilian Păun, adică, neÈ™tiind, foarte bine, tinerica È™i frumuÈ™ica, de capul ei. ÃŽÈ™i tot răsfăța căpătâiul ei, acum vopsit cu un fel de roÈ™u È™i cu arămiu, cerându-i lui Emilian să îi facă, de pildă, coroniÈ›e. Măcar să îi adune câteva flori, care ei, desigur, i-ar fi trebuit... Si era mai frumoasă, niÈ›el supărată, acoperindu-È™i faÈ›a, cu părul ei arămiu, de s-ar fi arătat foarte supărată, È™i cu mutriÈ™oară, pe Emilian Păun. — Dar nu glumesc, Emiliene! Eu sunt foarte serioasă! Mai ales atunci când mă joc cu tine, aÈ™a cum mă joc, de pildă, cu bărbatu-mieu, Văsălie Rizeanu! — Nu te mai juca aÈ™a, Bogdana! Că tu te joci cu sufletul meu, iar eu numai unul am! Nu am altă inimă! — Poate mă vede, într-o zi, cineva! Eu zic că Ioana, de pildă, ne aude! — Sau bărbatu-tău, Bogdana! Că mă omoară, dacă te vede că tu te È›ii scai de mine, È™i că eu nu mă pot feri! — FereÈ™te-te, atunci, Emiliene! De ce nu te fereÈ™ti? Și o luă, atunci, la fugă, de lângă bărbatul acela, reîntorcându-se, niÈ›el mai supărată, È™i cu capul plecat, gata, înapoi, în încăperile stânei, care îi înghiÈ›iseră frumuÈ™elei toate oftatele, mai mult capricioase, acolo, drept la stână. De fapt, a fost foarte supărată, Bogdana Mihai, în ziua aceea. Dar È™i în zilele care au mai urmat. — Mă iubeÈ™te, nebuna femeie, pesemne... Că eu nu È™tiu ce altceva are... (Și-a zis, atunci, Emilian, posomorât.) *** Avea el pe toate ale lui, atunci, munca È™i visele de împlinire, turma aceea în care ar fi astrâns suta aceea de oi, apoi cele două sute, la care aspira, toate visele care nu conteniseră, de când se angajase în ciobănie, ca simbriaÈ™, în urmă cu un an È™i ceva. Să fi trecut deja mult, de când era simbriaÈ™. Adică de Păstor plătit de către posesorii de oi cu bani, sau cu plată vie, în număr de oi. ÃŽntr-o zi, ar fi mers după Esmina... S-ar fi căsătorit È™i ar fi avut doi copii frumoÈ™i, care ar fi semănat, amândoi, cu Esmina... Ce vise frumoase... ÃŽn casă, ceasul avea să bată, de atunci, niÈ›el mai molcom, parcă după inima bărbatului, nu după aceea a femeii; o alta, o inimă mult mai aprigă, È™i mai plină de o stare a curajului, cu care se È›inea, aÈ™a cum nu ar fi trebuit, după aceea a bărbatului È™i după sufletul lui. Doar pentru că Emilian era foarte frumos. De fapt, voinicul mândru al Stânei, cel cu ochii albaÈ™tri... Și cine È™tie ce s-ar mai fi întâmplat aici, pe la oamenii aceÈ™tia, depărtaÈ›i cu lunile, de măruntele sate de jos, foarte singuratici È™i părăsiÈ›i, numai ei, cu ei, acolo, în munte, cu un alt fel de trai, mult mai singuratic, decât poate mai jos, în sate, însă cu unul parcă mai liber, plin, totuÈ™i, de aceleaÈ™i bătăi de cap, cu privire, de pildă, la îngrijitul animalelor, apoi, la culesul bucatelor, niÈ™te oameni aprigi la inimă, femei aprige, capricioase, tot pe sub luminele aprinse seara, È™i sub tot felul de patimi, mai mult sau mai puÈ›in certe, ascunse de tocurile ferestrelor dreptunghiulare, acoperite de perdele de in tors, care ascundeau, seara, necazurile, dar È™i lumina soarelui... Anul acela a trecut, cum a trecut, Emilian Păun s-a învățat, cu o oarecare greutate, pe lângă păstorii aceia, de la Stâna de undeva chiar de lângă MunÈ›ii Cindrelului, pe locurile care s-ar fi întins, desigur, undeva între Valea Frumoasei È™i Valea SebeÈ™ului È™i a Sadului. Stâna lui Rizeanu, se afla de fapt, mai către Valea Frumoasei, nu tocmai în zona cea foarte înaltă, din MunÈ›ii Cindrelului. Emilian Păun nu a avut până atunci baiuri prea mari, cu Ciobanii. Unul era din Banat, aciuat pe pământuri ardeleneÈ™ti, pentru nevasta lui frumoasă, Bogdana Mihai, care era cea mai tânără femeie de pe deal, dar È™i cea mai frumoasă. Când își aÈ™eza, pe cap, coroniță împletită din lujeri de mure, cu multe flori albe, de mur, ziceai că era ca un Hrist, în variantă femeiască, È™i era ăsta un hatâr al ei, ciudat, dar frumos, să își pună coroniță. Dar, poate, dacă florile de mur se ofiliseră... Dacă murul apucase să își piardă poate floarea... Ia să împletească, dânsa, o coroniță pe care ar mai fi agățat, de obicei, flori de apă, sau flori de câmp galbene, flori de apă, după cum le È™i mai spune, pentru că sunt apoase, lucitoare ca apa, au petala apoasă, de stă roua pe ele, aproape ca la florile de sânziene... Că aÈ™a ar fi fost, de fapt, Bogdana. Dar acelea erau numai niÈ™te flori galbene de apă, cum le mai spuneau, lor, femeile ciobanilor, când treceau, mai jos, de pe dealuri, în locurile cu izvor (cum, poate, mai sunt È™i de acelea, unde apa este mai băltită, locuri unde apa, în izvor sau de baltă, nu părăseÈ™te niciodată ierburile, locurile unde iarba este foarte verde È™i umedă, aÈ™adar, că este apă peste tot, fie izvor, fie baltă, È™i unde se găsesc, de obicei, florile acestea galbene, numite â€de apăâ€...). De fapt, Bogdana Mihai, frumuseÈ›ea din Stână, se juca, cu toate florile acestea, apoi își făcea, cu ele, câte o coroniță, pe care o tot schimba cu alta. ÃŽi plăceau, È™i acelea galbene, dar È™i albe, aÈ™ijderea. Iar Văsălie Rizeanu o iubea pe Bogdana ca un tont. CeilalÈ›i păstori îl invidiau pe Văsălie, de fapt, Vasile, care o iubea pe Bogdana Mihai, uneori, de auzeau toate oile, È™i laviÈ›a, cum făcea aceasta. Iar Văsălie nu era un bărbat urât, iar Bogdana îl iubea mult, pesemne. Pentru el, doar, urca la stână femeia ciobanului, ca să rămână lângă el, È™i să contribuie, cu mâinile ei frumoase, când se făcea pâinea, când se frământa, ori când se făceau cozonacii, pe când făceau un fel de unt foarte gras, din lapte de vacă, care mai erau răzleÈ›, sau brânza de oaie. — Nu e, Doamne fereÈ™te, cam frumuÈ™el, Emilian ăsta, Miroane? Tu ce zici? — Te-a luat, poate, cu toate spaimele, că se dă la Bogdana aia a ta? Te-a luat, cu frică, Văsălie, de la nevastă-ta? — Un pic m-au luat. Cu durerile È™i cu frica. Da` Bogdana mă iubeÈ™te, mă idolatrizează! Și È›in la ea ca un prost, `că doar e nevastă-mea! Dar Emilian e frumos! E cel mai chipeÈ™ voinic, pe care l-am văzut! — Prea