Încă din primele clase primare, doamna învățătoare și mai apoi unii dintre domnii profesori, în special cel de istorie, ne informau că de la începuturile sale omul a fost vânător. Și că a avut această îndeletnicire nu din pasiune, ci ca să trăiască. Să-și procure hrana de care avea nevoie în existența sa, ca să poată să procreeze și lumea să nu dispară. Tot în acele vremuri îndepărtate, ni se mai spunea că, pentru a-și ușura munca, omul a ajuns să se emancipeze și să găsească soluții la problemele lui de zi cu zi. Câștigând experiență a reușit să domine o parte din animale, apoi să le domesticească și să le folosească în diverse scopuri, în special în muncile lui agricole.
Dar nu pe toate animalele a reușit să și le facă docile, cum a sperat în repetate rânduri, pentru că unele din ele n-au reușit să renunțe la agresivitatea lor. Fiind carnivore sau omnivore, ca să existe aveau nevoie să ucidă. Chiar din rândul celor domesticite deja, o parte au rămas în pădure ducându-și pe mai departe existența în sălbăticiune și perpetuându-se până în zilele noastre. Fapt pentru care și astăzi, prin codrii seculari sau prin cei mai tineri, se găsesc numeroase animale, căutate cu vehemență de vânători, pentru a le împușca, semn că tentația uciderii a rămas în și de actualitate. Și așa, lună de lună și an după an, noaptea și ziua, seara și dimineața, fiecare după obiceiul propriu, individual sau în grup, se vânează. Unii o fac din snobism, alții din plăcere, o parte pentru carne și o altă parte pentru trofee. Fiecare are un scop în sine, mai mult sau mai puțin nobil, identificând în această practică o delectare pe care nu o mai găsesc niciunde în altă parte.
Și eu, ca mai toți ceilalți silvicultori, ca să nu rămân mai prejos, m-am apucat să vânez. Așa că, în urmă cu puțin timp am luat o mică parte din liniștea adâncă a codrului, înghețat periferic nu atât de frigul de afară, cât de privirile vânătorilor, pregătiți să ucidă doar de dragul unui dram de adrenalină oferită drept bonus organismelor lor. Aveam nevoie de această facilitate deoarece am înțeles că în spatele calmului fără miros, afișat de pădure, se ascunde secretul vibrațiilor care ne translatează fericirea de la un capăt la altul al zilei prezente. Dar și viitoare. Nu am reușit să înțeleg dacă rația de liniște vine din partea fiarei care s-a lăsat atrasă de zgomotul nemilos al armei letale sau pur și simplu pentru că pădurea mi-a cedat o parte măruntă, dar suficientă cât să-mi ajungă în drumul pe care-l parcurg cu continuitate către un destin ascuns. Nu am priceput nici de ce moartea dă târcoale în împrejurări nespecifice, când viața pare să adune la un loc și liniște, și calm, și iluzii, și speranțe. Nu, câtă vreme construcția micului univers, în care ne-am integrat, pare a fi făcută să reziste în armonie cu toată suflarea prezentă la spectacol, totul trebuie să rămână sus și în viață. Și totuși, de ce acest destin? De ce atâta tragic în goana și acțiunile noastre, unele cugetate, altele nu? De ce este necesară o vânătoare, câtă vreme fiecare, atât vânător, cât și vânat, își are habitatul său? De ce acest spectacol și acest ritual al morții?
- Poate că așa trebuie să fie, mi-am spus, șoptit, ca să nu tulbur liniștea sfântă a codrului.
Pe neașteptate, o voce venită, cumva, dinlăuntrul meu sau parcă de niciunde, pe care o mai auzisem de câteva ori în ultima vreme, critică și plină de reproșuri, s-a făcut auzită ca de pe o bandă de magnetofon:
- Da, dar vânătoarea a fost inventată pentru alte scopuri decât cele pentru care aveți voi impresia.
- Iarăși tu?
- Te deranjează?
- Nu, dar în meditația-mi propusă nu cred că aveam nevoie de tine. Oricum, nu tu ești persoana potrivită să-mi lămurească dilema liniștii și a morții.
