Cum să privesc ochișorii tăi fără să simt emoția unei primăveri plină de descoperiri? Cît de copii ne face iubirea... Îmi vin în minte cuvinte care până acum mi se păreau banale, prea simple să le spun, prea normale. Spun „iubita mea” și mi se pare atât de natural, atât de la locul lui, așa cum este și îmbrățișarea ta. Ah! Îmbrățișarea ta superbă. Mă simt în brațele tale ca într-un leagăn al fericirii. E totul atât de frumos, atât de cald, atât de plăcut. E locul în care căutarea fericirii nu mai are rost, este locul în care copacii înfloresc și iarna, unde soarele strălucește și noaptea. Aș sta în raiul îmbrățișării tale pentru o veșnicie. Un infinit de veșnicii. Un infinit de infinituri de veșnicii. Copil prin iubire.
Mă străduiesc să îmi aduc aminte perfecțiunea ochilor tăi superbi. Nu vreau niciodată să uit acea mică stea care apare atunci când mă vezi în ochișorii tăi dulci. Doamne cât de frumoși pot fi! Tot ce gândesc despre tine se lovește de un zid imposibil, zidul cuvântului „superb”. Tot ce ești tu este undeva dincolo de acest zid. Simt că mă blochez în cuvântul ăsta, ca și în acest „te iubesc” care devine atât de inutil și nu mă ajută deloc să descriu ceea ce simt pentru tine. E ca o picătură de apă dintr-un ocean.
Ieri am alergat spre tine și simt că înnebunesc dacă nu prind buzele tale în buzele mele măcar pentru o secundă. Nu știu când ajung lângă tine, nu știu când trece secunda, nu știu când trece timpul. Tot ce vreau este prezența ta acolo, oriunde, lângă mine. Să fi în pielea mea, în gând, în inimă....ai reușit deja. Ești ceea ce caut, ești pentru ce m-am născut.