le spui tu pe toate, Văsălie... Prea le laÈ™i pe toate pe-afară, să te poarte cu ele... — Le spun, cum să nu, Miroane? Cum să nu spui, dacă port, după mine, o nevastă frumoasă? Dacă n-o `ieu după mine, în stână, eu ce să fac? — AÈ™a este, Văsălie! — Să o păzesc pe femeie, non-stop? Cum să fac aceasta? — Nu È™tiu! Că ai cam încurcat-o, cu cât de frumos e flăcăul! — Dar nu e, totuÈ™i, chiar atât de frumos! — Nu e, Vasile! — Te È™tiu, nu de mult timp, Miroane, dar tu mă înÈ›elegi cel mai bine, că eÈ™ti de vârsta `me! Cât ai? Treizeci È™i cât, să fie? Sau cincizeci? — Tot să fiu cu douăzeci de ani mai vânjos decât nevasta ta. Că am patruzeci È™i cinci, ea douăzeci si cinci - douăzeci si È™ase? Adică, atât să aibă, Bogdana? — Doar douăzeci, Miroane! Că am luat-o de acasă la È™aisprezece! Dar își pune pe ea tot felul de podoabe de femei, adică cercei, tot felul de podoabe de păr, de-È›i iau ochii, È™i parfumuri are, `ba se mai È™i unge pe gură, cu rujuri È™i alifii parfumate, de miroase toată femeia a trandafiri! — Da, am observat, măi, Văsălie! E bujor! Ai o nevastă bujor! — Tot o ieu` după mine, dar nu fac bine! Că muierile astea, prea frumoase ne sunt. Dar nici s-o las la baza dealului, cât eu sunt plecat, Doamne fereÈ™te, departe, cu oile! Nici pe aceasta nu o pot face! Nu pot fi, Miroane, un prost! — Tu, prost, Văsălie? N-ai cum fi! — Crezi că e frumos Emilian ăsta? — PuÈ›in! — Dar È™i am nevastă cuminte, Miroane! Că mi-o È™tiu de cuminte! Câteodată o mai las, dacă mă duc, de fapt, cu oile... Că nu am, altfel, ce face! De fapt, Bogdana nu a avut ochi decât pentru bărbatu-său. Nu erau ei căsătoriÈ›i de foarte mult timp, să tot fi fost vreo patru ani, de când se căsătoriseră, adică de când femeia se împlinise, trupeÈ™te, avea doar È™aisprezece ani, È™i de când Văsălie a cerut-o, pe Bogdana, de la bătrânii Clițău Mihai, că erau prea bătrâni, È™i trebuiau să își mărite nepoata cât de repede. PărinÈ›ii nu È™i i-a cunoscut, maică-sa, părăsită, plecată în străinătate, ca să muncească È™i ca să adune necesarul de bani, ca actriță, o lăsase pe frumoasa ei fetiță, încă de mică, în grija acelor bătrâni, iar fata È™i-a cam văzut de ale sale, È™i a învățat, aproape după instinct, cum să placă chiar È™i ochiului cel mai ager È™i cum să se facă plăcută, încă de mică. A È™tiut că a trebuit să se dea, repede, unui bărbat bun È™i avut, care să aibă grijă de ea È™i care să îi confere o siguranță, o prezență care ar fi trebuit să fie stăruitoare È™i foarte stabilă. Parcă fata, pe la È™aisprezece ani, simÈ›indu-se cu anumite lipsuri, mai ales afective, È™i necunoscându-È™i prea bine, pe niciunul dintre părinÈ›i, care, de fapt È™i de drept, o lăsaseră, de mică, la cei doi bătrâni, Clițău, a trebuit să se dea, chiar repede, măritiÈ™ului. Nu credea, delicata fată frumoasă, că a făcut o greÈ™eală, iar, acum, alături de Văsălie, a stat deja patru ani, fără să-i dăruiască, încă, un moÈ™tenitor pentru turme, poate din cauză că femeii i-a fost poate frică pentru destinul copilului, cum ea, ca femeie, se formase în lipsa totală a unui cămin cât de cât firesc... iar acum îi era frică, să rămână, după Vasile, grea, în vârful muntelui, unde erau, amândoi, dar cu toÈ›i ciobanii aceia pe lângă ei... Apoi, chestiunea era cu Ioana Rizeanu, care o cam lua la ochi, câteodată, pentru că Bogdana era frumoasă, dar È™i cu Veta, bunica lui Vasile, care cam avea o gură spurcată, câteodată. Dar, cum să nu spună? Văsălie o făcea fericită. Fusese plină de bucurie câțiva ani, pe lângă soÈ›ul ei. Apoi, a apărut păstorul cel nou, Emilian, iar Bogdana a remarcat, È™i ea, aceasta. De fapt, cât fusese adolescentă, nu prea a apucat, cum să spunem, să se îndrăgostească. Până nu a întâlnit pe unicul bărbat, adică Vasile Rizeanu, care a cerut-o. Văsălie o luase pe Bogdana de la casa bătrânească încă de la È™aisprezece ani. O văzuse pe fată la o petrecere câmpenească È™i a luat-o în braÈ›e. A È™tiut că trebuie să È™i-o facă, atunci, soÈ›ie, È™i să se bucure cât mai repede de ea, ca să nu i-o fure, pesemne, altul. A È™tiut, bărbatul, că acela era cel mai bun lucru, de fapt. Să o ia, naibii, cu el la stână, să își umple cu ea, de atunci, toate nopÈ›ile È™i toate zilele. Iar fata era frumoasă ca o păuniță. ÃŽi plăcea, a naibii treabă, ca să își facă coroniÈ›e de tot felul, È™i să È™i le aÈ™eze pe părul ei arămiu, nu mai mult de câteva ore, însă, apoi se plictisea È™i nu mai voia, decât peste alte două zile, să își culeagă, din nou, alte flori, pe care È™i le aÈ™eza într-un fel foarte proaspăt, de fapt, în părul ei ca arama. Era, de fapt, o fătuță frumuÈ™ică È™i foarte drăguță, iar bărbatul ei, Văsălie Rizeanu, se bucura de ea ca un prost. De fapt, de când o luase, în acte, se umpluse din ea, din făptura Bogdanei, pentru că Bogdana era veselă, profund iubitoare È™i se îngrijea mult. Atât de chipul ei, dar È™i de ceilalÈ›i. O iubea, de fapt, ca un bezmetic, aproape aiurit. Se aÈ™eza foarte aproape de ea, pe o laviță, È™i-apoi o prăvălea pe pat, peste cergă, o învelea în cergă, ca pe un dar de căpătat, ca să se afunde, cu faÈ›a, în părul ei lung, care era atât de obiÈ™nuit, de-a lungul întregii zile, cu florile, cu coroniÈ›ele acelea nefericite din flori galbene, de apă, care îi veneau feÈ›ei ei atât de bine, deÈ™i erau foarte simple... Apoi, erau niÈ™te frumuseÈ›i. Parcă ar fi fost spălate cu rouă, iar pe capul ei cu peri ondulaÈ›i ar fi părut niÈ™te odoare. Că parcă Bogdana ar fi fost binecuvântată de ploaie, parcă rouă s-ar fi aÈ™ezat peste ea, peste faÈ›a ei frumoasă È™i tânără, cu o albeață deosebită, ca la cei douăzeci de ani, pe care abia îi împlinise... Dar nu, nu a cunoscut alt bărbat. Văsălie È™tia că soÈ›ia lui, Bogdana, nu se dăduse niciodată la altul. Nici măcar ca să se lase, Bogdana Mihai, cumva, atinsă, sau mângâiată, câtuÈ™i de puÈ›in, nici măcar în zona obrazului. AÈ™a îi spusese Bogdana Mihai, că nu a cunoscut, până la el, pe vreun altul. Nici nu ar fi avut cum, că Vasile