Capitolul XIV – Ataşamente

Vilo del Migolo, khvarul ştie-tot din tripla alianţă, îi anunţă pe discipolii lui Uezen că făcuse o descoperire remarcabilă. Extraterestrul cu sprâncenele albe şi stufoase îşi ţinea cu dificultate ochelarii pe trompa micuţă şi zbârcită, iar firele de pe creştetul capului semănau cu frunzele unui morcov timpuriu. Părea un personaj ridicol din programele cu desene holo-animate, un fel de Einstein cocoşat încrucişat cu un pui de elefant. Nimeni nu ar fi crezut că aceste creaturi hilare erau în realitate nişte genii.
— După cum bine ştiţi, acum două luni am efectuat un test în reţeaua creierelor, soldat cu un accident deosebit de grav. Simulatorul Vayax, modificat după schemele reţelei de pe Saytan, a suferit o scurgere masivă de energie care a trecut de mutatoare. Practic, a acţionat ca un defibrilator asupra clonelor din reţea, iar douăsprezece dintre ele au intrat în stop cardiac. Am alertat echipa de medici şi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru resuscitarea victimelor, dar numai trei dintre ele au fost readuse la viaţă. Ulterior le-am transferat memoria în Vayax şi ce credeţi că am descoperit?
— Că nu suntem singuri, continuă Namur. Vayax a înregistrat prezenţa unor entităţi invizibile nouă, ataşate de corpul victimelor. Pe baza cunoştinţelor lui Uezen am ajuns la concluzia că aceste entităţi sunt chiar sufletele negustorilor clonaţi. Edenienii ştiau foarte bine că, înainte de ascensiune, există mai multe etape prin care se elimină dependenţa sufletului de materie. Când au început să se îmbolnăvească şi să moară au aflat de la Democles că există o dimensiune în care ajung sufletele cu evoluţie incompletă. Este vorba de Kaal’Ah-Ary, mai simplu zis - Purgatoriul. În religiile pământenilor, dar şi ale altor rase, se vorbeşte frecvent că, înainte de înălţare, sufletul rămâne pe pământ pentru a revedea locurile dragi. Noi credem că sufletele rămân pentru a se hrăni cu energia post-mortem, încercând să prezerveze experienţa acumulată. Însă această energie chimică este superficială. Energia spirituală necesară ascensiunii se acumulează în procesul conştient al evoluţiei, bazat pe interacţiunea cu celelalte forme de viaţă.
— Centrii nervoşi cerebrali ai negustorilor, continuă Vilo del Migolo, pot fi lipsiţi de aportul de oxigen pentru o perioadă ce poate ţine până la şase ore. În comparaţie, perioada oscilează între cinci şi zece minute la pământeni, iar la khvari poate ajunge până la 30 de minute. În experimentele noastre am descoperit că în urma unui şoc mortal, mecanic sau energetic, sufletele negustorilor sunt expulzate din corp şi rămân confuze pentru câteva minute. Apoi se pot întoarce în corpurile din care au plecat, producând o schimbare radicală de comportament, sau pot poseda corpul unei alte persoane.
— Dar, în acelaşi timp, continuă Namur, sufletele pot fi vulnerabile. În acest sens, vă anunţăm că am reuşit să le ademenim în Vayax cu o cantitate imensă de energie mascată de tiparul ADN al unei clone. Da, am transformat simulatorul într-o armă capabilă să colecteze suflete! Ei, şi acum vă întrebaţi: ce se întâmplă dacă ţii mai multe suflete într-un colector, fără energie spirituală şi fără posibilitatea ascensiunii? Da, sufletele devin flămânde, gata să posede corpul oricărui negustor aflat în preajma lor, gata să lupte pentru supremaţia acelui corp. Ce credeţi că se va întâmpla dacă vom elibera câteva sute de suflete flămânde pe o navă Saytan pregătită de atac? Controlul navei va fi paralizat, călătoria prin găurile de vierme va fi imposibilă…

