agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2591 .



Ostrețe filozofice
prose [ ]

Compilation: texte filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Pericle ]

2008-02-02  | [This text should be read in romana]    | 



Eu sunt un filozof. Așa spun mulți dintre cei care-și spun ei înșiși filozofi și așa îmi spun și eu. Am suficiente justificări și-mi legitimez spusa prin zecile de lucrări scrise despre diferite idei care, spun și eu, spun și alții, constituie sistemul meu. Sistemul meu filozofic de care sunt mândru.
Sunt admirat, sunt apreciat și invidiat în egală măsură, dar niciodată oamenii nu sunt indiferenți față de mine. „Autoritate în domeniu”, așa mă numesc ziarele, „cunoscutul filozof”, îmi spun alți oameni de cultură, „exegetul mirabil”, mă numesc criticii.
Activitatea mea este încununată de succes și de beneficii materiale pe măsură: mi-am construit într-un adevărat colț de rai, la țară, un palat pe care l-am numit „Academia”, situat în mijlocul unei grădini încântătoare. Pot fi numit bogat, sau chiar foarte bogat, fără a greși. Sigur nu pot fi indiferent celorlalți. Până acum.
În urmă cu ceva timp, alături de domeniul meu s-a mutat o familie de tineri, sau încă tineri, aristocrați, judecând după aspectele inevitabil asociate, în vremurile noastre cu bogăția nobiliară: automobil de serie mică, veșminte de cea mai bună calitate și alte asemenea semne evidente.
I-am văzut de câteva ori venind în automobilul lor luxos, purtându-se însă ca și cum totul ar fi fost foarte simplu. Am aflat că au cumpărat mai multe suprafețe de teren, pe care, mi-a spus primarul localității, intenționau să-și ridice un palat. Erau deosebit de bogați, asta o știu tot de la primar, dar alte lucruri nu a putut să-mi spună.
Mi-am spus că este vorba de alți noi îmbogățiți care, făcând caz de bogăția picată din cerurile moștenitorilor, o vor afișa ostentativ pentru a mă egala în strălucire și chiar pentru a mă depăși. Cunoșteam, sau aveam pretenția că pot cunoaște bine asemenea oameni. Mă deranjau asemenea idei despre presupusele lor acțiuni și mă vedeam agasat de nesfârșitele atitudini ale unor snobi, cum trebuiau să fie ei și toți prietenii și cunoscuții lor, învățați cu balurile, party-urile, chermezele și alte asemenea puneri în scenă ale snobismului manifest. Chiar mă gândeam la imaginea viitoarelor chinuri, și-mi spuneam dacă nu era cazul cumva să mă mut în altă zonă, dar să mă asigur mai întâi, - cât îmi blestemam imprudența făcută cu achiziționarea domeniului meu - că nimeni nu va avea posibilitatea să vină lângă mine să-mi tulbure viața.
Așa gândeam atunci.
Au venit de mai multe ori până când a început să prindă contur și să se înalțe ceea ce eu numisem, „palat”.
De la început am fost dezorientat și ideile mele au început să sufere un înalt grad de confuzie, bineînțeles datorită mie însumi. Era o rupere între ceea ce construisem eu în minte și ceea ce se întâmpla în realitate. Ședeam ore întregi și priveam lucrările conduse ferm de un meșter, care nu se deosebea prin ceva anume de lucrătorii săi. Nu acesta a fost lucrul care m-a pus pe gânduri ci construcția care se profila deja și putea fi văzut fără greutate, din ce în ce mai clar, de la fereastra dormitorului meu, care dădea exact spre grădina vecinilor mei, cea mai bună zonă, propice ridicării unei construcții.
Construcția nu semăna deloc cu ceea ce-mi închipuiam eu plecând de la premisele stabilite: nu semăna deloc a palat sau a ceva de felul acesta ci mai degrabă a ansamblu complicat de locuințe țărănești, care se întrepătrundeau, se separau, pentru a alcătui în final, după cum am văzu aproape clipă de clipă, de când nedumerirea, apoi stupoarea puseseră stăpânire pe mine, o construcție inedită prin simplitatea ei.
