agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-24 | [This text should be read in romana] | Submited by C. Octavian S Albert Camus MITUL LUI SISIF Lui Pascal Pia O, suflete al meu, nu năzui la viaÈ›a nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului. PINDAR (Pythica a IlI-a) UN RAÞIONAMENT ABSURD Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întîlnită în acest secol, È™i nu despre ofilosofie absurdă, pe care propriu-zis timpul nostru n-a cunoscut-o. O elementară onestitate mă obligă să arăt, încă de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenÈ›ia să ascund aceasta, dar gîndirea lor va fi citată È™i comentată de-a lungul întregii lucrări. ÃŽn acelaÈ™i timp, e util totuÈ™i să notez că absurdul, socotit pînă acum O concluzie, este considerat în eseul de față ca punct de plecare. ÃŽn acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu : nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credință nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite È™i singura intenÈ›ie a acestei cărÈ›i ABSURDUL ȘI SINUCIDEREA Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat impor¬tantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaÈ›a merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filo-sofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Aces¬tea sînt doar jocuri; dar mai întîi trebuie să răspunzi. Și dacă e adevărat, după cum susÈ›ine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înÈ›ele¬gem cît de important este răspunsul, de vreme ce el va pre¬cede gestul definitiv. Iată niÈ™te evidenÈ›e sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adîncim pentru câ mintea noastră să le vadă limpede. Dacă mă întreb după ce judec că o anumită problemă cere un răspuns mai grabnic decît o alta, îmi răspund că după acÈ›iunile la care obligă. N-am văzut pe nimeni murind pentru argumentul ontologic. Galilei, care deÈ›inea un adevăr È™tiinÈ›ific de mare importanță, s-a lepădat de el cum nu se poate mai uÈ™or de îndată ce È™i-a văzut viaÈ›a în primejdie, într-un anume sens a făcut bine. Pentru acel adevăr nu meri¬ta să mori pe rug. E cu desăvîrÈ™ire indiferent dacă Pămîntul se învîrteste în jurul Soarelui sau dacă Soarele se învîrteÈ™te în jurul Pămîntului. Mai exact, lucrul nu are nici cea mai mică însemnătate. ÃŽn schimb, îi văd pe mulÈ›i oameni murind pentru că socotesc că viaÈ›a nu merită să fie trăită. ÃŽi văd pe alÈ›ii lăsîndu-se, în chip paradoxal, uciÈ™i pentru ideile sau ilu¬ziile pe care le oferă o raÈ›iune de a trăi (aÈ™a-numita raÈ›iune de a trăi este totodată sî o excelentă raÈ›iune de a muri). Consider deci că între6area care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a È™ti dacă viaÈ›a are sau nu un sens. Cum să-i răspundem? ÃŽn iegătură cu toate problemele esen¬țiale, înÈ›eleg prin asta toate problemele care implică riscul morÈ›ii sau care amplifică în om pasiunea de a trăi, nu există, probabil, decît două metode de gîndire, cea a lui La Palisse si cea a lui Don Quijote. Numai echilibrul între evidență È™i lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaÈ™i timp la emoÈ›ie È™i la claritate. Fiind vorba de un subiect aÈ›'ît de umil È™i totodată atît de patetic, dialectica savantă È™i clasică trebuie 106 ♦ Albert Camus aÈ™adar să lase locul, fapt de la sine înÈ›eles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în acelaÈ™i timp din bun simt È™i din simpatie. Despre sinucidere nu s-a discutat pînă acum decît ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere È™i gîndirea individuală. Un gest ca acesta se pregăteÈ™te în adîncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă. Omul