*

Tarek se privea în oglindă cu admiraţie şi mândrie. Şedinţele de meditaţie şi Spalsixul îl întineriseră cu vreo 30 de ani. Pieptul masiv, braţele vânjoase, părul ondulat şi negru ca pana corbului, gropiţa din barbă, toate calită-ţile sale de cuceritor şi le pusese acum în slujba lui Namur. Serviciul de protector al „micului prinţ” era o meserie bănoasă, dar plină de responsabilităţi.
Mai avea un singur regret. Ar fi vrut s-o întâlnească din nou pe Goya şi să fie privit cu alţi ochi. Dar asta era dragoste sau răzbunare? Trebuia să-i mai demonstreze ceva? De ce nu reuşea să scape de fantoma care îi pricinuise atâta suferinţă? De ce atâta dragoste masochistă? Câte şedinţe de meditaţie mai trebuia să facă pentru a scăpa de acea amintire? Sau era medalia cea mai preţioasă pe care trebuia să o poarte toată viaţa, astfel încât să nu mai repete niciodată aceleaşi erori? Femeile? Nici nu mai ştia cu câte se culcase în Karan. Toate erau aliniate acuma într-un şir pteolian către moarte. Urâte, senile, bolnave, unde erau frumoasele de altădată? Ce învăţaseră ele din lecţia vieţii? Îi păsa cu adevărat sau voia să le judece pentru că îşi vânduseră hainele de pe ele? Dacă ar fi fost din nou tinere, poate le-ar fi iubit altfel. Le-ar fi dat flori, le-ar fi strâns în braţe, le-ar fi privit în ochi fără să le spună nimic, le-ar fi ascultat bătăile inimii şi apoi le-ar fi scris. Interminabile scrisori, interminabile poveşti de dragoste, interminabile poeme. Trebuise să treacă prin multe încercări pentru a înţelege că a fi bărbat nu se reducea la numărul de femei din catastiful unui donjuan. El, Tarek, rătăcitorul, îşi regăsise credinţa… Câţi nu şi-ar fi dorit să o ia din nou de la capăt, să repare greşelile pe baza experienţei ulterioare? Până nu demult credea că această dorinţă le aparţine numai celor incapabili să ierte şi să meargă mai departe. Îşi dovedise că se înşelase. Răbdare, Tarek! îi spunea Uezen. Răbdare… Acum nu se mai grăbea nicăieri. Din păcate, unii oameni se grăbiseră să plece de lângă el. Oameni pe care-ar fi vrut să-i cunoască mai bine, oameni cărora ar fi vrut să le arate recunoştinţa, oameni pe care ar fi vrut să îi iubească mai mult. Răbdare, Tarek! Timpul trece, vine şi revine…

*

Orice deliciu este şi supliciu. Aceasta este lecţia pe care o primise Anuk din pricina folosirii necorespunzătoare a programului Karan 4300 şi a Spalsixului. Naniţii îl ajutaseră, dar nu mai era acelaşi. Totuşi sexul îl revigora, ajutându-l să-şi pună în aplicare planul răzbunării. Avea nevoie de copii pentru a-şi purta războaiele cuceritoare. Aceştia erau viitorii vandokari. Îşi alegea femeile cu atenţie. Pe cele cu care nu avea timp să se împerecheze, le trimitea la laborator pentru inseminare.
Secta religioasă a lenurienilor de pe Nayur se trans-formase într-o armată de temut. Lenurienii erau strategi mai buni decât vandokarii şi androizii care nu ştiau decât să îndeplinească ordinele superiorilor. Anuk îşi alesese din rândul lor cei mai buni comandanţi şi gene-rali. Dar aveau şi ei slăbiciunile lor. În lupta corp la corp pierdeau aproape întotdeauna. Androizii erau eficienţi în luptă, dar se defectau adesea. De aceea garda de corp a edenianului era alcătuită numai din vandokari unul şi unul. Stăpân pentru ei însemna şi părinte. De fiecare dată când un vandokar cădea în luptă, Anuk însuşi prezenta onorul. Pe faţa sa împietrită nu se citea niciodată vreun semn, dar în adâncul său ura creştea, precum o plantă otrăvitoare. În memoria fiilor săi continua să colecţioneze cranii. În memoria Asiriei, edeniana de care îşi legase inima pentru vecie. De ce trebuise ca ea să moară? Acum, singura speranţă era îndeplinirea planului lui Z’Davaar, stăpânul întunericului şi al lumii de mijloc…