Rizeanu o luase pe fată de la casa bătrânească pe când fata aceasta abia să fi împlinit È™aisprezece ani... Cum ar fi putut, atunci, să cunoască pe vreun altul? Era, de fapt, doar femeia soÈ›ului ei. Tulnicăreasa, cea cu frumosul ei tulnic prea mic. L-ar fi putut recunoaÈ™te, după ea, în chiept, după fluier, iar bărbatul îi auzea tulnicul ei frumos È™i mic, È™i atunci È™tia că femeia îi cerea să se reîntoarcă acasă. Poate, îi pregătise, cu mâinile ei delicate, o cină uÈ™oară. Sau, poate, pur È™i simplu, îi cerea să se întoarcă, fără vreun motiv anume. Poate, doar... îi era dor de bărbat. Și parcă se juca, acum, Bogdana, cu el, chemându-l înapoi, de pe deal... — Tot o ieu după mine, dar nu fac bine! Că muierile astea, prea frumoase ne sunt. Dar nici s-o las la baza dealului, cât eu sunt plecat, Doamne fereÈ™te, departe, cu oile! Nici pe aceasta nu o pot face! Nu pot fi, Miroane, un prost! — Tu, prost, Văsălie? N-ai cum fi! ...Bogdana!!! Te cheamă bărbatu-tău! — Taci, măi, Miroane, că n-o chem, acum. Că, doar, îs cu tine! Lasă muierea, îți spun, în pace, că o chem io când îi vreme, pentru ea! — M-ai chemat, măi, Vasile?, se repezise să întrebe, întoarsă, cu trupul tot, înspre bărbat, lăsând la vedere, aÈ™adar, trupul ei frumos, care nu era înveÈ™mântat aÈ™a cum trebuie, poate niÈ›el cam stânjenitor È™i cam subÈ›ire pentru începutul toamnei aceleia... — Mă stârneÈ™ti, măi, femeie!, a zis Văsălie, printre dinÈ›i, cuprinzându-È™i femeia, ca în loc de alte rostuiri suplimentare, către ea. Pleacă, acum, Miroane! Că eu am o femeie mult prea frumoasă, ca să stai! — Prea eÈ™ti cu zăduf, Ciobanule... Și prea rău faci... (A izbucnit atunci Mirean Miron, însă foarte obiÈ™nuit cu metehnele lui Văsălie Rizeanu.) De fapt, se aveau bine, erau cei mai buni prieteni. Aveau mare încredere unul în celălalt. *** (Mai demult...) Nu prea avea el chef de vorbă, ci doar să È™i-o È›ină în braÈ›e, chiar dacă era È™i Mirean Miron de față, care nu s-ar fi supărat. Ci poate ar fi fost, doar niÈ›el, invidios. Numai puÈ›in, însă. Că doar, È™i el, avea nevastă, mai jos, la baza dealului, într-un cătun mai mic, dar È™i copii, iar lui Văsălie nu-i era, de aceea, prea frică de bărbatul acela, că s-ar fi luat, poate, de nevasta lui tânără È™i foarte frumoasă... Pesemne, însă, Bogdana Mihai Clițău a lui era prea tânără, È™i uneori își mai pierdea capul, dar nu È™i-a înÈ™elat vreodată bărbatul, pentru că nu i-a stat în fire... Cum să se dea altui ins, când tot ceea ce a È™tiut era soÈ›ul ei? Ea nu a zis nimic, ci doar s-a umplut de tot felul de bujori. Obrajii îi erau, de fapt È™i de drept, roÈ™ii ca bujorul, când bărbatul a cuprins-o... Doar puÈ›in. Cât să îi facă în ciudă celuilalt, a cărui nevastă era la cătun. ... — Mă duc acum... Că trebuie!, a zis Bogdana. — Rămâi... (a pupat-o vizibil, nu în dosul palmelor). — Rămân, atunci, bărbate. Dar am auzit că a venit un păstor nou, adică Emilian. AÈ™a este? — Ce treabă ai tu, draga mea Bogdana Mihai, cu oamenii cei noi?, a prins-o de după gât. Că eÈ™ti a mea! — Nimic. Ziceam È™i eu... AÈ™a mi s-a părut... — Èši s-a părut? — Sau am auzit... Pe aici, pe la stână, nu vine niciodată mai nimeni... Iar sâmbraÈ™ii au plecat de mult. Până la primăvară... Om sta cum zac cucii! Numai noi, È™i cu Pătru, în creierii munÈ›ilor! — Ce ai cu Pătru? — Nimic, că e prost! Eu doar cu tine am ce să am, Văsălie! Și a cuprins-o iarăși. Era liniÈ™tit. Iar femeia aceea foarte tânără, cu adevărat, era doar a lui È™i îl făcea fericit. Cum să nu placă tinereÈ›ilor, tinereÈ›ea? — Haide, du-te, Bogdana. Mai verifică încă o dată ciuberele. — Nu È™tiu dacă toată brânza aceea, de ciubăr, nu a stat, cumva, prea mult, în saramură... Mie, dragul meu Văsălie, nu îmi prea place nici brânza, dar nici lacrimile... Eu am crescut, doar eu È™i cu mine, Văsălie! — Of, draga mea... — Noroc că m-ai luat dumneata, de la bunici! Că, altfel... — Ce te făceai fără mine? — Mă duc acum, Vasile, la ciubere... să văd cum mai e brânza, dacă cumva s-a sărat destul. Că, în casă, nu prea mai am cu ce mă îndeletnici, că pe toate le-am făcut, încă de dimineață. M-a trezit tot Pătru, a tot fluierat, È™i a tot cântat oilor, până m-am sculat. Și m-am apucat, atunci, de toată treaba pe ziua de azi. Adică, am tot zăcut pe lângă vedre È™i oale... — Vezi atunci È™i după curechi, Bogdana! — Da, vadă alÈ›ii, după verze È™i curechi! Că Ioana tot nu mă lasă să vă fac sarmalele, aÈ™a cum îmi place mie! — Trebuie să îmi faci un copil, Bogdana. Să te hotărăști. (Și a sărutat-o.) Nu te mai gândi la lucru È™i la toate aceste prostii femeieÈ™ti. Că eu, Bogdana mea, am nevoie, acum, de un moÈ™tenitor! Ea s-a supus, foarte moale, dar nu a spus, atunci, nimic. Era fericită aÈ™a... Traiul nu era prea greu, dacă te trezeau doar fluierele È™i behăitul oilor. ÃŽnsă... La început... Nu a remarcat decât că bărbatul era foarte frumos. Că îi plăcuse de la prima aruncătură È™i ocheadă, chiar scurtă. Atât a putut remarca, atunci, că i-a plăcut. Ochii lui albaÈ™tri... erau de azur. La bărbatul cel nou, de pe deal, la Emilian, ciobănaÈ™ul cel nou. — Cum să te las, Bogdana? Că văd, că nu frămânÈ›i, foarte bine, caÈ™ul... Trebuie să iasă din el toată apa... Să fie mai uÈ™or de uscat, după aceea! ÃŽn casă, ciobăniÈ›ele se pregăteau, acum, de lucrul cu caÈ™ul. Pe lângă ele, erau Văsălie È™i cu Emilian Păun. Desigur, laptele nesmântânit se pusese, mai întâi, la prins, se luase din laptele cel mai proaspăt, care fusese prins, adică închegat, cu un fel de cheag, produs tipicar pentru stână aceea, că, astfel, după ce laptele se prindea, ieÈ™ea, cu el, un caÈ™ foarte bun, cu o aromă specială. După ce caÈ™ul fusese, astfel, preparat, din laptele, prins, de oaie, femeile s-au apucat, tare mult vrednice, È™i de frământatul caÈ™ului. — Cum să nu frământ, Văsălie, cât se poate de bine, în caÈ™? — Trebuie să frămânÈ›i mai vârtos! Și să amesteci un pic mai bine, cu degetele tale frumoase, prin el! Că altfel, produsul, pe