Taman la țanc

Povestea unui suflet "călit".

Mă născui în '41.
Taman la țanc....
Pentru rele.
Nu o dată m-am gîndit:
"Cine mai faşe copchii în vreme de război?".
Cît eram io de mic un lucru ştiam:
"Dacă auz alarma trebă să fug la adapost."
Asta, bineinÈ›eles, prin 1943, cînd eram în stare să înteleg ce mi se spune şi mai şi ştiam să alerg fără să mă împiedic de toate dărămăturile caselor bombardate.
Eram slab şi uşor şi cu picere sprintene şi zburam că o ciută speriată spre adapostul acela.
Cred că mai mult zburam decît fugeam, lăsînd pe toÈ›i ceilalÈ›i mult în urmă.
Ţin eu minte toate astea, sau mi s-au fost povestit?
Cred că È›in minte, caci tare mai eram înfricoşat şi asta ştiu cu sîngele, carnea şi sufletul meu.
Nu îmi mai este teamă.
Aici, în Israel, războaie şi bombe cu duiumul, dar eu îmi spun:
"Ce poate fi mai rău decît războiul şi bombele acelea?"
Da, mă adăpostesc eu, dar nu de frică pentru mine, ci de frică că ai mei vor ramîne singuri dacă nu o fac.
Nici să văd carne sfasiată de cuÈ›itul chirurgului sau de muşcătura bombelor, nu mă tem.
Doar astea am văzut din pruncie.
Nu as dori nimanui să treacă prin tot ce a facut astă asprime.
Dar artele îmi plac.
"Doamne", gîndesc. "Dacă tot m-ai lasat în viaÈ›a, măcar s-o sorb cu lingura cea mare cît timp nu mi-a cazut o bombă'n cap".

Relatiile cu părinÈ›ii mei nu au fost cine stie ce.
Belea eram. Nu că eram zbangiu, căci nu eram, dar cu toate bombele alea cine mai poate suporta o responsabilitate suplimentară.
Am crescut de capul meu de fapt, dar nimeni nu e vinovat. Nici macar eu.
Cu asprime am fost crescut.
Erau reguli de urmat.
Reguli de supraviețuire.
Mama îmi povestea că acolo, la adapost, au fost din aceia care deranjaÈ›i foarte de plînsetele mele, au cerut mamei să nu mă mai alăpteze ca să mor.
De mirare cît pot fi oamenii de egoişti în situatii extreme.

După război izbucniră o sumedenie de boli şi epidemii, căci desi penicilina fusese deja înventată, costa cît un întreg cartier.
Oftica, TBC-ul adică, era foarte "la modă" şi mama-mi spunea:
"Nu mănînci? Maninca! Vrei să fi tebecist ca Viorel?".
Viorel era baiatul vecinilor şi cel mai bun preten al meu.
Ne vedeam clandestin în beciul unei case bombardate, căci mama spunea că dacă mă voi întălni cu el voi "prinde" boala.
Unchiul meu, fratele tatei, avea şi el boala asta şi nu întra la noi în casă ci comunicam peste gard.

Eu spun că eram cu totii nişte traumatizaÈ›i.
Vii, dar traumatizaÈ›i de război , de pogrom şi de lipsurile ce au venit în timpul războiului şi după...

Acum sunt părinte şi mă surprind că încerc să-i cresc pe ei aşa cum am fost eu crescut.
Legi, pedeapsă, răsplată ....
Răsplată, dacă nu uit.

Un "preten" care s-a nascut şi el în 1941 îmi descria metoda lui de comportament cu fetiÈ›a lui:
"Unde dă tata, creşte şi cine nu-şi pocneste copiii, îi urîşte".

Fata lui n-a căpătat fund mare de la loviturile în poponeaÈ›ă. Pretenul a dat ortul rabinului şi acum face educaÈ›ie ingerilor.