Capitolul XV – Întuneric şi lumină

— Cum mă descurc? întrebă Val Remo.
— O să rupi comenzile! Calmează-te! Khvaria nu e Perseus! răspunse Ushu.
— Doar vreau să văd ce poate să facă mămicuţa asta…
— Mămicuţă? Khvaria? râse comandantul cu patru braţe. Alt nume nu i-au găsit?
— Dac-ai şti cât am negociat pentru următoarele două, răspunse Lerman aflat la pupitrul armelor. Până la urmă au acceptat Terra Nova şi Tavares.
— Nebunie totală! Tavares… de la John Tavares Jr.? întrebă Farlaah în timp ce verifica viteza navei.
— Întocmai, Farlaah. Cum am fi putut să-l uităm pe cel mai mare jucător de hockey din istoria Vechii Fede-raţii?…
— Ia s-o punem pe Khvaria la treabă, continuă Ushu. Să încălzim un pic motorul superluminic… Dar să nu faci pe eroul, Remo. Ia-o uşor, cu blândeţe, ca pe o mămicuţă sensibilă…
— Ce aveţi astăzi cu mămicuţele, întrebă Lerman? Vă este dor de casă?
— Încă nu, râse Remo. Oricum este ditamai nava. Se-ascund zece generaţii de tehnologie în pântecele ei. Cel puţin aşa zic prietenii noştri cu trompă…
— Mă mir că n-au urcat la bord, zise Farlaah. Doar doi ingineri în sala motoarelor…
— Poate că pentru ei nu merită riscul…, răspunse Remo.
— Am rău de la mişcare, se plânse Suara, ţinându-se cu mâna de un scaun. Chiar trebuia să vin şi eu pe navă?
— Khvaria are atenuatoare de inerţie, răspunse Lerman. N-ar trebui să simţi nimic. Nu vrei să conduci şi tu?
— Oh mon Dieu! C’est tout ce qu’il me manque!
— Înveţi repede expresiile noastre, râse Farlaah.
— Avec plaisir…
— Reţeaua funcţionează în parametri optimi, spuse Ushu. Ceilalţi aşteaptă semnalul meu.
— Să încercăm primul salt, spuse preşedintele Vechii Federaţii.
Ushu introduse o comandă pe consola din faţa sa şi creierele deschiseră prima gaură de vierme. Saltul dură douăzeci de secunde şi fu fără incidente. Urmară alte şase salturi mai lungi în sistemul solar, apoi ciocniră paharele cu şampanie.
— Este un moment istoric, spuse Farlaah plin de încredere şi mândrie.
— Într-adevăr, confirmă Lerman.
— Acum putem să mergem pe Nede şi să i-o plătim lui Jafar, replică Ushu. Am făcut atâtea sacrificii, sufletele celor morţi abia aşteaptă momentul răzbunării!
— Trebuie să mai facem câteva teste la coduri şi scuturi, după care vom arunca o privire, completă Farlaah. Lerman, încearcă armele pe acei asteroizi… Sper să n-avem surprize…
— Cum a mers? îl întrebă Suara pe Namur, care se întoarse din camera creierelor.
— Am avut câteva intervenţii… Mai mulţi negustori s-au apropiat de faza critică, dar i-am ajutat cu Zetta.
— Mulţumesc, Namur, răspunse Ushu. Reţeaua este eficientă.
— Nu te deranjează să fiţi la fel? întrebă Suara curioasă.
— 267 de Ushu, toţi cu aceeaşi dorinţă de răzbunare? Nici nu se putea mai bine. Imaginează-ţi-l pe Jafar ce faţă o să facă când o să ne vadă. O să-l lăsăm fără mâini şi-l vom arunca la bestii…