care îl vom pune, la afumătoare, nu iese, foarte bine, omogenizat!! Trebuie, Bogdana, să frămânÈ›i după cum trebuie! Nu să te joci, cum faci tu, cu mâinile, prin el, e ca È™i cum te-ai juca! — Și, atunci, iese un caÈ™caval bun, Văsălie? Dacă frământ, după cum spui tu? Că, Văsălie, noi caÈ™ nu am mai frământat până amu, în stână! — Da, Bogdana, iese! Foarte bun! Adică iese aÈ™a după cum trebuie! Nu cum vrei tu! — Dar ce nu fac bine, Vasile? Tu ce zici, Emil? — FrămânÈ›i bine, Bogdana, cred eu. Eu pe aceasta o văd! — Ai mai frământat, la caÈ™, până acum, Emiliene? De te bagi ca mâța în lapte? (Era Văsălie). — ÃŽncă de când am fost mic, de atunci. — Dar parcă, Emiliene... E primul an, aici, pe la stâni... — Am frământat, încă de mic, Văsălie. Că tata a fost, pe când era foarte tânăr, Cioban... Oile mele îs la el! Dar am abia È™aptezeci, atâtea mi s-au adunat! Că până la o sută, două sute, mai cam am. Că, după aia, eu vreau să mă însor! — Cu cine, Emiliene, vrei tu să te însori? (Era Bogdana Mihai, acum plină de curiozitate.) — Cu o fată frumoasă, pe nume Esmina. Fiica unui învățător. E din satul Găuleni, ca să înÈ›elegi, Bogdana! Anul acela a trecut pesemne aÈ™a, Emilian Păun s-a învățat, cu o oarecare greutate, pe lângă păstori. Nu a avut baiuri prea mari, cu ei. Unul era din Banat, aciuat pe pământuri ardeleneÈ™ti, pentru nevasta lui frumoasă, Bogdana Mihai, care era cea mai tânără femeie de pe deal, de doar douăzeci È™i, acum, unu de ani. De fapt, nu au existat prea multe tensiuni, în anul care trecuse. ÃŽncepuseră să se cunoască, păstorii, între ei, începuseră să se creeze legături aproape frățeÈ™ti. Curiozitatea ciobanilor, față de păstorul cel nou, Emilian Păun, începuse, parcă, să se mai domolească, odată ce păstorul cel nou a intrat, de fapt, în rânduiala lor, È™i odată ce au lucrat atâta timp, cot la cot, pe lângă oi È™i capre, pe lângă cele două sau, uneori, trei femei, dacă la stână era, cumva, È™i Veta, bunica lui Văsălie Gheorghe Rizeanu. Care era bătrână, dar bună în braÈ›. Tare de gură. Dacă se supăra, cumva, Veta, lua pesemne în dinÈ›i toată stâna dar È™i pe Necuratul. Doar aÈ™a era Veta. Când venea, făcea treabă bună È™i le uÈ™ura mult munca Ioanei È™i pe cea a Bogdanei, dacă ar fi rămas, aÈ™adar, din această privință, poate, cu titlu de permanență, în stână. Dar Elisaveta nu È™tia, de obicei, să fie prea supusă rânduielilor acelora molcome, câmpeneÈ™ti, ci doar minÈ›ii ei È™i supărărilor ei curente, de femeie cu mintea prea ascuÈ›ită. Câteodată, celelalte femei mai scăpau, însă, de certat. De multe ori, era chiar bine. Dar, niciodată, insistăm!, niciodată, nu trebuia să te iei în gură cu Veta. Pentru că o pățeai. Veta era chiar nebună. Aceasta ar fi crezut chiar È™i Ioana Rizeanu, care era, de fapt, fiica Vetei, dar È™i mama lui Văsălie. De fapt, ce să te faci... Poate, în fiecare familie de țărănime, există câte o situaÈ›ie, sau câte o persoană mai deosebită. O situaÈ›ie, pe care nu ai cum, din păcate, să o ocoleÈ™ti, sau să o excluzi foarte bine. Sus, pe deal, soarele strălucea, acum, molcom. Iar oile erau liniÈ™tite. — Nu vă e dor, fraÈ›ilor, de satele de la câmpie? Să coborâm, È™i noi, odată, dracului, de la stână!, dete cu bastonul de lemn, de fapt cu un toiag, de-a dreptul în pământul semiuscat. — Ce ai? Ce ai, Miroane? Poate, ai căpiat? — Pe aici nu se întâmplă niciodată nimic, măi, oameni buni!, replică Mirean Miron. Toate zici că sunt împletite, tot asta facem de când ne trezim, È™i până în seară. Lucru foarte tare de braÈ› È™i îngrijitul oilor. — Du-te după Boloc È™i lasă prostiile, măi, Miroane! Nu te supăra, că tu nu te superi niciodată. Dar È™i când te superi tu, Mirean Miron, înseamnă că chiar este supărare mare, în stână! Că tu eÈ™ti cel mai cumpătat, dintre noi, Mirene! — Dar tu ce ai cu mine, Văsălie, ori aÈ™a te-a învățat bătrâna Veta să îmi spui? Ce ai, acum, cu mine?, Miron Mirean era niÈ›el nervos. — Nu am nimic cu tine, Miroane! (S-a liniÈ™tit Văsălie subit, parcă din instinct, È™i nu a mai spus nimic. Cum să îi mai spuie ceva, cât de cât, ca nu cumva Mirean Miron È™i-a ieÈ™it, doamne fereÈ™te, din pepeni. SimÈ›ea el ceva, din instinct. Să nu îl supere pe ciobanul care era cel mai în vârstă, pe undeva pe la patruzeci - cincizeci de ani, È™i pe care îl respecta. Câteodată fraÈ›ii Ciobani trebuie să rămână, încă, fraÈ›i, chiar dacă plictiseala aceea, È™i dorul de un pic de normalitate È™i de alÈ›i oameni, de alt fel de oameni, dorul ca, poate, ceva să se mai întâmple, oareceva mai altfel decât ieri, îți ia, niÈ›el, minÈ›ile. Că, de altfel, doar tu singur eÈ™ti acolo, tu, unul, È™i cel mai singur printre pământeni, înconjurat doar de o iarbă scurtă È™i de un număr parcă nesfârÈ™it oi, parcă prea multe, care uneori obosesc, de par slăbite toate, de par prea slabe, sau poate că oile nu obosesc niciodată, ci doar rup, ani È™i ani, întruna, din ierburile acelea, cu câteva flori răzleÈ›e, sălbatice, pe la cozi, cu căciuliile de împrăștiat seminÈ›ele pe aripioare de vânt È™i cu corolele lor zdrenÈ›uite, de culoare mov, sau poate galben aprins.) — Mai stăm pe câmp, Văsălie?, a zis atunci Mireanu Miron. (Se mai liniÈ™tise.) — Mai stăm. — Ce câmp, Văsălie, că aici mai sunt doar câteva ierburi! Pe aici, în vârf de munte, nimeni să nu È™tie de noi! Èši-e dor de câmpuri, măi Vasile? — Ce ai Miroane, È›i s-a urât, cu binele? — Mi-e dor grâne, măi Vasile. Dar tu nu ai cum să pricepi. Că îți e gândul tot la Bogdana aia a ta, cea frumoasă... — Da, măi Miroane, dar tu nu ai cum să înÈ›elegi asta! — Da, măi Vasile. Eu sunt doar un Cioban bătrân. Eu nu am cum să pricep. Iar atunci, Mirean Miron a tăcut. Ce să mai spună, atunci, È™i el? Nu era chiar atât de bătrân, avea numai puÈ›in peste patruzeci È™i cinci de ani. Iar aceea nu e bătrâneÈ›e, ci e chiar vigoare. Cum să nu fie vigoare, dacă era cel mai de spate cioban de la stână... Că doar Mirean Miron È›inea toată stâna, È™i È™tia cum să o È›ină... Doar el își