- Te crezi, cumva, atât de deștept, încât să poți găsi răspunsurile potrivite întrebărilor cheie, pe care singur ți le atragi? Sau ai impresia că verdictele puse amprentă unor stări de conjunctură, cum este cea referitoare la vânătoare, sunt și cele corecte? Eu cred că te înșeli. Neputința singurătății este una din dilemele mari ale existențialității, de care voi țineți prea puțin seama.
- Vrei să spui că singurătatea reprezintă un pericol major manifestat prin neputință?
- Nu. Vreau să spun că singurătatea ucide. Atât. Uneori încet, alteori foarte rapid. O clipă de singurătate poate fi fatală chiar și celor mai evoluate ființe terestre. Nu ai senzația, apropos de vânătoare, că animalele singuratice cad mai ușor pradă vânătorului, oricare ar fi acesta, decât cele care înfruntă realitatea în grup?
- Nici vorbă, eu cred mai degrabă că șansa vânatului de a fi lovit de un glonte când se află în grup este mai mare decât atunci când este de unul singur.
- Greșit! Pentru că un exemplar de vânat, indiferent din ce specie face parte, când este solitar, îl poți urmări mai ușor, atenția fiind distribuită în mod exemplar pe acesta. Or, câtă vreme vorbim de un grup...
- În fine, eu nu pot să-ți dau dreptate, pentru că judec lucrurile în mod diferit. Și care ar fi scopurile pentru care a fost inventată vânătoarea? Nu așa trebuia să fie, cum am afirmat chiar la început, când te-ai băgat și tu în seamă?
Perpetuarea voastră ca specie, ăsta a fost scopul pentru care a fost inventată vânătoarea. Cu condiția să vânați doar atât cât aveți nevoie, nu mai mult. Și nu, nu așa trebuie să fie lucrurile, cum le vedeți voi. Ca să mă înțelegi, îți repet cu convingere ceea ce am spus mai devreme, și anume că vânătoarea este o practică pe care voi ați inventat-o ca să rezistați în fața timpului dezlănțuit, mai întâi pentru că vă era foame, iar azi ca să vă umpleți golurile din suflet. Cel puțin așa credeți în momentul de față. De fapt, îți spun că în mod absolut involuntar faceți aceasta, cu toții, cu absolut toții, nu pentru că nu ați avea ce să mâncați, ci doar ca să vă mențineți antrenați în deprinderea obiceiului ancestral de a ucide. Să rămâneți în formă, cum spuneți voi.
- Nu toți, i-am răspuns, la rândul meu, fără nicio ezitare. Doar o mică parte se antrenează în ceea ce tu ai afirmat mai devreme. Cei mai mulți practică vânătoarea ca să descopere în ambient liniștea nealterată a pădurii. Cu toate comunitățile ei de viață. Nu vărsarea de sânge reprezintă un scop în sine, cât alimentarea sufletului cu visuri care zboară la înălțime și care se desprind din liniștea și siguranța mediului silvan.
- Fals! Ceea ce spui tu nu are niciun sâmbure de adevăr. Care liniște? Cea pe care o spargeți cu bubuituri aducătoare de moarte? Și care siguranță? Cea care pune în pericol viața vânatului și pe a vânătorului, deopotrivă? Despre așa ceva este vorba? Vedeți cum amestecați voi lucrurile? Cum ar fi, în acest moment, să primești, de pildă, o replică similară din partea naturii?
- Răspunsul pe care pot să ți-l dau și pe care, probabil, te aștepți să-l primești de la mine, este: trist și înspăimântător. Mai degrabă tu ai crede că nu mai există nici reguli, nici rost și, poate, nici viitor cu aceste apucături ancestrale. Cel puțin pentru viitorul nu prea îndepărtat, după cum îmi exprim gândurile în momentul de față. Dar nu este așa, pentru că, uneori, chiar ni se întâmplă să fim și noi victime ale naturii. Nu numai vânatul, victime ale omului. Câți dintre semenii noștri nu au sfârșit tragic în pădure, în împrejurări uneori banale? Dar în ceea ce facem noi, îți spun că vânătoarea are logică și pentru bunul mers al lucrurilor în natură. Cel puțin așa cred eu și cei de o seamă cu mine, că prin vânătoare se face o selecție responsabilă și foarte necesară, de altfel, a indivizilor din regnul animal care nu mai au loc, pentru că ecosistemul a devenit prea aglomerat. Înțelegi ce vreau să spun?