Au urmat apoi grădina, heleșteul și alte amenajări pe domeniul lor, despre care aflam de la primar sau de la alte persoane interesate de ceea ce se întâmpla, dar nu mai mult ca mine.
Stăteam permanent cu ochii pe ce se întâmpla acolo. Îmi neglijam preocupările intrate deja în folclor. Nu reușeam să înțeleg ce se va întâmpla în continuare.
Totul era așa de absurd pentru mine, încât nu puteam crede. Mi-am zis că intenționau să creeze o instituție pentru săteni sau pentru fii lor, dar ideea mi-a fost spulberată odată cu mutarea lor, a acestor aristocrați pe care nu reușeam să-i introduc în nici o schemă explicativă a sistemului meu filozofic, în construcția terminată.
Proprietatea lor a fost înconjurată cu un gard des de șipci din lemn de fag, șipci , care sub efectul căldurii soarelui s-au curbat mai mult sau mai puțin într-un mod aproximativ aleatoriu. Nu mă puteam abține să nu compar maiestatea ordonată a ceea ce proiectaseră arhitecți renumiți și constructorii ridicaseră în jurul reședinței mele, cu acele ostrețe negeluite, strâmbe și roșietice.
Sigur, am încercat să-mi calc pe inimă și pe mândrie și să mă prefac ajuns din întâmplare în preajma porții lor, la fel executată din același lemn de fag. De la poarta din lemn pornea o alee largă, dar nu una pietruită modern cu piatră cubică, ci doar cu piatră de râu spartă și bătătorită puternic. De o parte și de alta a aleii se întindea grădina care, chiar dacă era clar îngrijită, nu avea rigoarea geometrică și botanică a grădinii mele. În timp ce priveam uimit, o voce feminină m-a făcut să tresar:
- Ce doriți dumneavoastră, domnule? Nu vreau să insist pe descrieri, dar sunt nevoit totuși să notez că vocea aparținea unei tinere femei, pe care eu o identificasem anterior, ca fiind stăpâna casei abia ridicate.
- Cu respect deosebit doamnă, sunt vecinul dumneavoastră profesorul… Nu am apucat să-mi termin fraza că am fost întrerupt nepoliticos:
- Știm cine sunteți domnule, eu vă întrebam ce doriți? Riposta ei fermă, fără pic de simpatie m-a făcut să dau înapoi, pradă unei mari uluiri, să-mi cer scuze și să mă îndepărtez grăbit fără a încerca să îndrept confuzia despre scopurile mele. Femeia m-a urmărit cu privirea până m-am îndepărtat.
Au urmat apoi acțiuni care m-au făcut să-mi pierd total încrederea în mine și în virtuțile filozofiei.
Cuplul aristocratic avea oaspeți, așa cum și bănuisem că va fi, dar aceștia nu erau nici pe departe de tipul acelora la care mă gândisem. Nu erau, nu puteau fi snobi, pentru că erau pur și simplu țărani. Da, am scris corect, țărani din localitate, invitați la casa-palat a unor aristocrați. Am făcut tot felul de presupuneri despre ce se întâmpla acolo, dar se părea că mintea mea filozofică refuza cu obstinație să găsească o soluție rezonabilă pentru a-mi explica ce se petrecea cu adevărat.
Desigur că l-am abordat pe primar pentru a-l întreba pe el despre ce este vorba, dar primarul s-a dovedit a fi extrem de evaziv și s-a ferit, în afară de câteva negări sau precizări, să-mi dea alte detalii. Mi-a precizat că nu este vorba decât de simple întâlniri vesele, în care nu se petrece nimic deosebit, se vorbește, se cântă, se dansează, se mănâncă, se bea cu măsură. Nu puteam crede ce auzeam și eram convins că primarul mă mințea grosolan din cine știe ce motiv, sau poate că era legat prin jurământ să nu vorbească.