punea spatele pentru orice, uneori chiar È™i cu fermitate, dacă ar fi trebuit să își iasă din molcomie. Din fericire, nu ar fi fost nevoie ca Mirean să își iasă adesea din molcomia lui, care îi plăcea, pentru că îi plăcea să fie È™i blând, dar È™i ferm, cu lucrul. Era un fel de automulÈ›umire, pentru ciobanul acela, să impună respect total, cu o oarecare blândeÈ›e, în atitudine. De fapt, credea că stâna, toată, ar fi fost numai a lui. Pentru că doar el îi cunoÈ™tea rânduielile. Dar, credem, că nu ar fi spus acestea chiar degeaba. Mirean Miron era, cu adevărat, cel mai înÈ›elept Cioban de la stâna aceea de lângă munÈ›i. Știa să È›ină stâna bine, iar uneori îi ieÈ™ise să o È›ină, strâns, în chingi, pe Veta, dacă Veta, cumva, se prostea È™i își pierdea înÈ›elepciunea, de se mai enerva... Chiar È™i Vetei i s-ar mai fi potolit nervii, dacă era, poate, strunită, de înÈ›eleptul Cioban... care È›inea, cu braÈ›ul, stâna întreagă È™i ogrăzile. Dacă toate animalele, dacă oile îl ascultau. Pe Mirean Miron, ciobanul de patruzeci, cincizeci de ani... Iar despre Boloc, ce să spunem. Era mai tinăr decât Văsălie, poate numai un pic mai tânăr decât Văsălie, de fapt, cel mai È™iret cioban. Când îi trecea prin gânduri ceva lui Boloc, parcă o săgeată i-ar fi trecut, de fapt, prin minte, lui Boloc, care să îi spuie È™i să îi tot È™optească cum să spună È™i ce să facă. Aceasta se numeÈ™te, desigur, È™iretenie. Despre Boloc s-ar fi putut spune că avea o familie, pe undeva, pe care o lăsase în urmă, parcă o femeie nu foarte frumoasă, ba chiar uscățivă, din câte aflase Mirean Miron, ba chiar È™i un copil, după el, pe care Boloc i-l făcuse acesteia. Ce să mai povestim, poate, despre Boloc? Despre el nu È™tim prea multe, poate doar că uneori era foarte È™iret, È™i că se È™i folosea de â€darul†acesta, uneori, ca să îi iese aceasta lui. Că, uneori, săgeata aceea îi străpungea minÈ›ile, lui Boloc, de Boloc devenea chiar urâcios È™i rău, pentru că lăsa săgeata aceea, din minte, slobodă. Să plece, adică, unde ar fi vrut ea, însă cu È›intă. Ba chiar uneori, îi ieÈ™ea, lui Boloc, chiar să o È™i dirijeze niÈ›el. Și cum să nu îi iese aceasta lui Boloc, dacă avea instincte bune È™i o È™iretenie bună, care îi venea de folos? Pesemne, aÈ™a sunt unele caractere reale, despre care povesteÈ™te acela care scrie, È™i care sunt construite, de Dumnezeu, întocmai, de le vine acestora uÈ™or să se folosească de săgeata aceea slobodă, pe care o simt, instinctual, È™i cum vine, È™i cum să o folosească, ca să îi vină lui bine, sau, alteori, chiar să împungă ceva cu ea... Poate instinctul omului spân este totul. Și tot răul cel mai È™iret, care È™i le caută pe ale sale. Dar de ce să vorbim, prea mult, de acest personaj? Și de È™iretenia lui instinctuală sau, poate, chiar bine dirijată? Și cu È›intă? Poate ar trebui, dinspre câmpia aceasta, de lângă stână, unde oile nu au voie să rămână prea mult, să nu cumva să o sărăcească, să trecem, mai departe, în casă, în odăile Casei de stână, unde femeile nu își termină, parcă niciodată, muncile. Pentru că muncile țăranului nu se termină niciodată, dar nici munca femeii de cioban. Sau a mamei lui, sau a bătrânei cu gura prea mare, care sunt, toate, familia lui Văsălie. Când, ceilalÈ›i păstori, sunt doar simbriaÈ™i fără de nimeni pe lângă ei, aciuaÈ›i, pe lângă Vasile È™i pe lângă familia lui, veniÈ›i la stână, din cine È™tie ce colÈ›uri necunoscute ale patriei. Oare, lui Boloc, îi era dor, uneori, de copilul lui, de fiul plămădit din carnea lui? Ei, aceasta este una din nedumeririle povestitorului. Poate că È™i omul mai È™iret, își iubeÈ™te plămada, chiar dacă nu o arată. Chiar dacă È™i-a lăsat femeia È™i plodul, în spate, ca cel mai mare dintre laÈ™i. Dar poate È™i È™iretul are regretele È™i nevoile lui de împlinire È™i de dragoste, de recunoaÈ™tere, măcar parÈ›ială. Cum să nu aibă, È™i cel mai È™iret È™i mai spân, nevoile sale? Ei, acesta este, pesemne, un adevăr mare. Că È™i de pildă È™iretul, că È™i omul care umblă după el cu săgeata, ca să o trimeată din mână, È™i acela lasă, pesemne, ceva în urmă, cu oarecare regrete. Că probabil, seara, își aduce aminte că are un fecior, după femeia aceea pe care a iubit-o pe ascuns, la fel cum îi place lui, adesea, să se ascundă când trăieÈ™te sau face oriÈ™ice... Ei, vedeÈ›i, totul are un secret, în lumea aceasta, dar numai Dumnezeu le împarte. Pe drumul omului, multe secrete È™i multe povârniÈ™uri, dar e posibil ca nimic să nu fie cunoscut aÈ™a cum trebuie, poate doar drumul cel mai firesc al inimii, el să fie, contând... Sau poate nimeni să nu È™tie, prea bine, ce È™i cum. Uneori tragedia apare în lume, în viaÈ›a omului, È™i, atunci, te întrebi, de unde atâta tragedie, că de ce Dumnezeu È›i-a lăsat atâtea, ei, vedeÈ›i, acesta este un strigăt, pe care scriitorul l-a prins parcă fără să înÈ›eleagă nimic. Omul nu are pesemne nevoie de tragedie, ci de trecerea peste ea. Dar mai este un adevăr, pentru unii, tragedia nu se mai opreÈ™te niciodată, se spune că de fapt speranÈ›a trece ultima peste sufletul omului, ca să îl părăsească, apoi, È™i doar atunci, pesemne că numai atunci, omul este cu adevărat bătrân. Numai atunci omul este cu adevărat bătrân, când își pierde, È™i ultima brumă de speranță, pe care o mai are în lume, când tot ceea ce vede, în față, de fapt, sunt doar neguri, dar poate va veni cineva să le risipească... Probabil, pentru alÈ›ii, doar rana este, întruna, câteodată, È™i, desigur, pentru acei oameni, totul este, atunci, aproape pierdut. Nu te mai poate salva nici măcar sufletul. Nu te mai poate salva nimeni. Dar cine să È™tie cum ar fi stat, de fapt, lucrurile. Poate, însăși, faptul în sine este doar o poveste care trebuia niÈ›el corectată. Dacă este, pentru om, această cale, de a È™i-o corecta el însuÈ™i, È™i dacă nu l-au lăsat puterile sau orizonturile, care poate omului necăjit i s-au răpit sau l-au părăsit. Dar romanul, probabil, nu este despre aceste lucruri, dar este