- În totalitate. Numai că trebuie să știi că natura acționează într-o simbioză totală, fără egoism și netendențios, când se autoreglează, dispunând și de capacitatea de autocontrol. În timp ce voi, când faceți așa-zisa selecție, nu vă puteți abține de la rău. Și degeaba dați vina pe alții, spunând că voi niciodată nu sunteți vinovați. Victimele umane, la care te referi, nu sunt cerute de pădure, sub formă de tribut, cum repetați adesea. Ele se întâmplă pur și simplu din erori umane, uneori, e drept, banale, dar cu deznodământ tragic. Comuniunea pentru natură este o regulă, pe care voi o încălcați adesea, deoarece în lumea voastră nu a depășit încă stadiul de aparență. Te-am auzit zilele trecute spunându-i unui amic de-al tău că vânătorii dau cel mai bun exemplu de colegialitate. Și aceasta este doar o impresie cu care vă afișați emfatic în societate, deoarece individualismul este cel care vă guvernează, fiind prezent în formă continuă în atitudinea și caracterul vostru.
- Ai spus cumva caracter?
- Da, caracter, pentru că asta se deduce din comportamentul, din ideile și din acțiunile voastre. Care vă fac să fiți egoiști în formă extremă. Pentru că sunteți prea mândri ca să acceptați modelul de conduită vegetal. Pentru ca acest lucru să se întâmple, ați avea nevoie de modestie (și n-o aveți), de morală (și vă faceți că n-ați auzit de ea), de iubire (dar ați tradus-o greșit), precum și de multe alte trăsături care derivă din înțelepciune și răbdare. Or, voi vă prefaceți că le cunoașteți și că le practicați, dar în realitate vă înțepați unii pe alții, într-un gest de exterminare subtilă.
- Ce faci, mă dojenești? Doar nu ai cumva impresia că aș fi vinovat de ceea ce se întâmplă rău în societatea umană?
- Într-un fel, da. Pentru că și tu procedezi cum procedează o majoritate, spunând că așa este normal. Sau vrei să-mi spui că, stând adesea printre copaci, ai ajuns să găsești în ei modelul de care ai avea atâta nevoie? Tu și toți cei de o seamă cu tine?
- Dacă am fost născut liber, de ce să nu profit de această libertate sfântă, inviolabilă și inalienabilă? De ce să găsesc modele în altceva decât în propria mea persoană?
- Vrei să spui că libera alegere este un atribut care vi se cuvine vouă, oamenilor, în mod necondiționat? Da, recunosc și eu libertatea voastră și dreptul vostru de a alege. Dar și ceea ce am propus eu, a privi și a adopta pădurea ca model, ține tot de libera alegere. Numai că aceasta este una cât se poate de înțeleaptă, pentru că legătura strânsă cu pădurea se armonizează bine și rezonează impecabil cu propria voastră conștiință. Fără un model autentic, voi ieșiți în afara conștiinței. Și iată ce faceți atunci când vă îndepărtați de conștiință: ucideți cu zâmbetul pe buze. Și nu vă săturați nici măcar când cămările vă sunt pline și programul supraaglomerat. Ați reușit să vă încadrați într-un perpetuum-mobile circular, în jurul binomului societate-natură, crezând că traseul acesta vă va da și liniște, și sănătate, și satisfacții, și perenitate. Uitați că, „în goana voastră după vânt”, nu găsiți decât „deșertăciunea deșertăciunilor” și, într-un final relativ scurt, moartea. Poate de aceea aveți nevoie de o dojană continuă din partea noastră.
- Dar cum rămâne atunci cu liniștea naturii și cu moartea căprioarei? Cu lacrima strivită sub gene, înainte chiar ca aceasta să curgă pe obraji și tot înainte ca vânătorul de a avea carnea necesară trupului ca hrană?
