Imi vin in minte cateva ganduri frumoase si nu vad de ce nu ti le-as comunica. Este aceeasi problema: cata fantezie poate contine un loc? Ma aflu in fata unui perete abrut, acoperit de pini (sau brazi, n-are importanta), un perete grandios, inatacabil, brazdat de o mica si inaccesibila cascada alba ce pare acum un parau de sudoare, dar care toata noaptea m-a facut sa cred ca ploua de noapte. Astfel de locuri n-am vazut pana acum, decat inobilate de prezenta umana, ca fundal al cate unui tablou toscan. N-am ascultat pana acum o Wally ( romanta de compozitorul italian Alfredo Catalani (1854-1893) ) ce pare a le contine. I w ce pot sa fac – evident in fantezie. Daca, de pilda, as povesti ceva care sa fie intr-un anume fel conditionat de acest perete. Vreo aventura misterioasa, care sa aiba loc aici dedesubt, unde pinii, cascada, pajistile suspendate la mica inaltime, cicatricele roscate-cafenii ale stancii, ar constitui ceea ce se cheama setting (cadru), faptul care s-a petrecut, realitatea, ,,amintirea” in viata launtrica a personajelor. Caci personajele unor povestiri trebuie sa fie legate de realitatea inconjuratoare prin nenumarate radacini care sunt amintirile lor, viata lor fantastica. Dar eu nu am amintiri despre aceste lucruri, despre aceasta natura, despre aceasta realitate: pentru mine este o lume gratuita, goala, obiectiva, ca o persoana vazuta prima oara, este evident ca nu am nimic spus despre ea. Si atunci, ce poveste mai este si asta ca toti lauda locurile, peisajele, insolite si frumoase, ce ar constitui tocmai ,,frumosul natal”? Si ca toti se pun in miscare, calatoresc, pentru a le gasi si admira? Este de netagaduit ca incerc un interes, pentru aceasta priveliste extraordinara, ba chiar un interes creator, sa ne intelegem, bazat pe efortul de a construi din aceste impresii o povestire, o fantezie. Ceea ce inca, cel putin pentru moment nu reusesc. Pentru a conclude. Senzatiile de frumos, de sugestiv in natura este evident ca exista. O senzatie este in fond, realitatea cea mai imposibil de suprimat a acestei lumi. Dar fie vorba de peisaje, ori de persoane, de gusturi, de culori, de intreaga realitate, va trebui sa spunem ca prezenta lor inseamna, pentru noi o stare de continua tensiune,de effort, pentru a transforma ceea ce se dovedeste a fi pentru noi de negrezut, surprinzator, nou, intr-un bloc de amintiri, care nu numai ele sunt ale noastre. O realitate exterioara traieste, pentru noi, doar ca amintire. Cuvantul frumusete trebuie, asadar, alungat din campul esteticii care ar putea fi stiinta efortului de a transforma nemaiauzitul, surprinzatorul, etc. (frumosul) intr-un complex si semnificativ bloc de amintiri.Despre o persoana spui ca e frumoasa, cand o vezi prima data; apoi incepi s- o gasesti draga pe masura ce prinde radacini in memoria ta, si, in sfarsit te indragostesti de ea (cu ingaduinta, ta) cand realitatea ei face de acum corp cu propria realitate, intr-un sistem semnificativ de raporturi care in lumea practica este ceea ce o opera de poezie este in cea spirituala. Zic bine? Dar cine e nascut, pentru a creea povestiri sau poezii nu se multumeste sa se indragosteasca, deoarece, pentru a fi o opera de arta, dragostei ii lipseste constructia intelectuala automata. Amintirile intr-o opera sunt raporturi pur intelectuale, cu atat mai traductibile toate intr-un limbaj cu cat mai inexplicabile, pentru ca atunci se exprima in simboluri (culmea artei); in viata, acest element simbolic se limiteaza la celebrarea aniversarilor sau la cultul relicvelor (par, obiecte ce au apartinut persoanei iubite, cuvinte spuse, etc.), care nu au niciodata autonomia creatiei pure. Creatia propriu-zis amoroasa – copiii – inseamna pentru creator sfarsitul oricarei autonomii. Aici pun punct. Iar daca dupa toate astea va veni cineva sa spuna ca miezul expunerii mele este acesta: ,,Sa facem arta, sa facem dragoste, dar nu sa facem copii” sa afle ca nu ma voi cobori sa-i raspund. […] Iti multumesc pentru toate gandurile pe care le-ai avut, pentru mine. Eu pentru tine am unul singur si nu inceteaza o clipa. A ta, M.