Diminețile mele nu mai sunt la fel, Leo. Mă obișnuiesc să umblu desculță prin rîu și nu mai recunosc nici pietrele și nici nisipul. Pășesc ușor să nu-mi rănesc picioarele și uneori iau cu mine o carte, una anume. Mă uit în toate părțile și dacă nu mai e nimeni acolo, îmi scot rochia și cu ea învelesc cartea și le pun pe mal, apoi mă las plutind goală în josul rîului. În caz de pericol m-aș înveli cu părul lung care mi-a crescut de nu-l mai recunoști. De obicei nu e nimeni în jur. Soarele îmi înegrește pielea peste tot. Nu mă feresc de soare deși mi se spune mereu în ultimii ani că soarele e periculos. Odată un copil mi-a adus un magnet și mi-a poruncit să mi-l prind pe gleznă și așa nu voi căpăta cancer de piele niciodată. Bineînțeles că nu l-am crezut însă tot mi-am prins magnetul brățară de gleznă. Nu-i așa că de foarte multe ori facem lucruri în care nu credem, fără să știm că, acumulate, ne schimbă destinul? Nu-i așa, Leo, că ne jucăm și eu și tu cu viețile altora, stăm acolo agățați de sufletul lor și credem că avem puteri magice, dar noi știm Leo că totul este un șir lung de întîmplări ca rezultat al deciziilor mici. Tu, Leo, ești magic prin faptul că-ți cunoști bine rolul. Dar cum calci tu, copile, prietene, peste carne crudă și lași în urmă carne vînătă fără să simți durerea, îți pierzi din magie. Te înconjori de iluzia că poți pluti la nesfîrșit, dar tu știi că apa sărată te ține la suprafață din cauza concentrației sării. Se face sare în jurul tău, bag de seamă că se face sare multă și ție nu-ți pasă, tu plutești și te uiți la izvoare care vin spre apele tale ca să le amesteci. Tu știi, Leo, că dacă vine multă apă limpede te duci la fund și nimeni nu te mai poate salva. Dar cine sunt eu să-ți caut din nou în măruntaie? Da, sunt o creatură ce poartă în spate un sac fără fund. Zîmbesc, știi de ce zîmbesc. Pentru că iată în cîteva clipe de tristețe cum își arată colții vietatea aceea din mine care mă face să rîd. Și rîd pentru că nu e cale de ieșire. Viața mă așteaptă de fiecare dată cînd ies din rîu, îmi șterge stropii de pe piele și îmi pune rochia înainte să apară vreun ochi iscoditor. Apoi, tot desculță mă duc acasă. Stau în fața ușii de la intrare și cînd sunt sigură că sunt uscată intru în templul meu și sunt regină pînă a doua zi cînd vine timpul din nou să plutesc.
Acum se face tîrziu și mi-e tare dor de tine, Leo!
Iulia