Suferea de un sindrom necunoscut de știință: scria versuri de la coadă la cap, spărgea stele cu capul în stânga și-n dreapta cosmosului, călătorea fără bilet cu autobuze imaginare, mirosea gâturi de femeie la coada la pâine, inventa flori și sărea de la balcon la ore fixe. Făcea totul justificat, gata să răspundă atât în fața procurorilor, dacă ar fi fost cazul, cât și în fața comisiei de admitere în Uniunea Scriitorilor, a celei de internare în spitalele de psihiatrie precum și în fața Sfântului Petru și a comisiei lui de îngeri. Primul simptom i-a apărut în copilărie, când s-a îndrăgostit de profa de desen: îi făcea portretul în pat, la culcare, din cuvinte fierbinți și rugi către Eros. Mai târziu, obosit de acuarele cu soluție exprimată prin poluție, s-a apucat să sară din avion cu fete pe post de parașute și să dăruiască zile negre, bani negri, gânduri de aceeași culoare și nopți albe frumoaselor de consumație din oraș. Le scria pe genunchi, le picta pe sâni cu cuvinte măiastre, le dansa pe parchetul speranțelor lor de evadare din viciu și naviga ținându-le drept timona interesului material. Sindromul i se acutiza. O nevastă cu doi copii puși pe numele lui l-a asasinat în serie cu pensie alimentara și cu obligații morale până la majorat iar o alta cu boli venerice și procese de paternitate pierdute prin vecini. Mai târziu a început sa joace poker în trei schimburi cu destinele ratate ale muzelor materialiste și să escaladeze vârfuri înzăpezite de prafuri scumpe și personaje urmărite de Interpol prin tot sistemul solar. Începuse să scrie bine și să doarmă rău, să fie plătit gras și să trăiască slab. Nedumerit, a umblat prin doctori în matematică și în economie, în drept și în științe agricole fără rezultat. Știa că e bolnav. Un doctor în poezie magna cum laude în psihiatrie l-a diagnosticat în versuri albe, i-a denumit sindromul după numele lui și l-a băgat în cărțile de specialitate: Nichita.