*

— Asiria, Asiria, trezeşte-te! Asiria, ce e cu tine, de ce nu-mi răspunzi? Draga mea, te rog, spune ceva! Nu sta aşa… În numele lui Democles, spune ceva!
Îşi întinse braţul stâng şi o atinse. Edeniana era la fel de rece ca pereţii capsulei în care erau închişi. Durerea i se înfipse ca un pumnal în inimă, iar respiraţia i se opri pentru câteva secunde. Apoi începu să urle, trezind toţi monştrii invizibili ai neantului.
— Nu te mai aude, Anuk. Ea nu mai face parte din universul fiinţelor vii.
— Tu cine eşti? Unde eşti? De ce nu te pot vedea?
— Eu sunt Z’Davaar, stăpânul întunericului şi al lumii de mijloc…
— Blasfemie!!! Nu există decât un stăpân al univer-sului şi acela este Democles! Cine eşti, unde eşti, ce i-ai făcut Asiriei? Răspunde-mi!
— Vrei să mă vezi? Priveşte întunericul din jur. Sunt pretutindeni. Cât despre Democles, unde a fost atunci când aveai nevoie de el? Unde este lumina care să te călăuzească acum?
— Ce poţi face tu, închipuire? O poţi readuce la viaţă pe Asiria? Ne poţi salva de aici?
— Ce pot face eu? Dar ce poţi face tu pentru mine?
— Orice, numai readu-o la viaţă!
— Eşti sigur?
— Ia-mi viaţa mea şi fă-o pe ea să trăiască!
— E prea puţin ce-mi oferi. Nu de viaţa ta am nevoie. Asiria va merge cu mine. Dacă vrei s-o mai vezi, atunci…
— Atunci?
— Atunci vei face tot ce-ţi spun. Şi veţi fi împreună o eternitate.
— Ce vrei să fac?
— Mai înainte de toate, vreau să-ţi arăt ceva. Priveşte ecranul. Ce vezi?
— O galaxie?
— Da. O galaxie care se roteşte de miliarde de ani în jurul unei găuri negre. O galaxie care începe să moară.
— Ce vrei să zici?
— Priveşte. Miliarde de stele, de planete, absorbite de gaura neagră. Unde crezi că se duc?
— De ce nu-mi spui tu?
— În întuneric, Anuk. Acolo totul se transformă, acolo totul o ia de la capăt. Cât v-a ascuns Democles secretul despre Obscuris?
— Dar credeam că Purgatoriul este singurul loc unde...
— Aţi fost duşi de nas, Anuk. În întuneric se nasc sufletele şi îşi primesc misiunile lor. Democles este doar un suflet puternic care a vrut să-mi ia locul. A fost izgonit din Obscuris şi de atunci rătăceşte prin lumea materială. Şi-a creat o lume numai a lui în care s-a ascuns şi s-a înconjurat de lumină. De ce crezi că nu îşi face niciodată apariţia pe pământ? De ce trimite doar mesaje celor pe care încearcă să-i îmbete cu puterea creaţiei şi salvarea sufletului prin ascensiune? Îi este teamă de distrugere, îi este teamă de moarte. L-am lăsat, îl iubesc prea mult şi n-am vrut să-l pun în lanţurile propriei lumi. Însă trebuie să primească o lecţie definitivă. Trebuie să se întoarcă acolo unde-i este locul, în lumea întunericului veşnic.
— Cum vrei să faci asta?
— Mai întâi trebuie să recuperez sufletele convertite. Apoi vreau ca toţi edenienii şi discipolii luminii să dispară. Asiria va rămâne în lumea de mijloc. Îi voi păstra memoria intactă, astfel încât să nu te uite niciodată, şi te va aştepta. Dacă îmi îndeplineşti cerinţele, veţi fi pentru totdeauna împreună. Totul depinde de tine.
— De ce nu faci totul de unul singur dacă eşti atât de puternic? De ce ai nevoie de mine?
— Nu vreau să intervin direct în viaţa oamenilor, în evoluţia sufletelor lor. Fiecare trebuie să îşi descopere partea întunecată fără să se afle sub influenţa mea directă. Fiecare trebuie să înţeleagă că distrugerea este singura cale prin care se poate întoarce la origine.


Capitolul XVI – Protocolul Lumii de Mijloc

*

Lumina lui Democles poate călăuzi şi legăna sufletele vagabonde ale universului.
(Cartea Creaţiei după Democles, Menirea edenienilor)