Celelalte persoane de la care obținusem anterior diferite informații despre ce se petrecea pe proprietatea vecină, s-au abținut total de la a-mi furniza vreun fel date. Nu erau ostili, dar în afară de unele mormăieli nu obțineam nimic relevant. M-am lăsat repede păgubaș de la a mai încerca să aflu ceva despre vecinii mei de la oamenii din sat. Se pare că încercările mele de a-i trage de limbă pe localnici, au fost aduse la cunoștința vecinilor mei, aristocrații, aceștia adoptând față de mine o indiferență absolută, care mă măcina mai mult decât dorința de a-mi explica ce se întâmpla la casa-palat.
Am plecat câteva zile la oraș și am angajat un detectiv de la agenția cea mai cunoscută. Pentru a nu da de bănuit, mi-am prelungit șederea în oraș încă vreo două-trei zile, până când mi-am pierdut răbdarea și m-am întors pe domeniu. Seara am fost vizitat de detectivul angajat de mine cu care am avut o discuție la fel de frustrantă ca și cu localnicii, deși mai plină de amănunte, dar incredibilă. Detectivul se purta cu mine rece, prea profesional și uneori am sesizat unde de ostilitate.
- Ceea ce v-a spus primarul și ceilalți localnici, este perfect adevărat. La reședința vecinilor dumneavoastră nu se petrece nimic deosebit, decât ceea ce vi s-a și spus. Oamenii din sat vin invitați de proprietari, se îmbăiază întotdeauna în cabana special construită pentru asta, participă la discuții cu proprietarii și cu alți prieteni de-ai lor, se mănâncă, se bea, oamenii se distrează, sunt fericiți. Atâta tot.
Nu puteam crede lucrurile acestea. Cum puteam crede că lupul trăiește în bună prietenie cu mielul, leul cu gazela, pisica cu șoarecele când întreaga filozofie scria și dovedea propensiunea omului spre egoism, individualism violență, crimă, când istoria nu era altceva decât o istorie a violenței perpetue, iar utopiile nu rezistau la proba realității. Ceea ce îmi spunea omul acela era imposibil.
Și atunci m-am hotărât.
Mi-am îmbrăcat unul dintre costumele mele, nici prea solemn nici prea comun și luându-mi bastonul cu măciulia reprezentând capul lui Pitagora, m-am prezentat la poarta din fag a vecinilor mei. Era seară, o zi de sărbătoare și grupuri de săteni curat îmbrăcați, cuviincioși și veseli, însoțiți de copii, începeau să apară și aruncând o scurtă privire, oarecum mirată la mine, intrau înaintând pe aleea pietruită spre casa-palat. Unii întorceau capul spre mine, după ce intrau și apoi șușoteau cu glas încet ceva spre ceilalți.
Am intrat și eu, luând exemplul lor și încercam să mă arat la fel de relaxat ca și ei deși inima îmi bătea cu putere. Până la jumătatea aleii nu s-a petrecut nimic, dar ajuns aici, dintr-un cochet chioșc de lemn ridicat în partea stângă, din același lemn de fag, a ieșit un bărbat îmbrăcat în straie țărănești la fel ca și ceilalți, dar din purtările sale era evident că nu este un localnic.
- Din păcate pentru dumneavoastră, am indicații precise să opresc orice încercare pe care ați face-o de a pătrunde pe proprietate. Se oprise în mijlocul aleii, demn, cu mâinile aduse în față și degetele încrucișate. Mă privea, mi se părea, cu milă. Mai mult acea privire, decât interdicția de a înainta, m-a făcut să reacționez cum nu mă așteptam nici eu. Așa cum se întâmplă, am văzut roșu în fața ochilor, am urlat puternic:
- De ce, eu nu? Am repetat apoi același urlet de câteva ori și pe neașteptate am ridicat bastonul întors cu măciulia în față și l-am lovit cu sete pe individul din fața mea. A apucat să ridice brațele dar, deși bastonul a alunecat pe brațul lui drept, i-a atins puternic și partea dreaptă a capului, peste ureche. Omul nu a reacționat decât smulgându-mi bastonul și aruncându-l departe în spatele meu, peste poarta din fag. Mă privea în tot acest timp parcă insensibil la sângele ce-i șiroia peste piept.