ceva, probabil, È™i aici. Prin a nu mai avea orizonturi. Probabil, aceasta este un dat mare È™i o pedeapsă. Dar ce greu să fie spatele omului care o duce! Tot ce mai are el nevoie, pesemne, acela, este doar o săgeată, ca aceea È›intită, uneori, de È™iretul Boloc! Sau cine È™tie cum să stea, de fapt, lucrurile la stână, cine să fie, de fapt, necăjit, È™i cine nu. Pentru că omul cinstit nu prea are, de obicei, prea mult noroc... Chiar nu este defel aÈ™a, în casă e multă liniÈ™te, femeile trebăluiesc, toate trei, înăuntru, pentru că, afară, cuptorul de È›iglă È™i tăblărie înnegrită a fost ațâțat, cu lemne, ca să se încălzească, adică s-a încălzit, deja, de mult timp, pentru că femeile vor să facă, astăzi, niÈ™te plăcinte È™i È™apte sau opt colaci, pentru că, dacă Stâna È™i bătătura nu cunoaÈ™te, încă, râsetul de copil, oamenii rămân totuÈ™i oameni, iar Ioana Rizeanu plânge, acum, pesemne, pentru că ea nu mai este, demult, mai tânără È™i că nu poate da colacul vreunui plod, de la Văsălie, pentru că Bogdana Mihai, desigur, nu ar prea vrea să aibă, acum, copii, È™i să lărgească familia... Uneori, Ioana Rizeanu s-ar fi gândit, pentru cine să cresc colacul acesta È™i pentru cine să îl scot din cuptor, dacă tinereÈ›ea nu mai e acum cu mine, È™i cu gospodăria aceasta, dar continua să crească, totuÈ™i, cei mai buni colaci, pentru că aÈ™a e viaÈ›a. Trebuie să meargă înainte, chiar dacă omul nu mai are, pentru sine, speranÈ›a cea bună. Poate că, totuÈ™i, Bogdana îi va face lui Vasile Rizeanu un copil frumos, iar atunci stâna întreagă va fi animată de un suflu proaspăt È™i nou, poate copilul acela de cinci ani va rupe din colacul cel proaspăt scos din cuptor È™i îi va spune, cu dragoste, bunicii Ioană, că cozonacul a fost foarte bun. Iar ea, atunci, o să-l certe, desigur, că el nu a aÈ™teptat destul, până când cozonacul s-a mai zvântat, după ce a fost scos din cuptor, că poate acela a fost foarte fierbinte pentru copil, dar desigur aceasta o zice numai aÈ™a, pentru că ea își va iubi foarte mult fecioraÈ™ul pe care i-l va face, într-o zi, Vasile, Bogdanei Mihai, È™i mama Ioană va dori, desigur, doar să îi protejeze sănătatea, interzicându-i să mănânce foarte repede. Ca nu cumva să îl doară burta, după aceea. Da, o casă fără copii este probabil nefericită È™i foarte nebinecuvântată. Poate, totuÈ™i, Bogdana se va hotărî È™i îi va face lui Văsălie un copil, pentru ca lucrurile să se mai aÈ™eze È™i în familia aceea. Dar, desigur, Văsălie nu a insistat foarte mult pe lângă Bogdana, pentru că Bogdana era, desigur, foarte tânără, iar el era foarte ocupat cu oile. Și aÈ™a, cu tot cu insatisfacÈ›ia Ioanei, lucrurile mergeau, înainte, însă foarte lent... — Să îi faci, Bogdanei, măi Văsălie, un copil! — Mai stăm, Mamă Ioană. Că Bogdana nu prea vrea, amu. Ca să îi fac, adică, un copil. Mai aÈ™teptăm, un an, doi. Apoi, Ioana, facem È™i un copil. *** Puteam să ne depănăm povestea, despărÈ›ind-o de idilă, să o găsim, de pildă, È™i pe Mioara Ștefan, mergând înspre familia ei, din sat. ÃŽn fapt, MioriÈ›a Ștefan trăia, pe atunci, doar cu tatăl, Nechifor Ștefan, care îndeosebi a ajutat-o pe tânăra femeie, de doar douăzeci È™i È™ase de ani, să reuÈ™ească se întreÈ›ină, cumva, chiar È™i pe perioada mai dificilă, cât a stat acasă, până a preluat catedra de fizică pentru Gimnaziu, ca suplinitoare. Câteva zile, i-a fost greu. Tânăra citea întruna, din primele manuale pentru gimnaziu, È™i ar fi crezut, atunci, cel puÈ›in în primele săptămâni, că nu ar fi reuÈ™it, pe măsura proastei ei disponibilități cu privire la necesitatea acumulării de cunoÈ™tinÈ›e È™i a pregătirilor, pe perioada celor numai trei luni, cât a avut timp, Mioara Ștefan, stând de fapt cu salariul înjumătățit, să parcurgă măcar primele două manuale, adică cel din Clasa a Cincea È™i pe cel imediat următor, pentru Clasele a Șasea. Dar s-a mai obiÈ™nuit, fata. A mai căpătat deprindere. De fapt, după prima lună, pe care numai ea a È™tiut cum a trecut-o, parcurgând foarte repede È™i mai mult, poate ca să caute să priceapă È™i să nu îi mai rămână nimic străin, din Fizica gimnazială a primilor doi ani de studiu È™colar, a început după aceea să înÈ›eleagă cu deplinătate din cele ce citea. Apoi, prin iulie, a trecut la materialele de clasă superioară, până la Clasa a opta. Și-a mai făcut un plan, apoi. Că, orice s-ar fi întâmplat, adică dacă de pildă nu ar fi înÈ›eles, foarte bine, materia nouă, sau dacă s-ar fi împotmolit, Doamne fereÈ™te, să aleagă să stea, ca de obicei, de vorbă, cu elevii ei, È™i să le povestească È›intit. Anume, din ceea ce È™tia ea mai deosebit, adică, din ceea ce va È™ti ea mai bine, din domeniul cel nou. Apoi, după două luni È™i jumătate de zile, a început chiar să fie chiar familiară, față de materie, ba chiar să înveÈ›e câte ceva, din manuale, pe de rost. De fapt înflorise acum liliacul roz, pe la unele case poate mai pretenÈ›ioase È™i mai puÈ›in tradiÈ›ionale cu privire la habitualul sătesc, sau cum să fi zis, dar mai adesea liliacul mov, pe acela îl găseai, în schimb, peste tot. Parcă toate odăile, ferite adesea prin storuri, erau pătrunse, acum, de un aer nou. Pe afară, a înflorit liliacul roz. Floare roz cea preferată a Denisiei. Pentru că Denisia a vrut, pe lângă poartă, două rânduri de liliac, două tulpini de fapt, aÈ™ezate numai bine, amândouă aÈ™a cum le-a vrut ea, adică de culoare roz. Când la alte fete, o altfel de floare, poate, cum să nu? De o altă culoare, decât cea a Denisiei Păun. Dar la ea... numai doi pomiÈ™ori frumoÈ™i, de culoare roz, niÈ™te liliac roz, pe aici erau chiar rozosini. Și-ar mai fi plantat încă unul alb, chiar lângă. Era o fată mai delicată, pesemne, nu s-ar fi băgat prea mult în treburile străine, sau care nu ar fi privit-o, pe ea, sau familia. ... — Ce faci, Denisia? — Stau, Iacobe. Ai venit? — Tocmai ce m-am întors. Caii au primit, fiecare, hrană, sunt tare ageri, sunt tare mândru de ei... At trebui să îi vezi... — Da, Iacobe. — Tu ce faci, Denisia? Nu