*

„Când eram mică, mama îmi amintea în fiecare seară, înainte de culcare, să-mi deschid sufletul în faţa lui Seren prin rugăciune. Dar, după ce stingea lumina, locul ei era luat de o umbră care-mi spunea că va veni o zi când toată lumea va fi acoperită de întuneric şi soarta omenirii va fi decisă. Pentru o vreme nu am spus nimănui nimic, de frică să nu fiu trimisă în templele purificării. Tot ce făceam era să mă ascund sub plapumă, să-mi pun palmele la urechi şi să număr în gând până când adormeam. Totuşi într-o seară mi-am făcut curaj s-o întreb pe mama ce înseamnă atunci când îţi vorbeşte o umbră. M-a privit liniştită cu ochii ei mari şi calzi, fără să trădeze vreo frică, şi mi-a zis că umbrele au putere numai în faţa celor care sunt lipsiţi de credinţă şi iubire. Apoi mi-a povestit despre fiinţele de lumină care ne iubesc, ne protejează şi nu ne lasă singuri. Care acţionează subtil sau direct, prin intermediul altor oameni, şi nu ne uită niciodată. Şi cum stăteam aşa, tristă şi nedumerită, şi-a întins mâna şi am văzut cum îi curgea lumina din degete. Poate că era manifestarea acelor fiinţe de care vorbise sau chiar manifestarea Graţiei Divine. Apoi m-a stropit cu apă adusă din templul iubirii, mi-a citit un psalm şi m-a lăsat să dorm cu lumina aprinsă. Acum, după atâţia ani, mă tot gândesc la acele momente. Şi sunt din ce în ce mai convinsă că umbra aceea care apăruse îşi căuta un corp pe care să-l posede...” (Suara)

*

Obscuris vera involvens (Vergilius)

