17.02.2005


A dat colțul ierbii


Zăpada și gerul cumplit până la minus treizeci de grade Celsius, mi-au schimbat modul de viață pentru un timp! Apoi moina și ploile căzute mai ales noaptea, au topit nămeții cât casa de au rămas numai grămezi mici, pline de gunoaie. Altceva nu mai observ. Merg atent la băltoacele ce trebuie ocolite în permanență dar mai ales apăsat de o mulțime de gânduri.
Și totuși, în dimineața asta am tresărit, blocuri, asfalt, mașini, oameni fantomatici, acesta e fundalul sau decorul zilnic care mă însoțește în drumul meu spre serviciu. Și cum spuneam, azi, mugurele unei bucurii a înflorit în mine.
Câteva terenuri neocupate încă de beton , au iscat motivul acestei bucurii ... mai precis, firele de iarbă care au scos capul din pământul îmbibat de apă . Peste o lună vegetația va fi explozivă ! Mintea m-a dus la grădina de acasă din Muscel ... Era situată între gârla Argeșelului și coasta numai pietriș de lângă casă. Acolo plantaseră mama și tata pruni sticloși, colduși, grași, văratici și alte soiuri indigene, care nu aveau nevoie de stropirile și tăierile de primăvară așa cum se obișnuiește.
În anul acela zăpada fusese până la streașina casei și desprimăvărarea bruscă însoțită de ploile abundente învolburaseră râul Argeșel care inundase toată lunca. Apele se retrăseseră și grădina noastră mustea de umezeală chiar și în toiul verii, când căldura atingea peste treizeci de grade Celsius. Poate de aceea covorul de iarbă și trifoiață creștea așa de bine că în fiecare lună îl mai coseam o dată. În august începuseră să se coacă și prunele, mai ales cele văratece. Despre grădină îi vorbeam tatei în fiecare zi. Fusese operat la București și nu mai putea merge nesprijinit. Fiindcă toți ai casei plecam cu treburi pe dealul Hulubei sau la Voroveni și tata rămânea mai mereu singur, de la ușa casei până la closetul din curte, fixasem o frânghie groasă din cânepă, cu ajutorul unor țăruși montați din metru în metru. Tata se sprijinea de această frânghie și mergea singur până la closet și înapoi.
Seara când mă întorceam de la treabă dam o fugă la grădina din luncă. Prunii ca niște sălcii plângătoare de atâta rod, își propteau crengile în covorul alb de trifoiață ce atrăgea albinele de ziceai că sunt în toiul culesului la salcâm. N-am mai văzut atâta bogăție ! încheiam bucuros că tata era numai ochi și urechi la povestea mea. Ofta încet și mă ruga să-i mai aduc și lui câteva prune mai pârguite. Într-o zi, ne-am întors de pe dealul Hulubii când soarele sta să apună. Tată ești bine ? l-am întrebat din curte. Daa, mi-a răspuns cu o voce stinsă.... Când am intrat în casă, m-am îngrozit. Avea cămașa sfâșiată, zgârieturi pe piept, urme de sânge peste tot. Ce s-a întâmplat ? am strigat îngrozit, spune . Am fost în luncă să văd grădina ! Cum tată, cine te-a ajutat? Singur ... m-am târât în coate ... Când m-am întors, n-am putut să mai trec pragul la portița din spate, atunci m-am julit ... și mi-am spintecat cămașa ...
Toamna l-am luat la București la mine apoi în primăvară, m-a rugat să-l duc acasă că simte că se prăpădește și vrea să mai asculte mierla și privighetoarea înainte de a ne părăsi . A murit în noaptea de înviere și de atunci casa, grădina, lunca, mi s-au părut pustii.
Mergeam la fel de împovărat de gânduri și îmi spuneam că tata, pentru a admira încă o dată grădina, s-a târât în coate, sute de metri, iar eu sunt întreg, m-am bucurat că a dat colțul ierbii, iar dacă vreau, mâine pot pleca la pădure .
Am intrat în stația pântecoasă a metroului. Oameni fantomatici așteptau la peron. Când balena pe șine și-a făcut apariția, câți eram pe acolo, ne-a înghițit imediat, ducând sau nu bucuriile și necazurile noastre pe sub pământ.
Am ieșit la suprafață cu dorința de a traversa Parcul Carol. M-am oprit un minut la marginea lacului. Un rățoi și două rațe, pluteau pe luciul apei. Una din ele făcea scufundări. Își ridica picioarele în sus și ca ghiuleua se ducea la fund. Ce găsea pe acolo nu știu, ieșea la suprafață, înghițea de două ori, și iar se scufunda. Rățoiul scotea sunete de mulțumire sau poate de bucurie ... Și pentru noi a venit primăvara, parcă vroia el să-mi spună.
Îmi continuam drumul atent la ce se întâmplă. Două veverițe se-alergau pe tulpina unui castan, pe covorul de frunze uscate și iar se aventurau într-un tei. O ciocănitoare, cu viteza unui picamer găurea o creangă uscată. Am destule motive să mă bucur am spus înspirând adânc aerul și pentru o vreme am uitat de toate relele lumii .
Pe aleea din față se apropia o bătrână, destul de curat îmbrăcată. S-a oprit lângă mine și a întrebat cu jumătate de glas dacă pot s-o ajut cu o pâine. Am privit-o în ochi, părea speriată.Am căutat prin buzunare și i-am oferit mărunțiș pentru două ,trei pâini. Bogdaproste a zis ea. Mi-am continuat drumul gândindu-mă iar la tata . Îl aveam în minte cum se târa spre grădina din Luncă.Mi s-a pus nodul în gât.Iartă-mă tată că nu m-am îndurat să-ți dau mai mult de pomană!

Nicolae Aurelian Diaconescu