Alb. Și totuși este negru. Cine are puterea asta de a schimba albul în negru? Cine are puterea de a vedea ceva urât ca fiind foarte frumos. Câte prostii te face să faci....câte nebunii te face să faci... Am simțit gelozie. Am murit cu imaginea ei în brațele altuia, și nimic nu se întâmpla. Am plâns de frica din mine că altul îmi va lua iubirea din ea. Clipe de nebunie și am tras linia. Stană de piatră. Lumina de la acea lumânare a speranței încă mai ardea și atunci a apărut un suflet care avea o mică lumânare aprinsă, ca și mine. Ardea spre stingere în geamul speranței. Amândoi am zărit-o. Am făcut pași timizi unul spre celălalt. Am crezut că ceva este ireal și că nu vedem bine. Am întors capul, dar în spate era tot întuneric. Am mers în continuare spre lumină. Ea, la fel. Nu știu de câte ori a privit în urmă. Nu știu de câte ori mai ascultam voci din întunericul din spate. Am vrut să cunosc lumina din acel geam, să mă apropii cât de mult pot de ea, să fiu ars de acea mică lumină care am crezut că nu mai există. Ea, mică și tot cu puțină speranță în suflet, s-a încărcat cu un bagaj puternic al strămoșilor. Și eu la fel. De ce nu am crezut că lumina este pentru noi? Lumina a spulberat întunericul. Eram fericit. Acum îmi este frică. Oameni cu frică sunt mulți, dar nimeni nu mai riscă după prima pagina arsă din cartea lor de iubire inegală. Puterea iubirii e prea mare, arde tot, incinerează oasele și descompune suflete.
Simt că pierd fiecare ocazie de a păstra iubirea. Am gânduri și toate le pun la dispoziția ta. Da, a ta. Tu știi cât de importantă ești pentru mine, dar se poate ca nimeni pe lumea asta să nu te cunoască. Voi avea eu grijă să fi prezentă în sufletul tuturor femeilor și a bărbaților care vor să iubească și să fie iubiți. Te întrebi dacă un nume contează? Nu prea contează atâta timp cât tu ești zeița iubirii nemuritoare.

Și așa începe povestea vieții mele. Eram mic copil și priveam la stele unde ceream să mi se îndeplinească dorințele. La început nu știam ce îmi doresc, dar îmi doream. Cu timpul totul s-a cristalizat. Tu nu ai făcut la fel? Mă întreb și acum de ce mă stăpânea atâta tristețe. Și acum mă întreb, dar încet încet încep să aflu răspunsul.
În fiecare an aceeași poveste. Un drum care atunci părea nespus de lung, acum îmi pare extrem de scurt. Nu puteam înțelege plăcerea unui astfel de chin. Parcă mă duceam în altă lume. Ceva îmi pare familiar în această frază. Da, totul se repetă. Greșelile te vor urmări toată viața. Pedepsele se întorc la tot pasul.

Ce departe par toate acum. Am început să creez aceea persoană, acea dublură. La început o glumă proastă, o fugă de sine, o descărcare fără rost a sinelui în acele cuvinte aparent perfecte. O să afli despre cine vorbesc.

Aseară am mângâiat în tristețe podeaua. Mai știi tu acea podea. Nu există ceva mai perfect. Lunecoasă, transpirată, ne adăpostea prima noastră noapte de dragoste. Prima noastră experiență care ne-a dus în raiul de vise și gânduri.

Aproape că nu mi-aș dori să citești cuvintele mele. Aproape... zâmbesc cu zâmbetul de durere, zâmbesc ca să nu plâng. De fapt ești singura persoană care aș dori să citești ce scriu, pentru că numai pentru tine scriu... o scrisoare pe zi.