E cinci de fapt puțin trecut de cinci stau pe o piatră din vechiul dig. Doi pescari spintecă aerul cu nuielele apa se lovește de mal ca și cum s-ar ciocni doi oameni pe stradă. Oh apa această prietenă liniștită care m-ar putea scoate din orice încurcătură.
În spatele meu digul în spatele digului stadionul. Se înserează trebuie să-mi încropesc un adăpost.
Într-o noapte am dormit înfășurat în folie de aluminiu străluceam ca un felinar de mine se agățau toate insectele. În altă noapte m-am trezit înconjurat de cîini mă lingeau de parc-aș fi fost unul de-al lor.

De pe mal pescarii seamănă cu doi bănuți de aramă. Mi-a crescut părul. Mi-au crescut unghiile. Mi-au crescut frunze și solzi.

În spatele meu digul înalt cît să oprească orice revărsare de oameni.
Urăsc oamenii. Nu înțeleg cine le dă dreptul să-mi tulbure spațiul atîta timp cît îi las în pace. Poate că asta e rațiunea noastră de-a fi. Împreună. Poate că sunt dependent de oameni și nu vreau să recunosc.

Visam demult visez și-acum să scriu un text care să-i îngrozească pe toți cuvintele să pulseze ca niște bucăți de carne să vomite toți ca la vederea sîngelui să nu mai fie nici poezie nici proză. Doar o fractură deschisă.
Dacă m-aș lăsa în brațele acestei ape pe ce mal aș ieși ? Sau voi fi altul ?

În casa bunicului încăpem toți. Îmi pliez oasele ca-ntr-o valiză cînd te pregătești de drum lung. Și da e drum lung în față. Cu orașe despre care nu știai că există cu oameni care nu știu că exiști.
Încăpem toți în trupurile noastre. Ne pliem oasele ca la o măsurătoare de sicrie Dumnezeu e un patron de pompe funebre are o promoție nouă pentru un trup frumos îți dă o ratare gratis.

Duminica merg cu mama la biserică asta nu mă face un om bun. Doar unul care are nevoie de iertare. Și-ți trebuie timp să înțelegi că nu există iertare doar lucruri scăpate de sub control.
Oamenii nu iartă.
Oamenii nu iartă.
Oamenii nu taie vițelul cel gras nu se bucură de ceea ce au.
Oamenii se hrănesc se leagă singuri la șireturi își încropesc adăposturi. Cînd se face ziuă dau vina unii pe alții cînd se face noapte se adună în jurul neoanelor ca niște coaste în jurul inimii.

Mi-am găsit liniștea. În lucruri simple mi-am găsit liniștea.
Ca de exemplu să duci pe cineva la gară și să iubești trupul depărtîndu-se.
Să stai pe bancă și să-ți tremure mîinile de emoție.
Să nu știi cum să începi o conversație.
Să aștepți pe cineva să-și termine ziua știind că îți va aparține.
Nu-ți trebuie lucruri mărețe. Îți trebuie zece minute o clipire sau o tăcere și știi că cel de lîngă tine a fost atît de al tău încît o veșnicie lîngă el nu și-ar mai avea sensul.
Poftiți lucruri simple. Aburinde.
Să mergi prin rouă să-ți simți șosetele umede.
Să nu știi ce să faci la prima întîlnire.
Să nu-ți propui nimic de dimineața și pînă seara să-ți iasă toate.
Să remarci cu uimire că în fața blocului s-a mai făcut o parcare.
Să-ți placă de cineva enorm dar să nu ai curaj să inventezi un prieten care ar vrea o întîlnire și în cele din urmă roșu pînă în vîrful urechilor să-i spui că e vorba de tine.

Nu există apocalipsă. Există șase miliarde de apocalipse. Fiecare se trezește judecînd și lumea altuia a luat sfîrșit.
Se spune că timpul vindecă. Eu nu cred. Timpul e cel mai prost chirurg. El ciopîrțește. De fiecare dată cînd se închide o rană apare alta. Mai lucioasă.
Așa am ajuns să merg de nebun prin scările blocului să caut chiștoace în speranța că pe vreun filtru mai stă agățată o bacterie sau o boală incurabilă care mă face să spun adevărul.

Cînd nu mai sunt oameni lîngă tine rămîne liniștea.
Ca o miriște arsă ce miroase a porumb copt.