*

Democles, stăpânul Celestiei - Lumea luminii veşnice, le ascunsese la început edenienilor informaţiile despre Purgatoriu şi Obscuris. Nu voia ca menirea lor să fie influenţată de existenţa unor lumi concurente, „străine” şi „de neînţeles”. Orice explicaţie ar fi putut provoca o „curioasă” alternativă şi nu ar fi vrut să-i ofere lui Z’Davaar acest avantaj.
Democles crease primii 300 de îngeri care urmau să observe evoluţia edenienilor, ascensiunea lor şi răspândirea vieţii în univers. Liderii lor erau Ethiel, Miral, Geah, Randalf, Akamyel, Karon, Temuu Kamoon şi Sariman. Însă nu toţi fuseseră de acord cu felul în care Democles îşi exercita puterea. Sub influeţa lui Z’Davaar, Sariman şi alţi 200 de îngeri aleseseră să se amestece pe furiş în viaţa oamenilor. La început s-au iubit cu tinerele femei, fiind atraşi de frumuseţea şi puritatea lor. Cei mai puternici dintre îngerii aflaţi sub comanda lui Sariman erau Azmyel, Samyel, Baatrah, Aniel, Saymatun, Turiah, Yoniah, Arazen, Kabaraam, Azibar, Tamin, Ramon, Daniah, Saymaraan, Asydael şi Armon. Aceştia le învăţaseră pe femei să facă vrăjitorii şi farmece, să-şi schimbe înfăţişarea cu ajutorul brăţărilor, podoabelor şi vopselelor pentru păr şi unghii. Mai târziu le-au obligat să-şi vândă trupul pentru profit şi pentru îndepărtarea oamenilor de la calea spre lumina veşnică.
Când Democles aflase despre conspiraţia îngerilor, era deja prea târziu. Nelegiuirea se întinsese în mai multe sisteme solare, depravarea se înmulţise şi, mai mult de atât, apăruseră primii copii rezultaţi din încrucişarea îngerilor cu a oamenilor. Aceştia se dezvoltau foarte repede, erau mult mai inteligenţi şi puternici ca ceilalţi copii, dar aveau tendinţe dominatoare şi criminale.
Z’Davaar îşi freca palmele de bucurie. Ştia că prin influenţa sa asupra lui Sariman încălcase regulile jocului însă mai păstra un as în mânecă...
Edenienii aflaseră despre existenţa Purgatoriului după ce seria de catastrofe naturale le oprise ciclul ascensiunii. Prin urmare, Democles fusese nevoit să le ofere o speranţă, un loc în care sufletele lor urmau să „se odihnească” până la găsirea unui nou cămin. Voia să le creeze edenienilor o altă planetă, dar îi promisese lui Z’Davaar că nu se va amesteca niciodată în transformarea firească a universului fără să-l consulte. Z’Davaar ştia că va veni momentul când Democles îi va cere acest serviciu. Aşteptase peste 400 de milioane de ani ca Uta’H să se transforme într-o stea roşie, pregătindu-şi o lista lungă de revendicări.
În cele din urmă, stăpânii celor două lumi eterne ajunseră la încheierea unui protocol care trebuia respectat deopotrivă de ambele părţi. Îl denumiră Protocolul Lumii de Mijloc. Purgatoriul, care fusese la început doar un depozit din care Democles şi Z’Davaar îşi alegeau sufletele, îşi schimbase structura şi organizarea. La comanda lui se afla marele înger Ethiel, cel care avea darul vieţii, al morţii şi al neantizării. În nivelurile superioare conduceau îngerii Miral, Geah, Randalf, Akamyel şi Temuu Kamoon. Sufletele edenienilor dispăruţi urmau să rămână acolo până la crearea unei noi planete. În schimb, îngerii răzvrătiţi, în frunte cu Sariman, erau obligaţi să trăiască şi să conducă în nivelurile inferioare ale Purgatoriului, urmând să se ocupe de supravegherea umbrelor. Din rândul lor, la presiunile lui Z’Davaar asupra lui Democles, Azmyel era singurul care fusese lăsat pe pământ pentru a se ocupa de demoni şi progeniturile născute din încrucişarea îngerilor cu a oamenilor. Dar acesta nu mai putea experimenta plăcerea fizică, pentru a nu se încrucişa cu tinerele femei. Azmyel nu avea emoţii şi nu avea empatie.
Îngerul Karon, al doilea ca putere după Ethiel, era stăpân peste lumea morţilor - Crix-a-Dem, acolo unde consulta bibliotecile karmelor şi judeca sufletele. Sub comanda sa directă acţionau îngerii Goriah, Khoryel, Azeth, Syndael, Azuryal şi Surryel. Fiecare înger avea o sarcină precisă. Azeth era îngerul morţii, cel care trăgea sufletele muribunzilor afară din trup, fără chin şi fără durere, şi le preda îngerului Goriah pentru a fi duse în Crix-a-Dem, Purgatoriu şi lumile veşnice. Khoryel veghea asupra sufletelor tinere aflate la prima încarnare, fiind totodată primul judecător în consiliul îngerilor format de Karon. Syndael comanda sufletelor prin groază şi strigăt să părăsească trupurile bolnave de care se ataşau prea mult. Azuryal veghea asupra virtuţilor oamenilor şi comanda neamurile arătându-se conducătorilor luminaţi care îi ascultau poruncile. Surryel intra în visele oamenilor şi le arăta ce pedeapsă se va abate asupra lor dacă nu vor urma calea luminii. Era singurul înger care putea să călătorească atât în Celestia, cât şi în Obscuris, şi să ofere informaţii despre sufletele ajunse acolo. Tot el veghea şi asupra edenienilor rămaşi în viaţă şi înregistra în cartea karmelor luminoase întreaga lor evoluţie.
Democles şi Z’Davaar hotărâseră ca numărul ciclurilor în care oamenii puteau să evolueze spiritual să fie redus la 100, iar numărul reîncarnărilor să fie limitat la 7. Sufletele celor care nu reuşeau să evolueze spiritual urmau să devină umbre şi erau ţinute pentru 666 de ani în nivelurile inferioare ale Purgatoriului. Apoi aveau dreptul de a poseda creaturile vii ale universului, transformându-le în demoni. Demonii trăiau mii de ani sub conducerea lui Azmyel, acumulând experienţă negativă pentru săvârşirea întunecării şi întoarcerea în Obscuris. Cei care mureau fără să-şi atingă ţelul erau neantizaţi de către Ethiel.
Z’Davaar era satisfăcut pentru că, în sfârşit, dispăreau favoritismul, iertarea şi mila cu care Democles trata sufletele rătăcite. Se săturase de cât stătuse la mâna celui care modificase regulile jocului după propriul lui plac. Spera ca noua sa putere de influenţă prin intermediul umbrelor şi a demonilor să îi aducă un număr superior de suflele în Obscuris, deoarece voia să schimbe balanţa puterii. Mai mult de atât, acum avea dreptul să-şi facă apariţia fizică în lumea celor vii, să-i mintă şi să-i manipuleze pe cei care cunoşteau istoria originii lumilor şi a universului... Primul care îi căzuse în plasă fusese chiar Anuk, unul dintre puţinii edenieni rămaşi în viaţă... Acesta credea că Democles era doar un suflet răzvrătit, izgonit din lumea întunericului veşnic.

*

Egoul lui Anuk, cel care jurase credinţă luminii, fusese înlocuit de un altul care slăvea întunericul. Conducătorul lenurienilor le ura pe toate celelalte femei, considerându-le incubatoare umane de unică folosinţă. Totuşi edenianul avea o slăbiciune pentru Marina, pământeana pe care o ţinea de prăsilă în dormitorul cu ferestrele orientate spre locul de execuţie a prizonierilor.
— Tot acest univers este plin de creaturi ocupate cu vieţile lor mizerabile. Priveşte-i, femeie, se nasc, trăiesc şi mor. Nimic nu se schimbă. Dar fiii tăi, femeie, sunt instrumentul distrugerii! Ascultă-i cum ucid în numele meu... Aceasta este muzica pentru urechile mele...
Marina devenise preferata lui Anuk şi mama ultimilor treisprezece vandokari. Chiar dacă viaţa i se redusese la sex între patru pereţi, spera ca moartea să îşi continue şi în cazul lui Anuk invizibila lucrare.
— Marina, Marina... Acum este timpul să ne jucăm... Spune-mi că mă vrei, vreau să-ţi aud vocea angelică implorând plăcere... Nu-mi întoarce capul, uită-te la mine!
— Te rog, nu face asta... Nu mă simt bine acum...
— Frumoasă încercare, femeie obraznică. Gura ta spune nu, dar corpul tău spune da. Încăpăţânarea ta mă excită şi mai tare, spuse Anuk rupându-i hainele şi îmbrâncind-o în pat.
— Plăcerea mea este ca sângele risipit pe nisip, spuse Marina cu jumătate de gură. Pentru tine fac orice cu înzecită renunţare de sine...
— Ai limbă de viperă Taugus înveninată cu metafore dulci. Dar eu ştiu ce gândeşti în fiecare zi, femeie... De-abia aştepţi un moment de neatenţie al gărzii ce se află la uşă... Chiar crezi că dacă te droghezi vei scăpa de puterea minţii mele? Sau crezi că vei găsi dincolo un armăsar pe măsura stăpânului tău?
Gândurile Marinei erau din ce în ce mai negre. Îşi spunea adesea că ajunsese praful greu al vieţii. Simţea cum bătea vântul uitării şi încerca să-l inspire pentru a-şi umple marele gol din piept. Inima îi era într-o stare gravă de descompunere. Ştia că va muri în momentul în care îi va pieri şi ultima fărâmă de umanitate. Până atunci nu putea decât să se bucure de zilele când Anuk era plecat. Se droga şi asculta liniştea şuşotind. Ajunsese bolnavă de la atâtea droguri, suficient de bolnavă încât moartea era în fiecare zi în preludiu. De câte ori îşi spusese "va trece", "priveşte spre mâine", "atâta timp cât există viaţă există şi speranţă"...? Dar ce vedea în oglindă? Nimic altceva decât greutatea abandonului ce-i apăsa umerii. Cearcăne negre din cauza sexului încontinuu şi a coşmarurilor. Mâinile, care fuseseră delicate şi fine, aveau acum articulaţiile deformate şi inflamate. Muşchii erau atrofiaţi şi micşoraţi, iar pielea era palidă, subţire şi lucioasă. Slăbise atât de mult încât avea mijloace tot mai puţine de a avansa în acea luptă. Singurul ei prieten era solitudinea care înflorea ca o floare spinoasă în interiorul ei.
Chiar şi bolnavă, Marina rămase pentru a paisprezecea oară gravidă, dar sămânţa edenianului nu mai fusese la fel de puternică şi pământeana născu o fetiţă. Îi puse numele mamei sale, Olga. Iniţial, Anuk dori să ucidă progenitura, dar Marina îl ameninţă pe un ton liniştit că-şi va pune capăt zilelor. Edenianul rămase pentru câteva secunde în impas. Nu ar fi vrut să-şi piardă fertilul incubator, dar nici nu voia să cedeze în faţa unei sclave. Şi totuşi armata sa avea nevoie de cât mai mulţi vandokari, gata să se sacrifice la ordinele lui. O fetiţă? Le va lăsa să se bucure. Pentru o scurtă perioadă, această legătură de sânge ar fi putut să-i alunge Marinei gândurile despre evadare...