însuÈ™i îl ignoră. Intr-o seară, îsi trage un glonÈ› în cap sau se aruncă în apă. Despre un admi¬nistrator de imobile care se omorîse, mi se spunea cîndva că în urmă cu cinci ani își pierduse fata, că de atunci se schim¬base mult È™i că întîmplarea îl „rosese pe dinăuntru". Nu există cuvînt mai exact. A începe să gindeÈ™ti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Societatea nu are mare ames¬tec în acest început. Viermele se află în însăși inima omului. Acolo trebuie căutat. Acest joc mortal, care duce de la luci¬ditatea în faÈ›a existenÈ›ei la evaziunea în afara lumii, trebuie urmărit È™i înÈ›eles. O sinucidere are multe cauze si, în general, cele mai apa¬renÈ›e nu sînt È™i cele mai eficace, foarte puÈ›ini oameni se si¬nucid (ipoteza nu e totuÈ™i exclusă) fiindcă aÈ™a au hotărît. Criza este aproape întotdeauna declanÈ™ată de oeva incontro-labil. Jurnalele vorbesc adesea de „necazuri intime" sau de o „boală incurabilă". Sînt explicaÈ›ii valabile. Dar ar trebui să È™tim dacă, în acea zi chiar, un prieten nu i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit. Vinovatul este, în acest caz, prietenul. Căci indiferenÈ›a lui poate fi de-ajuns spre a preci¬pita tot dezgustul È™i toate resentimentele aflate pînă atunci m suspensie. Dar dacă e greu să fixăm momentul precis, demersul sub¬til în cursul căruia spiritul a pariat pentru moarte, putem to¬tuÈ™i să tragem, din chiar acel gest, toate consecinÈ›ele pe care el le presupune. A te omorî înseamnă, într-un sens, È™i ca în melodramă, a mărturisi. A mărturisi că eÈ™ti depășit de viață sau că nu o înÈ›elegi. Dar să nu mergem totuÈ™i prea departe cu aceste analogii È™i să ne întoarcem la cuvintele curente. A te omorî înseamnă a mărturisi că „viaÈ›a nu merită să fie trăită". A trăi, fireÈ™te, nu-i niciodată lucfu uÈ™or. Continuăm l Să nu scăpăm prilejul de a sublinia caracterul relativ al acestui eseu. ÃŽntr-adevăr, sinuciderea poate avea cauze mult mai onorabile. De exemplu, cazurile de sinucidere politică — aÈ™a-numita sinucidere de protest, din timpul revoluÈ›iei chineze. MITUL LUI SISIF ♦ 107 să facem gesturile pe care ni le comandă existenÈ›a, pentru multe motive, din care primul e obiÈ™nuinÈ›a. A muri din pro-pria-È›i voință presupune a fi recunoscut, fie È™i numai instinc¬tiv, caracterul derizoriu al acestei obiÈ™nuinÈ›e, absenÈ›a oricărei raÈ›iuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian È™i inutilitatea suferinÈ›ei. ÃŽn ce constă, aÈ™adar, acest incalculabil sentiment care privează spiritul de somnul necesar vieÈ›ii? O lume pe care o poÈ›i explica, chiar cu argumente discutabile, este o lume fa-miiiară. Dimpotrivă, într-o lume dintr-o dată lipsită de iluzii È™i de lumină, omul se simte un străin. Exilul lui e fără scăpare, de vreme ce-i lipsit de amintirea unei patrii pier¬dute sau de speranÈ›a într-un pămînt al făgăduinÈ›ei. Senti¬mentul absurdului nu-i decît divorÈ›ul acesta dintre om È™i viaÈ›a sa, dintre actor È™i decorul său. De vreme ce toÈ›i oame¬nii sănătoÈ™i s-au gîndlt la propria lor sinucidere, vom recu¬noaÈ™te, fără alte explicaÈ›ii, că există o legătură directă între acest sentiment È™i aspiraÈ›ia către neant. Subiectul eseului de față este tocmai raportul dintre ab¬surd È™i sinucidere, măsura exactă în care sinuciderea este o soluÈ›ie împotriva absurdului. Se poate stabili ca principiu că acÈ›iunile unui om care nu triÈ™ează trebuie să fie comandate de'ceea ce el socoteÈ™te a fi adevărul. CredinÈ›a în absurditatea existenÈ›ei trebuie deci să-i hotărască purtarea. E legitimă curiozitatea de a ne întreba, limpede È™i fără false patetisme, dacă o concluzie