agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3733 .



Reforma învățământului
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [mihai-athanasie ]

2006-03-29  | [This text should be read in romana]    | 



Reforma invatamantului

Se zice că sistemul de învățământ din … din orice țară este supus reformei. Toate guvernele din lume caută soluții pentru a crește performanțele complexului proces de predare – învățare – evaluare.
Ce ar fi dat oare americanii pentru a-și apropria ideea necunoscutului profesor de biologie Dinu Stiță de la Școala cu clasele I – VIII din cartierul Motorga?

“Bidonville”. Așa alinta francofilul Dinu Stiță locul unde își desfășura activitatea didactică. Câteva străzi care se terminau în câmpul cultivat an de an cu cartofi. O școală construită în anii ’50, afectată de cutremurul din ’77, reparată de mântuială după cel din ’86 și aproape neatinsă (de către zidari) după mișcarea telurică din ’90.
De fapt, cine să-și bată capul cu o școală mică, cu elevi mai mult sau mai puțin colorați? Doar în campaniile electorale se ivea câte un candidat al partidelor din opoziție, se minuna de starea de degradare a localului și promitea cartierului o școală nouă. Dar toată lumea știe că promisiunile electorale nu sunt încadrate la păcatul minciunii, fiind considerate obligații de serviciu…
Elevii erau și ei pe măsură. Copii ai așa numitelor “familii defavorizate”, aceștia frecventau cursurile numai pentru a putea încasa alocația de stat pentru copii și atunci când nu găseau nimic mai bun de făcut. Iar când erau în clasă, principala lor preocupare era jocul de șeptic, care îi făcea imuni la orice tentativă a profesorilor de a le introduce în cap cunoștințe.
Încadrarea unității era o veșnică problemă pentru Inspectoratul Școlar. Profesorii calificați refuzau cu îndârjire titularizarea, iar cei care veniseră pe vremuri, obligați de repartiția guvernamentală, profitaseră de concursul de acte inventat de ministrul învățământului din 1990 și se refugiaseră în școli adevărate.
Singurul care nu voia să plece era Dinu Stiță.
Ce, sunt prost să plec de la bine? spunea el. Mă duc până la serviciu, stau două – trei ore în clasă, dacă, cine știe, găsesc elevi de-ăia mai fraieri, și nu mă doare capul. Sunt liber trei sferturi din zi.
Și Stiță profita din plin de timpul liber. La început, prin 1992, își deschisese o gogoșerie. Apoi făcuse rost de o mașină de vată de zahăr, pe care o instalase, cu acte în regulă, chiar într-o anexă a școlii. În sfârșit, prin ’95 sau ’96 îi venise ideea cea bună: la doi pași de școală, înființă un magazin de materiale de construcții. Afacerea era înfloritoare, pentru că motorgenii aveau tot timpul nevoie să repare câte ceva la casele lor, care aveau de suferit după orice furtună. Inițial, Dinu Stiță își gestiona singur magazinul, adăpostit într-o baracă de scânduri. Cu timpul, însă, “La Stiță” se transformă în “Căminul” și deveni cea mai frumoasă clădire din Motorga, iar profesorul angajă vânzători, doi șoferi pentru camionul Iveco, iar el însuși își rezervă în spatele depozitului o încăpere pe care o utilă ca pe un laborator de cercetare. Deh, i se redeșteptase vechea pasiune care îl îndemnase să urmeze Facultatea de biologie. Găsi repede și o temă de lucru: “Cum poate fi stimulată curiozitatea științifică a omului?”
Experiența didactică nu îi lipsea, cunoștințe de specialitate avea … Timp nu prea avea, nevoit, totuși, să se smulgă de la preocupările sale pentru orele de curs și mai ales pentru aprovizionarea societății sale comerciale.
Într-o zi, Dinu Stiță strigă satifăcut: “Yes!” (uitând de dragostea lui pentru limba franceză). În eprubeta pe care o ținea în mână se găsea o soluție galben-verzuie care, după toate calculele, avea capacitatea de a stimula acea parte a creierului în care se află centrul curiozității. Nu trebuia decât s-o experimenteze și apoi să o lanseze pe piață. Era echivalentul titlului de doctor în biologie și în chimie. Desigur, dacă experiența avea să dovedească eficacitatea substanței nou-create.
“O s-o numesc…”Curiozil”…” își propuse Stiță. “Curiozil fabriqué par les Entreprises “Dinu Stiță”. Ce frumos sună!” se extazie profesorul.
Dar în momentul următor, el fu asaltat de probleme de conștiință. Avea oare dreptul să experimenteze preparatul pe om? E drept, toate calculele spuneau că nu există nici un risc, “Curiozilul” fiind alcătuit în așa fel încât să nu afecteze sistemul nervos. Dar dacă?… Nu știa nici dacă efectul va fi pasager sau permanent. Sau dacă va avea efecte secundare. Și apoi, unde să găsești voluntarul pentru experiență?