vii cu mine la cai? Să vezi È™i tu, ce e cu ei? — Stau, doar, È™i mă gândesc, Iacobe. Oare cum îi mai e lui Emilian? Nu l-am mai văzut de aproape un an... Că noi, de fapt, pentru ce muncim. Și pentru ce luptăm. Dacă Emilian nu mai e, de fapt, pe aici... — Vacile or să se întoarcă, de cum se înserează... Apoi, din nou o să am toată treaba pe capul meu... — Da, Iacobe... — EÈ™ti supărată, pesemne? Ce să fac eu pentru tine? — Mă gândeam la Emilian Păun, că este acum un cioban cu oarecare vechime, deja. Are mai bine de un an de muncă, în Ciobănie, deja. Apoi, la mama È™i la tata. Nu i-am văzut, pe ai noÈ™tri, de o grămadă de vreme. Ce or mai face, de fapt, MiceÈ™tenii? Oare sunt bine? Mama? Tata? Cu mai e Ciobanul Păun? Unde ne sunt, de fapt, Iacobe, binele È™i rădăcinile? — Sunt bine, sănătoÈ™i, sunt de fapt amândoi bine, Denisa. Cum să nu fie? Dar mă simt cât se poate vinovat, È™i de-a dreptul cu musca pe căciula mea de pădurar È™i de bărbat, față de tine È™i față de Emilian Păun, că nu te-am dus, la ei, mai demult... O să te ieu, de fapt, cu mine, până la MiceÈ™ti, È™i asta foarte curând, Denisia! — Nu e vreme, acum, de aceasta, fratele meu bun. Eu sunt în plină Școală, până la vacanță mai e încă puÈ›in. Dar îmi vine uneori foarte dor. Atât de mama, cât È™i de Emilian Păun. Apoi, mă gândesc. Că, noi doi, pentru ce să luptăm, de fapt, Iacobe? Sau, de fapt, toată dorinÈ›a aceasta a mea, de a învăța, la ce să îmi slujească aceasta, de fapt? — O să te duc, într-o zi! Dacă vrei, È™i la stână! Te duc la Emilian, sus! — Of, Iacobe! — Ce tot te uiÈ›i la muÈ™cata aceasta, Denisia? — MuÈ™cate? — ÃŽÈ›i mai aduc, cred că îți plac muÈ™catele foarte mult. Vrei să îți mai aduc încă două? — Nu mai avem ghivece în casă, mi s-au terminat, de fapt, toate, pe când le-am pregătit pe toate pentru răsadurile de pus pentru primăvară, de m-am grăbit eu foarte mult. Dar se vor dezocupa, din nou, după ce vom planta, din ele, pe È™irurile de pământ. Atâta treabă, de fapt, pe la cele două rânduri de grădini, Iacobe... E atâta buruiană, că mi se rup mâinile. Și pentru ce, spune tu... Nu mai bine mă mărit eu, la optsprezece ani? — ÃŽmi pare rău că nu prea te-am putut ajuta, prea mult, în gospodărie! Denisia, am fost, de fapt, numai cu animalele, după cum È™tii, È™i cu munca fizică... Că de toate trebuiesc... — Mi-e dor de Emilian, Iacobe... Vreau o muÈ™cată mare È™i albă, una de fapt uriașă! Una uriaÈ™ de mare, dacă s-ar fi putut... Dar o să fie albă, mare, rotundă, aÈ™a ca niciuna. Și să nu-i fure nimeni frumuseÈ›ea, aÈ™a cum e lămâiÈ›a, de aur, când e foarte primăvară, È™i florile ei sunt cele mai frumoase din lume! AÈ™ fi vrut È™i una galbenă, Iacobe, cu petalele ca de nisip aurit! Tot de aur! Dar muÈ™catele galbene sunt foarte rare! Sau Iasomia, Iacobe, care încă e È™i mai frumoasă de atât, È™i care miroase într-un anume fel, de zici că e venită de sus, de pe unde sunt È™i nemaipomenirile, din casele lor! O să înflorească, mai târziu, pomiÈ™orul acela cu flori... O să dea Iasomia... Și în uliță o să fie zvon numai de la Iasomie È™i ca de nemaipomeniri! Nu greÈ™im, oare, Iacobe, că ne gândim, despre toate, cumva, prea mult? Oare îngerii trăiesc pe la nemaipomeniri? De ce nu coboară niciodată la oameni? — Iasomie o să îți aduc, atunci, Denisia! Că îngeri nu pot! (Și s-a emoÈ›ionat.) Chiar îți vine dor de Emilian, de-asta eÈ™ti atât de nostalgică... Cu el, È™tiai să te bucuri... — Lasă, că o să îmi aduci... Cum să nu-mi aduci... — Da... — Sunt mai nostalgică, de fapt, decât de obicei... ÃŽn rest... Nu È™tiu ce am... Și, simÈ›indu-se vinovată, dintr-o dată descoperită în minte È™i prin suflet, s-a uitat, un pic mai È™iret, către fratele ei, Iacob, È™i È™i-a aÈ™ezat, din nou, părul ei lung, împletit în cozi, de pe pieptarul din stofiță neagră, până înapoi, pe spate. Iar cu cele două cozi, prinse în roÈ™u, acum, aÈ™ezate pe spate, arăta chiar drăgălașă. Avea doar cincisprezece ani, dar s-a dovedit a fi fost mereu o fată mult prea deÈ™teaptă, pentru vârsta ei. Nu prea avea ea poftă aÈ™a ca de obicei, de prea multe glume È™i de alintat un frate mai mare, apoi, era aceea, posibil din cauza dorului aceluia față de familia ei risipită, primăvara începuse, de fapt, să intre în case È™i să schimbe aerul cel cumpănit, din odăi... Toată iarna, merele au stat prin odăi, aÈ™ezate jos, pe folii, alături de nuci, ca să se mai îngălbenească iar nucile să fie mai bune la miez. Toată iarna, merele din camerele acestea au parfumat încăperile, în lipsa soarelui, care, însă, prea mult zăduf nu avea... — Vrei să te pup, Denisia? — Nu! Numai pe Emilian îl las, Iacobe! (Și a râs.) A început, de fapt, să se simtă, din nou, răsfățată, că doar... era singura fată din casă. Toată gospodăria era, acum, numai a ei, deÈ™i... cam Iacob se ocupa de marea parte a problemelor È™i a sarcinilor, mai grele, care ar fi apărut, acum că Emilian Păun nu mai era, acum, că Iacob trebuia să aibă grijă de gospodărie È™i de micuÈ›a Denisia È™i nu putea să mai meargă la tăiat lemnul, la pădure, în lipsa lui Emilian, care plecase la Stână. Nu ar fi putut să o lase, de fapt, pe Denisia, prea singură. Era doar o fătucă. Cu Iacob cel mai mare, dintre cei trei fraÈ›i. — Nu mă săruÈ›i, Denisia? — Nu! (Fata râdea încă.) Atunci Iacob a cuprins-o cu un braÈ›, de după spate, si a strâns-o, spre el, forÈ›os, afectuos. Fata a râs, a continuat să chicotească, împotrivindu-se, însă, puÈ›in, aÈ™a cum fac, totuÈ™i, toate fetele, È™i aproape toate surorile. — Ce îți fac, Iacobe! Lasă-mă! (Și râdea...) Pe sub cămașă, pieptul îi tremura foarte uÈ™or. Nu prea ar fi ieÈ™it foarte mult, în lume, nimeni nu ar fi putut spune, de ce nu își făcea prea mulÈ›i prieteni, fata, săraca. Ci doar pe acolo, cu fraÈ›ii ei. Pe când, de fapt, Emilian Păun era acum plecat. Era, de fapt, doar o floare care, abia acum, înflorise. Și mezina familiei. Pe atunci, avea doar cincisprezece ani. ÃŽi era pesemne de cel mai tânăr fecior de prin