- Vă rog acum, după ce ne-ați dat seamă de puterea filozofiei dumneavoastră, să plecați și să nu vă mai întoarceți niciodată aici, mi-a spus cu ochii țintă la mine, dar eu departe de a mă resemna cu această victorie măruntă, am rânjit ca un nebun și am rupt-o la fugă în dreapta lui, călcând în picioare lujerii subțiri ai florilor. Paznicul, asta presupuneam eu că era, după o clipă de buimăceală, se luă după mine, dar se pare că eu mânat de vântul nebuniei, eram de neoprit. Mă îndreptam strivind straturile de flori spre casa-palat. Acolo deja oamenii strânși, așezați pe jos sau la mese, se ridicaseră și urmăreau în tăcere eforturile mele și pe acelea ale urmăritorului meu. Nici un sunet nu ajungea până la mine, nici un strigăt de mânie, sau îndemn la violență. În această tăcere deplină, în care nu se auzea decât gâfâitul meu și cel al paznicului, am ajuns pe ceea ce părea a fi o peluză cu iarbă deasă și măruntă, o iarbă banală cu care erau acoperite toate pârloagele și care nu era nicicum folosită la decorarea grădinilor sau curților. Aici m-am oprit căutând cu ochii rătăciți și injectați de furie și efort pe stăpânii acelei case, pe cei doi aristocrați. I-am văzut cu destul de mare greutate, nu numai datorită chipurilor numeroase care mă înconjurau, ci și datorită veșmintelor pe care le purtau și care nu se deosebeau aproape prin nimic de straiele sătenilor. Au venit spre mine, mai întâi bărbatul apoi, urmându-l la un pas, femeia. S-au oprit în apropierea mea privindu-mă câteva clipe, după care femeia, tot ea, mi-a vorbit
- Domnule, prezența dumitale nu este dorită aici. Noi suntem oameni simpli, nu filozofi precum dumneata. Te rog să pleci imediat. Am reușit, între timp îmi recăpătasem puțin suflul, să articulez doar un scâncet, înghețat de spusele femeii, dar mai mult de crudul adevăr: eram respins, nu cu ostilitate, nu cu ironie ci cu indiferență.
- De ce, …de ce…? Mă priveau în continuare cu aceeași indiferență și cu aceeași indiferență i-au arătat paznicului să mă scoată în drum. Nu am mai avut puterea să schițez vreun alt gest, de împotrivire sau rugă. Apucat ușor de braț, eu aproape sprijinit pe brațul omului de lângă mine am părăsit cu capul în jos și cu ochii în lacrimi reședința.
Dincolo de gard am fost condus încă patru cinci pași după care poarta s-a închis în urma mea. Am rămas în mijlocul drumului cuprins de o deznădejde și o tulburare pe care nu o mai simțisem niciodată. Simțeam că sunt alungat dintr-un loc pe care l-am dorit întotdeauna și pe care nu l-am putut avea. Era o personală alungare din Rai și dacă așa se simțise și Adam, atunci știam de ce tragismul apăsa puternic asupra omenirii. M-am apropiat încet de gard, am apucat două ostrețe cu palmele tremurând și mi-am apropiat fața de lemn. Ochii mei priveau avizi dincolo de împrejmuire, dincolo de ostrețe unde nu se petrecea nimic deosebit, dar pentru mine lumina acestui nimic deosebit, avea o tentă divină.
Știam că mie, filozofului, nu mi se cuvine decât să privesc printre ostrețe la viața lumii.
Jinduind-o!

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!