Întrebările rămâneau fără răspuns. Ar fi putut să-i dea vreunui elev o picătură de Curiozil și să-i urmărească reacțiile. Numai că… “Dar dacă?”
Dilema ar fi putut să rămână fără răspuns, dar … interveni Inspectoratul Școlar.
La școala nr. 38 din Motorga sosi într-o zi o adresă din partea Inspectoratului. “Vi se aduce la cunoștință că, având în vedere noile reglementări în legătură cu normarea posturilor didactice, s-a luat hotărârea selectării unor școli cu rezultate slabe pentru a fi desființate. Pentru aceasta se vor efectua inspecții la școlile care ar putea face obiectul amintitelor reglementări”
În cancelarie, știrea stârni reacții diferite:
- O să putem și noi pleca de-aici! se bucurară unii.
- De abia ne obișnuiserăm, se lamentară alții.
Stiță simți cum îl cuprinde disperarea. Cum, să abandoneze școala aflată la doi pași de magazin și de laborator? Cine știe unde ar fi fost aruncat de noua restructurare. Ar fi însemnat să nu mai aibă timp nici pentru afaceri, nici pentru cercetări. Pentru ce mai merita să trăiască? Urma falimentul atâtor strădanii?
- Dom’ director, dar dacă?… spuse Dinu Stiță intrând în cabinetul șefului său.
- Crezi în eficacitatea serului?
- Nu l-am încercat încă, dar cred că e foarte valabil.
- Încearcă-l. În cel mai rău caz, nu funcționează, și ne desființează. Dar altfel …
A doua zi, Dinu Stiță anunță în clasa pe care o conducea ca diriginte:
- Copii, azi e ziua mea, vă fac cinste cu un suc și-o prăjitură. Dă-o naibii de oră!…
Nu era ceva neobișnuit ca Stiță să-și invite eleviii la un cola la magazin. Ieșită din comun era doar compoziția lichidului din sticlele pe care scria Coca-Cola: pe lângă rețeta inventată acun o sută și ceva de ani de celebrul farmacist american, se mai găsea în lichidul închis la culoare și o picătură din recenta invenție a necunoscutului biolog român. Efectul fu neașteptat și instantaneu:
- Câți ani împliniți, dom’ profesor? întrebă un băiețel tuciuriu.
- 45, dragul meu.
- Deci v-ați născut în 195…, tranșă tuciuriul, lăsându-l pe Dinu cu gura căscată.
După aceea, reacția Curiozilului deveni necontrolabilă. Unul câte unul, apoi toți dintr-o dată, copiii puseră întrebări. Vrură să afle de ce, unde, cum, când …
Cu tact pedagogic, profesorul le satisfăcu dorința de a afla. Și tot cu tact, el reuși să-i facă să întrebe și:
- Oare ce naiba are musca asta de ne dă tot timpul târcoale?
Sau:
- Ce nevoie are fluturele ăla alb să stea pe flori?
Prilej excelent pentru o mică lecție de entomologie aplicată. Iar a doua zi, Dunca, inspectorul de specialitate, nu își putu ascunde entuziasmul, dar și mirarea:
- Domne, aveți aici niște copii excepționali. De ce-o fi încercat șeful cel mare să desființeze o asemenea școală?
Brigada formulă niște concluzii cu totul favorabile colectivului didactic, dar și elevilor de la școala nr. 38, care nu își pierdu dreptul de a exista. Mai mult, în urma unui raport la minister, se hotărî ca până la începutul anului școlar următor să se aloce fondurile necesare renovării și reutilării unității.
- În cancelarie, dialogurile erau la nivel maxim.
- Să-l fi văzut pe Tulpină, spunea suplinitoarea de limba română. A citit tot ce-a scris Negruzzi, nu doar “Sobieski…”, cum le cerusem eu.
- Dar și Năstase Ionuț, eu ziceam că-l las repetent, replică suplinitoarea de franceză. Dar el mi-a învățat toate cazurile de concordanță, de era să mă încurce și pe mine din viteză.
Directorul era mulțumit, cadrele erau încântate, iar Dinu Stiță era în culmea fericirii. Nu numai că avea să rămână pe loc, stăpân și pe catedră, și pe magazin, și pe laborator. Dar se dovedise ca invenția lui, Curiozilul, era demnă de premiul Nobel. Supremă satisfacție pentru un cercetător.
Trimestrul se apropia de sfârșit. Dinu Stiță reușise să sintetizeze câteva sticluțe de Curiozil, pe care avea de gând să le trimită, pentru aprecieri, la unele dintre cele mai cunoscute reviste de specialitate din lume. Alcătuise și o interesantă comunicare, orice descoperire științifică trebuie promovată corespunzător, nu-i așa? Începând chiar cu cercul de prieteni și colegi, care, nu fără surprindere, aflară adevăratul motiv al bunelor rezultate obținute la inspecție.
Dar într-o zi, în cancelarie izbucni furtuna.
- A naibii Petcana, m-a întrebat ce înseamnă “collect call”, se plânse tânara profesoară de limba engleză (în curs de calificare printr-un colegiu de institutori). De unde, Doamne iartă-mă, să știu eu așa ceva?
- Știi că și eu am pățit-o? se plânse și colega ei de chimie. M-a întrebat unul câți atomi de hidrogen are acidul nu știu care, că nici n-am auzit de el.
- Așa e. S-au tâmpit ăștia de tot, concluzionă directorul. Păi ce, noi n-avem altă treabă decât să știm tot ce ne-ntreabă proștii ăstia?
Nu era decât începutul. În câteva săptămâni, din atmosfera de “dolce far niente” a școlii nr. 38 nu mai rămăsese decât amintirea. Toți suplinitorii luaseră decizia că mai bine se lasă de învățământ decât să mai vină în Motorga, iar în plus directorul era nemulțumit că nu exista zi să nu fie interpelat de părinții disperați că nu le mai ajung banii să le cumpere copiilor cărți.
Singurul mulțumit era tot Dinu Stiță. Lui îi părea bine că elevii îl întreabă, că vor să știe mai mult. Își mai cumpărase câteva zeci de cărți, se abonase la toate revistele de specialitate, iar laboratorul lui devenise neîncăpător pentru numeroșii elevi care voiau tot timpul să asiste la experiențe. Costa niște bani, dar ce contează, tot avea mai mulți decât îi trebuiau.
Odată cu vacanța de vară, Dinu Stiță rămase singurul care trebuia să facă față curiozității copiilor. Toți ceilalți profesori se făcuseră nevăzuți după ultimul clopoțel, inclusiv directorul, care anunță că își dă demisia.
- N-ai decât să te faci tu și director, îi aruncă el lui Stiță. Că numai tu ne-ai adus beleaua asta pe cap, fi-ți-ar Curiozilu-afurisit!
“Oameni proști! Să nu le pară lor bine că pot să-și arate erudiția?!” își spuse Dinu Stiță.
Și continua să își țină laboratorul deschis pentru liota de copii care voiau să afle lucruri noi. Fără să țină seama de avertismentul contabilului său: “Nea Dinule, dacă nu termini cu banii ăia aruncați pe cărți și pe subsanțe, nu te văd bine. N-o să mai ai din ce plăti salariile!”
După o lună fu nevoit să renunțe la un vânzător, apoi la unul dintre șoferi. Tot nu mai aveau ce transporta și ce vinde. De unde bani pentru marfă?
Vându și camionul,pe la începutul lui august. Banii se transformară în noi cantități de substanțe chimice, dar și în taxe pentru frecventarea de către o elevă curioasă a Centrului de cercetări din capitală, unde reuși să-i uimească pe toți cu puterea ei de pătrundere.
Cu o săptămână înainte de începerea noului an școlar, primarul veni personal să viziteze școala și să vadă în ce stadiu se află lucrările de renovare. Intrând în cabinetul directorului, primul gospodar al urbei, însoțit așaa cum se cuvine și de Inspectorul general, se întâlni cu un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, înconjurat de câțiva copii gălăgioși.
- Dinu Stiță, se prezentă omul, director interimar pe timpul vacanței.
- Ce-i cu copiii ăștia aici? se miră primarul.
- Au venit să le arăt câte ceva, răspunse profesorul. Toată vara au stat la mine, la magazin, dar dacă a trebuit să-l vând, acum vin aici…Vor să învețe, să afle…
- A, dumneata ești profesorul cu serul de curiozitate? Intereasantă idee! Are efect?
- Nenea, matale sunteți nea primaru’? întrebă unul dintre copii.
- Da, frumosule, răspunse edilul orașului, mângâind băiețelul pe creștet.
- Și ați venit la noi să ne reparați școala și să ne dați bănci noi?
- Desigur!
- Și calculatoare?
- Și două calculatoare.
- Da’… matale știi la calculator?
- Binențeles.
- Zi-mi și mie ce e aia “vizimag”, că dom’ profesor nu știe la calculator.
- Ei, păi asta știe domnul inspector, că e meseria dânsului.
- Ce e aia? se adresă băiețelul inspectorului general.
- Tu crezi că mă intereasează pe mine toate prostiile astea?! încercă inspectorul să scape.
- Păi matale nu sunteți prof de calculatoare?
- Oi fi, dar asta nu am de unde s-o știu.
- Văleleu, ditamai profu de calculatoare și nu știe ce-i aia “vizimag”! Ce rușine! strigă copilul.
- Nu ți-e bine, să vorbești așa cu un profesor care e și inspector general? spuse, supărat, primarul.
- Nu mi-e de loc, ripostă copilul. Ce, ăsta e profesor? Să nu știe nici măcar atâta lucru? Uite, dom’ profesor al nostru știe tot, că citește și învață mereu.
- Aha, el v-a învățat să fiți așa obraznici? Un om ca ăsta nici nu merită să lucreze în învățământ! strigă “generalul”. Cum zici că te cheamă, Stiță? Și mai vii și în ținuta asta la școală? E clar, nu ai stofă de profesor! De mâine să faci bine să-ți cauți altceva de lucru! Auzi dumneata! Profesor!


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!