de acest ordin impune părăsirea cît mai grabnică a unei condiÈ›ii de neînÈ›eles. Vorbesc aici, desigur, de oamenii dispuÈ™i să se pună de acord cu ei înÈ™iÈ™i. Exprimată în termeni clari, problema poate să pară simpla È™i totodată insolubilă. Dar e greÈ™ită presupunerea că întrebările simple duc la răspunsuri la fel de simple È™i că evi¬denÈ›a implică evidenta. Apriori È™i inversînd termenii proble¬mei,' după cum omul se sinucide sau nu se sinucide, s-ar părea ca nu există decît două soluÈ›ii filosofice: a spune da sau a spune nu. Dar ar fi prea frumos să fie aÈ™a. Căci trebuie să È›inem seama È™i de aceia care, fără să ajungă la vreo concluzie, se întreabă neîncetat. Aici, abia dacă fac o ironie: e vorba de majoritatea oamenilor. Văd, de asemenea, că cei ce răspund nu, acÈ›ionează ca È™i cum ar gîndi da. De fapt, dacă accept criteriul nietzschean, aceÈ™tia gindesc, într-un fel sau altul, da. Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieÈ›ii. Asemenea contra¬dicÈ›ii sînt constante. Se poate chiar spune că nu sînt nicăieri maî vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară. A compara teoriile filosofice È™i 108 ♦ Albert Camus comportarea celor ce le profesează a devenit un loc comun. Dar trebuie totuÈ™i să arătam că dintre gînditorii care au refuzat un sens vieÈ›ii, nici unul, în afară de Kirilov, care aparÈ›ine literaturii, de Peregrinqs, care se naÈ™te din legendă , È™i de Jules Lequier, care È›ine de ipoteză, nu â mers cu logica'pînă la a refuza această viață. Se citează adesea, în deridere, numele lui Schopenhauer, care făcea elogiul sinuciderii în faÈ›a unei mese îmbelÈ™ugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl defineÈ™te pînă la urmă pe om. In faÈ›a acestor contradicÈ›ii È™i obscurități trebuie, oare, să credem că nu există nici un raport între părerea pe care cineva o are despre viață È™i gestul pe care-1 face spre a o părăsi? Să nu exagerăm cîtuÈ™'i de puÈ›in în acest sens. In ataÈ™amentul unui om față de viaÈ›a sa, există ceva mult mai puternic decîț toate mizeriile lumii. Judecata trupului nu-i întru nimic mai prejos decîț cea a spiritului, È™i trupul dă îndărăt în faÈ›a pro¬priei sale distrugeri. Căpătăm obiÈ™nuinÈ›a de a trăi înainte de a o dobîndi pe aceea de a gîndi. In cursa care ne apropie zi cu zi cu încă un pas de moarte, trupul păstrează un avans ire¬parabil. EsenÈ›ialul acestei contradicÈ›ii rezidă în ceea ce voi numi eschiva,' pentru că ea este în acelaÈ™i timp mai mult È™i mai puÈ›in decît divertismentul, în sensul pascalian. Eschiva mortală" care constituie a treia temă a acestui eseu este spe¬ranÈ›a. SperanÈ›a într-o altă viață, pe care trebuie s-o „meriÈ›i", sau jocul măsluit al celor care trăiesc nu pentru viaÈ›a însâsi, ci pentru o mare idee care o depășeÈ™te, o sublimează, îi dă un sens È™i o trădează. Totul contribuie astfel la a încurca È™i mai mult lucrurile. Nu în zadar s-au jucat oamenii pînă' acum cu cuvintele, prefăcîndu-se a crede că a refuza un sens vieÈ›ii duce în chip necesar la afirmaÈ›ia că ea nu merită să fie trăită. ÃŽntr-adevăr, nu există nici un fel de măsură comună, obligatorie, între aceste două raÈ›ionamente. Trebuie doar să refuzăm să ne lăsăm induÈ™i în'eroare de confuziile, divorÈ›urile È™i inconsec¬ventele semnalate pînă aici. Trebuie să dăm totul la o parte È™i sâ atacăm fățiÈ™ adevărata problemă. Oamenii se sinucid pentru că viaÈ›a nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr — nefecund totuÈ™i, pentru că e un truism. Dar această insultă adusă existenÈ›ei,' această dezminÈ›ire ce i se dă vine l Am auzit vorbindu-se despre un emul al lui Peregrinos, scriitor