bătătură, Emilian Păun, păstorul, È™i era, de aceea, puÈ›in mai nostalgică. Ce să conteze, de fapt? Numai familia? Dragostea familială, poate, ataÈ™amentul? *** De dimineață, se treziseră tuspatru, ca să meargă la târg. Reuniunea aceea, cu privire la animale, se È›inea mai jos dinspre munte, de trebuiau să coboare de pe muntele Cindrelului, undeva mai la deal, de fapt, tocmai până la Șugag. De fapt, stâna lui Rizeanu era undeva în zona muntoasă a Cindrelului, către Valea Frumoasei, cum adesea, ciobanii au mai migrat, È™i de aici, din munte, mai în vale, unde înălÈ›imile sunt, desigur, mult mai joase, È™i ierburile mai bune, de-a lungul unui întreg an. De fapt, până cel mult, până către Valea SebeÈ™ului, să fi ajuns, adică mult mai jos de Cindrel, dacă nu era iarbă prea multă în munÈ›i. Dinspre stâne, nu era atât de mult, până la Șugag, unde se È›inea, acum, târgul de vite. Unde se vindeam, de pildă, oi, capre, porci, cai, miei, în vreme de PaÈ™te, dar È™i viÈ›ei. Care cum avea prin bătătură È™i ar fi încercat, poate, să È™i vândă, din animalele lui. ... — No, acum, în sfârÈ™it, că trebuie că ajungem... (Era Văsălie, care, acum, era niÈ›el cam obosit, după drumul prelungit È™i după tot felul de opriri.) — Când trebuie să isprăvim, cu animalele? Când crezi, Vasile? De ce am luat, de fapt, atâtea oi, după noi? — Ca să le vindem, pe toate, adică oile, măi Petre, bre! — Ah, da! — Că tu ce credeai? Cum se fac banii, de către posesorii de oi? Că nu am venit, degeaba, cu turma de oi, de două zile, din stână... Ca să înnoptăm, pe te miri unde... — Dar am mai È™i durmit! — Da... Noroc că am găsit oameni de mare înÈ›elegere, ca să ne găzduiască toate animalele, peste noapte! ÃŽn tot timpul acesta... — Dar am È™i plătit, Văsălie! — Lasă măi Petre, că, amu, ne scoatem, noi, toată cheltuiala! Că le vindem pe toate, pe bani frumoÈ™i! — Dar nu ai plătit, tu, oareceva, măi, Petre, pentru acestea toate! (Intrase, acum, în vorbă È™i Boloc, care, doar, păruse, că ar fi fost, È™i el, niÈ›el obosit. El care, dintr-o isteÈ›ime nativă, nu ar fi părut, de fapt, niciodată, foarte obosit.) — Lasă-l pe Petre, că avem treabă, Bolocule! (Era Mirean Miron, cel mai cumpătat dintre toÈ›i ciobanii.) — Să mergem, acu, fraÈ›ilor! LăsaÈ›i vorbele, că avem de lucru! — Că bine spui, Văsălie! — Dar Emilian Păun, de ce nu a venit, de fapt, È™i Emil, împreună cu noi? — Cotă pe la femei, de la o vreme! Că e doar un linge blide, È™i un om de fuste, Emilian Păun, al tău, Petre! — Nu mai spune aÈ™a, Bolocule! Că, din tuscinci, dumneata lucrezi cel mai puÈ›in. Chiar mai puÈ›in decât aÈ™ lucra eu, adică prostul de Petre, deÈ™i mai stau, uneori, È™i în vorbă, cu ciobăniÈ›ele noastre! — Da, Petru! Mai ales cu Bogdana stă Emilian de vorbă! (Era Boloc.) — Că Bogdana e cea mai tânără, È™i pe ea nu o obosesc, prea mult, ciobanii, Bolocule! Și nici Emilian Păun nu o oboseÈ™te prea tare! (Era Petre.) (FaÈ›a lui Vasile Rizeanu s-a întunecat, o clipită. Dar, acum, ciobanii aveau foarte multă treabă. Aveau de vândut cincizeci de oi, nu era timp de pierdut cu tot felul de gelozii... Urma aceea, cu privire la ce zisese tontul Petre, dar È™i Boloc, avea să rămână, însă, undeva, drept în sufletul lui Văsălie Rizeanu, È™i aceasta pentru totdeauna. — Dar lăsaÈ›i prostiile, că dacă nu vindem chiar azi, pierdem târgul aista chiar bun. Că văd, e multă lumea pe-aicea! Și toată lumea vrea să vândă câte un animal! Nu e, de fapt, realitatea că numai noi vrem! — Da, Văsălie. Trebuie să fim vigilenÈ›i! (Era Boloc, ciobanul.) — Ca acum, poate niciodată, Nea Boloc! Trebuie să fim vii, că, altfel, rămânem cu oile! Lăsăm, de fapt, È™i mai jos, din preÈ›, dacă trebuie, dar numai spre sfârÈ™itul târgului, dacă nu cumva vindem, până atunci! Mirean Miron e, acum, cu oile noastre? — Da, e în spate, cu oile. Că nu le-a lăsat nicio clipă, pe mâna băietului. Sunt doar o sută de oi, Văsălie! (A zis, atunci, Boloc.) — Dar sunt, Boloace, toate cincizeci, ale mele! Eu de-asta zic de Mirean Miron! Să fie pe lângă ele! — Aia da! Vor fi bani foarte buni! (Era Boloc, niÈ›el ofticat.) — Cei mai frumoÈ™i bani! (A răspuns, atunci, Văsălie Rizeanu. ÃŽn sinea lui, având aÈ™teptări mari, de la negoÈ›ul cu oile. Era tainul cât să plătească doi ciobani foarte buni, pe un an de zile, adică, fiecare, câte cincizeci de oi. Că atâta ar fi plătit, maximum, pentru cel mai bun cioban, de la stâna sa. Lui Emilian Păun îi promisese tot patruzeci È™i cinci de oi - cincizeci, pentru că Emilian Păun era foarte voinic È™i făcea multă treabă, pe la stână. Avea nevoie mare, de fapt, de mâna lui Emilian Păun, dar, de fapt, dacă ar fi fost să spună oareceva, Vasile Rizeanu... l-ar fi înlocuit, de dată, pe Emilian Păun, de la stână, adică, chiar, foarte repede, arvunind poate vreun cioban mai puÈ›in arătos. ÃŽnsă, Emilian Păun, chiar făcea toată treaba!) Spre sfârÈ™itul zilei, Vasile Rizeanu își vânduse toate cincizeci oile, È™i încă pe un nivel de preÈ› foarte bun. Făcuseră, tuspatru, o treabă foarte bună. Acum, puteau să se întoarcă, liniÈ™tiÈ›i, la stână... — Nu ne abatem puÈ›in pe la Han, pe la Tanti Chiriac? — Ce să faci la Madame Chiriac, Bolocule? Crezi că Madame Chiriac, îți va prezenta, pe bani putini, vreo femeie? (Era Văsălie Rizeanu.) — Că nici tu *nu eÈ™ti sfânt, Văsălie! Că de te-ar È™ti, de nesfânt, Bogdana... — Că nu mergem, Bolocule! Că îs cuminte! (Era Văsălie, ciobanul.) — Tura asta! Că, Văsălie... adică, mai în trecut... — Pot să merg È™i eu, măi, Văsălie, pe la ai mei? (Era Mirean Miron. Mereu se emoÈ›iona, când venea vorba de familia lui, de nevastă, È™i cei doi copii.) Că nu mi-am văzut copiii, din toamna trecută... — Cum să nu? Mirean Miron, du-te... Că înÈ›elegem... Acum, că ne-am terminat treburile, È™i că oile ni s-au vândut, toate... — Stau, pe acasă, o săptămână! Apoi mă întorc! — Să te întorci, Miron, într-o săptămână! Stâna are nevoie, multă, Mirene, de braÈ›ul tău!
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy