N-aș fi crezut că voi începe să-ți simt lipsa. Mă obișnuisem fără tine, cealaltă jumătate, și credeam că voi putea trăi așa. Visam singură pe malul marii un vis care mi se părea atît de cunoscut, în care mă simțeam împlinită. In lumina amurgului, cînd părul meu devenea flacără și pielea părea de aur, părăseam valurile, lăsîndu-le să viseze ele mai departe, iar în spatele meu auzeam, tot mai stins, cîntecul sirenelor. Dar am început să te visez, noapte de noapte, venind spre mine, iar cînd voiam să te cuprind, te destrămai ușor. Mă trezeam cu un mare gol în brațe...

Asa că am trimis păsările să te caute în lumina pufoasă a norilor, deasupra mării unde sirenele cântă, seara, învelite în lumina apusului. Am trimis fluturii să te caute, scuturînd visele florilor. Am rugat stelele să te aducă din întunecimile nopții, când luna nu se mai aprinde.

Din puful aripilor, am țesut pînza pe care am înălbit-o apoi cu răsuflarea mea. Din fulgi de nori si de lumină mi-am meșterit pensula, din visele florilor mi-am făurit culorile. Am respirat adînc, căutîndu-te în mine - și am început sa pictez.

Din vis am scos la iveală chipul tau și mi-am muiat pensula în noapte pentru părul tău. Ca să-ți pictez ochii, am căutat în ape, acolo unde lumina nu mai poate pătrunde, unde adîncul devine întuneric brun. Din inimă de arbore, din umbră de pădure, din suflare de crivăț, din putere de val, cu unduiri de felină pîndind, ispititor ca un șarpe - ți-am pictat trupul așa cum te-am visat.

Apoi am luat în palmă praf de fildeș și am lăsat briza să-l sufle peste contururi, dînd corpului umbre și mlădieri. Pentru a încheia, am aruncat culorile și pensula deoparte. M-am apropiat de pînza din care îmi surîdeai. Soarele îmi
poleia trupul gol si alb cu aur. Inima îmi bătea nebună - atât de bizar pentru o statuie. Mi-am lipit sînii tresăltînd de pieptul tău, de inima ta nemișcată, fildeșul pielii tale m-a mîngîiat. Din amurgul părului meu ți-am făcut haina care să te încălzească. Ochii mei albaștri ți-au arătat lumina cerului, buzele mele pîrguite ți-au dat căldura dragostei. Te-am chemat în șoaptă, căci glasul nu îndrăznea sa spargă liniștea.

Si am așteptat sa te trezești, Pygmalion, eu, Galateea ta.