...o zi de miercuri. Am hotărât să mergem în excursia amânată de câteva ori. O aventură cu care ne împrieteniserăm toți din familie. Trebuia să fie vreme bună, ca să ne învârtim pe dealurile din împrejurimile Mănăstirii Sf. Ioan Casian și să admirăm natura. Chiar dacă ne prindea noaptea pe drumul de întoarcere, am plecat spre N-V. În urmă, soarele se reflecta când limpede, când printre nori. În afară de muzica din mașină, tăcere. O imagine tremurândă în oglinda retrovizoare m-a trezit din gânduri: soarele fusese acoperit de un nor, dând o senzație ciudată. Pe șoseaua aproape liberă, la un moment dat, după ce am trecut de localitatea Mihail Kogălniceanu, două elicoptere militare au traversat panorama flancată de eolienele, ce ocupau dealurile. Pentru ceva timp, au zburat deasupra noastră, prin norul de praf ridicat, mergând în aceeași direcție cu noi. Peisajul era frumos, chiar dacă drumul pietruit, în apropierea mănăstirii, impunea să circulăm cu viteză redusă. Gingășia liniștii, pe versantul nordic al Dealului Casian, era mulțumirea după ezitările cărora le cedaserăm inițiativa plecării. Ghioceii, ascunși sub firele de iarbă, arătau atât de albi și inocenți. Realizam cât de rar avem ocazia să îi vedem. Am coborât, încercând cu picioarele treptele ce formau poteca, din spatele mănăstirii, spre stânca Sfântului. La capătul scării înalte, lipite de masivul din piatră, se afla intrarea în coridoarele întunecate ale peșterii sfinte. Privind, din acest palier al înălțimii ei, aveam, în continuare, un sentiment de primejdie. Îmi plăceau prospețimea peisajului din fața ochilor și liniștea Lacului Casian, dar nu se potriveau cu ceea ce simțeam. Soarele apunea. Trebuia să ne și întoarcem. În timpul urcușului, pe aceeași cărare îngustă, parcă și mai abruptă acum decât la coborâre, ne-am oprit pentru fotografii, printre ramurile neînverzite ale măceșilor. Mâncând merele, pe care le aruncaserăm în rucsac, drumul spre casă era plăcut. Se scursese timpul. Soarele cobora printre curbele în care mașina se pierdea. Dealurile când verzi, când pământii, încercau să-l înghită sau măcar să-i dea strălucire cu eolienele. În amurg, în atăta blândețe, au apărut iar elicopterele. Păreau două libelule, pe o pală de vânt, plutind spre apus. M-am gândit: Oare erau aceleași, pe care le mai întâlniserăm? Probabil, piloții stabiliseră un fel de convenție între ei, să privească stingerea zilei. În noaptea aceea, nu am reușit să dorm decât până la ora unu, când m-am trezit cu același sentiment, care mă petrecuse, că se va întâmpla ceva... Așteptam dimineața, să mă salveze cu o cafea, să-mi confirme un nou început, să-mi desfășor timpul normal și să ies din această presiune, pentru care voiam un final. Înainte să-mi încep activitatea, am deschis radioul, căutând un program de știri: "În această dimineață, Rusia a decis să atace Ucraina." ...
24 februarie, ziua de Dragobete - iubire și fericire, explorate în abisurile sufletului.
Și orice moment al acestui război urma să aducă distrugere în jur și atrocități la nivel maxim, față de suflete...