- Voi nu trebuie să uitați că niciun sacrificiu nu se justifică decât numai dacă el este făcut cu scopul de a salva ceva sau pe cineva. La fel și liniștea din pădure, trebuie respectată la aceleași standarde.
- Ideea fundamentală, și asta n-o spun eu, ci o spune însuși Mircea Eliade, este că viața nu se poate naște decât dintr-o altă viață sacrificată .
- Este adevărat, „sacrificiul operează un uriaș transfer”, în planul în care acesta este făcut, ca să-l citez și eu pe același autor. Dar, ține minte, sacrificiul pe care-l faceți voi în astfel de ocazii, nu poartă în el logica unei noi vieți și nici tendința de a le cruța pe cele existente. Fapta voastră se încadrează, mai degrabă, în rândul crimelor și este la fel de ordinară precum orice încercare de imolare de dragul unui moft. Așa că nu mai căuta argumente la practici care nu vă onorează, încercând să denaturezi sensul cuvintelor sacre, precum sacrificiul sau liniștea sufletească.
Conversația s-a întrerupt brusc, precum începuse, cu reproșuri grele și apăsătoare pentru conștiința mea, parcă tot mai încărcată în ultimul timp de întrebări rămase fără răspuns. Singur fiind din nou și în afara acestor mustrări interioare, dar parcă străine mie, m-am prins cu toată făptura de realitatea prezentă, ca de o arcă a salvării. Și am putut să aud limpede câinii care hăituiau vânatul, cu o râvnă istovitoare, doar ca să le facă pe plac stăpânilor care-i conduceau sau care îi așteptau pe partea opusă alergatului, vânători pregătiți să facă față vânatului, pe care-l doreau să apară în turmă și într-o alergare mai lentă, dar neapărat prin fața lor, ca să-l poată lua la țintă, să tragă și să-l doboare. Evident, pentru ei satisfacția ar fi fost deplină dacă vânatul împușcat ar fi rămas în foc, adică pe loc, lovitura dată fiind una precisă și mortală.
După puțin timp, lătratul câinilor s-a auzit tot mai aproape de locul în care mă aflam și, după cum aceștia se mișcau, mi-am dat seama că șansele de a aduce vânatul spre mine erau din ce în ce mai mari. Apoi speranța mea a devenit certitudine. Începusem să aud crengile uscate cum se rupeau și trozneau sub copitele mari ale porcilor mistreți. „Trebuie să fie și mulți, și mari”, mă gândeam copleșit de emoție, sub influența adrenalinei care creștea exponențial în tot trupul meu, bătându-și parcă joc de persoana mea. Și da, așa a fost. Din pădurea tânără de fag din fața mea mi-a venit mai întâi pe la nas mirosul specific de porc, acru și înțepător. Apoi, la foarte puțin timp, a apărut un exemplar mare și impunător de mistreț, care s-a oprit pentru câteva momente, chiar la liziera pădurii. „Trebuie să fie scroafa, conducătoarea de grup”, mi-am spus în gând, cea care lua toate deciziile. A adulmecat scurt spațiul din fața ei, iar mai apoi, după ce s-a convins că nu era nimeni care să le pună în pericol viața, a pornit într-o goană nebună către un trup de pădure situat la câteva sute de metri distanță în spatele meu.
Imediat ce am zărit-o și chiar înainte s-o ia la fugă, am pus arma la ochi, am fixat crucea lunetei pe creștetul acesteia și am așteptat să văd ce se întâmplă. Inima din piept o simțeam bătând-o cu repeziciune și cu zgomot mare. Ca s-o liniștesc, mi-am dus mâna stângă și am pus-o instinctiv pe piept. Am ținut-o acolo câteva secunde, apoi am luat-o și am pus-o din nou pe armă. Încercam, în același timp, să mă concentrez cu mare atenție și la vânatul din fața mea, și la emoția care parcă mă copleșea. „Ai grijă și ferește-te să tragi în primul”, auzeam spunându-mi aceeași voce, pe care o recunoșteam ca fiind a mea, proprie.
