Eram ceva mai zdravăn la trup, dar cu mai puțină experiență la minte și tare repede îmi sărea țandura din orice: dacă cumătra nu punea destulă sare în mămăligă, dacă un coleg de suferință la cooperativă arunca din întâmplare buruienile pe rândul meu de lucru, dacă vreun tinerel fercheș și cu nasul prea ridicat uita să mă salute când mă zărea în fața porții. Ce mai, suduiam și dacă mă stropeam cu noroi când ieșeam duminica la biserică. Tare greu m-am dezbărat de obiceiul aista, încă și acum mai fierb în mine când îmi calcă cineva în străchini. Însă ce vreau să vă povestesc acuma este o întâmplare care mi-a rămas întipărită în minte și pe care n-o voi uita cât oi trăi, dat fiind că aceasta mi-a fost lecție și har să scap ca prin urechile acului de ghimpii conștiinței și ai remușcării, dar mai ales i-a fost dat măgăriței mele să scape cu zile de păcatele mele. Și iată cum:
Aveam obicei, când erau budinele budine și apa curgea cristalină că nu o verifica nimeni la microscop, iar calul se-nfrupta dintr-însa cum se-nfruptă albina dintr-un harbuz dobrogean, mergeam și luam apă cu căruciorul în 5 sticle mari din alea ce le foloseam și la sifon, dar cu dop și care nu erau foarte ușor de găsit. Aș fi putut face rost de încă 5 și să am 10 sticle că încăpeau toate în căruț și mi-ar fi convenit mai mult decât să bat drumul de două ori până la izvor. Dar fie că îmi plăcea să mă plimb mai des ca să îmi desțelenesc oasele, fie că preferam să am apă proaspătă în fiecare zi, fie că eram modelul potrivit pentru publicarea în școli a diapozitivelor cu proverbul ”leneșul mai mult aleargă”, nu aveam de gând cu nici un chip să îmbunătățesc roadele acestui drum și să aduc mai multă apă deodată. Astfel, la 3 zile tot mergeam cu căruțul tronca-tronca pe drumeag și cu sticlele hodorop-țop de mă știau toți câinii și nici nu mă mai lătrau, numai câteva gâște se țineau după mine spre hazul puștiulicilor care necontenit se minunau și se hăhăleau de ziceai că trece prin fața lor alai împărătesc. Ei și având eu ăst obicei ciudat, cum se termina apa din casă lăsam orice treabă neterminată, fie dimineață, fie seară și ieșeam din curte cum merge boul cu coarnele drept înainte fără să se mai uite, de-ar trece și prin chirpic dacă i l-o pune cineva în față.
Așa se făcu că într-o zi pe la chindie mulgeam vaca de roadele ce trebuia să mi le dea. Și în așa fel i-am lucrat ugerele că am umplut aproape două găleți sănătoase cu lapte, de m-am minunat cu așa reușită cum rar mai văzusem la Joiana mea. Am luat gălețile și le-am urcat pe prispă, lăsându-le acolo numai nițel pân să iau strecurătoarea pe care o uitasem în casă. O clipă i-a trebuit măgăriței mele, care era pe atunci mai puiuț, să-și bage botul și să-mi tragă una din găleți în jos, revărsând toată bunătatea de lapte pe trepte. În următoarea clipă a băgat botul în cea de-a doua căldare. Și pe aceasta, ca un dobitoc, a tras-o în jos, așteptându-se pesemne la altă consecință a lucrurilor. Tot lapte fiind și aici, a curs și el pe unde trebuia, adică pe trepte în jos. Taman în ultimul moment am apucat să văd cu ochii mei isprava, asistând neputincios în fața producției zilnice care se risipea aiurea.. Imediat mi s-au împăienjenit ochii și mi s-au umflat venele știind că tot zilele trecute puica de măgăriță îmi mai stricase câteva bucăți de streașină la care ajunsese cu dinții cum-necum de începuse să îmi plouă în casă. Așa că am pus mâna pe un băț gros ce îl aveam la îndemână și fuga pe scări să îi rup șira spinării. Trebuie să vă spun, spre rușinea mea că obișnuiam pe atunci să scutur bine spinările animalelor la orice neascultare, iar odată chiar am înroșit spatele Joianei, că n-a știut să vină singură acasă și am crezut-o furată de vreo haimana. Norocul ei că avea oasele trainice și era obișnuită cu răutățile vremii. Însă puica aceasta de măgar avea numai câteva degete înălțime și oasele încă proaspete, încât aveam certitudinea că de la primele două bețe i-aș fi făcut culcușul acolo-n curte. Ceea ce și aveam de gând în ziua aceea. Cum zise-i, am coborât deci frumos pe scări să-i prind coama și s-o altoiesc. Dar măgărița, deși proastă, nu era cea mai proastă. La primul meu răcnet a și tulit-o și s-a ascuns sub niște scânduri la care ajungeam mai greu. M-am dus după ea și am băgat parul de i-am lipit vreo două peste copite, dar nu eram mulțămit de rezultat, iar ea vedea bine ăst lucru și nici prin cap nu-i trecea să se miște din loc. Atunci, venindu-mi inima la loc, mi-am zis cu sânge rece: mă duc să o momesc cu niște apă bună de care îi place și ei, iar când iese afară o prind de chică și a mea îi. Zis și făcut. Mă duc în casă, dau să iau niște apă din sticlă, dar ia de unde nu e. Pasămite, cumătra a terminat-o și a uitat să îmi zică. Noroc că nu era pe acasă și ea. Am suduit de zor și am ieșit afară. Măgărița nu se clintea. Neavând ce face, am luat căruțul cu sticle și am pornit-o la drum. Gândeam că mă întorc și aranjez pe cineva. Nu am mai făcut-o. Budinele cu susurul lui dulce mi-a înmuiat urechile și inima și mi-am dat seama ce trăsnaie era să fac. M-am dus acasă și am luat măgărița la mângâiat. Fără băț, doar cu o atingere ușoară de degete. Și am mulțumit celui care a săpat Budinele. Bună mai era apa pe atuncea!