Când toți porcii mistreți au ieșit din pădure și alergau nebuni către mine, fără să-mi bănuiască prezența, i-am numărat cu atenție: erau șapte în total, primii patru mari și alți trei, de pe urmă, mai mici, care nu aveau mai mult de un an de zile. Timpul până să iau decizia de a trage era scurt, așa că am luat în cătarea puștii pe cel de-al doilea exemplar, apoi am pus-o pe cel de-al treilea, pentru că mi s-a părut a fi mai mare. Alergau prea repede și începusem să mă fâstâcesc.
- Trage!, am auzit brusc vocea cu care făcusem conversație mai devreme și pe care o simțeam străină mie, deși venea și ea tot din adâncul ființei mele. Trage odată, ce faci? De ce stai pe gânduri, nu vezi că mai au puțin și trec de tine, fără ca tu să-i conturbi în vreun fel? Ți-e frică să nu ratezi, ca să nu dai ciracilor tăi motiv de bârfă?
Fără să vreau, mi-am adus aminte de o frântură din discuția de mai devreme, așa că i-am replicat:
- De ce-mi ceri să fac asta?
- Ca să fii mulțumit și satisfăcut. Nu pentru așa ceva ai venit să vânezi?
-Dar atunci cum rămâne cu „sacrificiul pe care-l faceți voi și care ar trebui să poarte în el logica unei noi vieți și, fără îndoială, tendința de a le cruța pe cele existente”?
- Nu rămâne nicicum, iar ceea ce am spus, nu are cale de întoarcere. Adică rămâne spus. Și nu lua totul ad litteram din ceea ce ți-m spus să faci. Când te-am îndemnat să tragi, am vrut doar să dezvolt în conștiința ta idei contradictorii, în măsură să te mențină în poziție verticală și să iei decizii corecte. Pentru că așa e viața și așa trebuie înțeleasă, cu binele și cu răul alături, cu lupul alb și lupul negru în noi.
- Nu prea înțeleg ce vrei să spui cu lupul alb și lupul negru din noi. Explică-te, te rog.
- Vrei să spui că nu ai auzit de povestea celor doi lupi? Povestea unui bătrân indian, spusă nepoților lui?
- Dă-mi câteva indicii, ca să-mi dau seama dacă am auzit-o sau nu.
- Păi, se spune că în fiecare din noi trăiesc doi lupi, unul alb și unul negru și că domină întotdeauna lupul pe care-l hrănim.
- A, da, am auzit povestea, dar ce legătură are asta cu ceea ce facem noi acum?
- Păi are, pentru că eu am încercat să hrănesc lupul negru din tine, nu ca să se manifeste, cum spune povestea bătrânului indian, ci pentru ca tu să-i dai posibilitatea celui alb să devină mai agresiv și să preia conducerea. Și ca să te convingi că am dreptate, privește în față cu atenție și spune-mi ce vezi?
- Șapte mistreți care sunt tot mai departe de mine. Și care cred că te-au auzit, din moment ce au luat-o, subit, într-o altă direcție.
- Și de ce nu ai tras, când i-ai avut în cătarea puștii și ai fi putut să dobori pe oricare dintre ei?
- Pentru că, tot de la tine citire, „niciun sacrificiu nu se justifică decât numai dacă el este făcut cu scopul de a salva ceva sau pe cineva”.
Am lăsat apoi arma jos și am așteptat să se termine goana și, cu aceasta, ziua de vânătoare. Am știut că vor fi multe întrebări și reproșuri la sfârșit, când se va face bilanțul, dar în felul meu m-am bucurat că am salvat o viață. Și într-adevăr, în momentul în care ne-am adunat, lumea era agitată și nervoasă, pentru că singurul vânat identificat a trecut pe la mine, iar eu nu am tras nici măcar un foc de armă. Așadar, după cum aveam să constat la locul de întâlnire al vânătorilor, nu se împușcase nimic, iar eu eram singurul vinovat de acest lucru.
- Și care ar fi motivul pentru care nu ai tras? m-a întrebat șeful grupei de vânătoare, din care făceam parte și eu.
- Pentru că niciunul dintre mistreți nu avea colții de argint, i-am replicat ca să fiu lăsat în pace. Apoi ne-am despărțit amical, plecând fiecare la casa lui. Cu cel puțin o viață salvată.