de după război, care, după ce È™i-a terminat prima carte, s-a sinucis spre a atrage atenÈ›ia asupra operei sale. A izbutit, într-adevăr, dar cartea a fost socotită proastă. MITUL LUI SIS1F ♦ 109 oare din faptul că existenÈ›a n-are nici un sens? Cere absur¬ditatea ei sa i te sustragi, prin speranță sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină,' să urmărim È™i să ilus¬trăm, înlăturînd tot restul. Obligă oare absurdul la'moarte? Iată problema ce trebuie discutată înaintea oricărei alteia, în afara tuturor metodelor de gîndire È™i a jocurilor spiritului dezinteresat. NuanÈ›ele, contradicÈ›iile', psihologia pe care un spirit „obiectiv" È™tie să le introducă în orice problemă nu-È™i au locul în această căutare È™i în această pasiune. Aici e nevoie doar de o gîndire logică. Lucrul nu-i simplu. E uÈ™or să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pînă la capăt. Oamenii care mor ae propria lor mînă urmează astfel pînă la capăt drumul indicat de sentimentul lor. MeditaÈ›ia asupra sinuciderii îmi dă aÈ™adar putinÈ›a de a pune singura'problemă care mă interesează": există o logică ce duce pînă la moarte? E un lucru pe care nu-1 pot afla decît urmărind fără pasiune dezordonata, doar la lumina evidenÈ›ei, raÈ›ionamentul a cărui origine o arăt aici. Este ceea ce eu' numesc un raÈ›ionament absurd. MulÈ›i l-au început. Nu È™tiu încă dacă au rămas în limitele lui. Cînd Karl Jaspers, arătînd imposibilitatea de a constitui lumea în unitate, exclamă: „Această limitare mă conduce către mine însumi, acolo unde nu mă mai retrag în spatele unui punct de vedere obiectiv pe care nu fac decît să-f reprezint, acolo unde nici eu însumi nici existenÈ›a celuilalt nu mai pot deveni obiect pentru mine", el evocă, după mulÈ›i alÈ›ii, acele locuri pustii si sterpe unde gîndirea ajunge la hotarele ei. După mulÈ›i alÈ›ii, da, fără îndoială, dar cît de grăbiÈ›i să se întoarcă din drum! MulÈ›i oameni au ajuns, È™i dintre bei mai umili, la acea ultimă cotitură unde gîndirea începe să se clatine. Ei abdicau atunci de la ce aveau mai scump, de la viaÈ›a lor. AlÈ›ii, prinÈ›i ai spiritului, au abdicat de asemenea, dar cu preÈ›ul sinuciderii gîndirii lor, în revolta ei cea mai pură. Adevăratul efort, dimpotrivă, constă în a rămîne aici, cît lucrul e cu putință, È™i în a examina îndeaproape vegetaÈ›ia barocă a acestor È›inuturi depărtate. Tenacitatea È™i clarviziunea sînt spectatori privilegiaÈ›i ai acestui joc inuman în care absurdul, speranÈ›a È™i moartea își dau replica. Spiritul poate atunci să analizeze' figurile acestui dans elementar È™i tot¬odată subtil înainte de a le ilustra È™i de a le retrăi el însuÈ™i. ZIDURILE ABSURDE Ca È™i marile opere, sentimentele adînci semnifică întot¬deauna mai mult decît au conÈ™tiinÈ›a că spun. PerseverenÈ›a unei porniri sau a unei repulsii într-un suflet se regăseÈ™te în anu¬mite deprinderi de a face È™i de a gîndi, se continuă în conse¬cinÈ›e pe care sufletul îns'usi le ignoră. Marile sentimente poartă în ele însele propriul lor univers, splendid sau mize¬rabil. Ele luminează cu pasiunea lor o lume exclusivă, în care își regăsesc propriul climat. Există un univers al geloziei, al ambiÈ›iei, al egoismului sau al generozității. Un univers, adică o metafizică È™i o atitudine a spiritului. Ceea ce e adevărat pentru sentimente' specializate, va fi È™i mai adevărat pentru emoÈ›ii, la baza lor atît de nedeterminâte È™i totodată atît de confuze È™i de „sigure", de îndepărtate È™i de „prezente" ca acelea pe care ni le dă frumosul sau pe care le trezeÈ™te în noi absurdul. Sentimentul absurdității poate să-1 izbească în față pe orice om, la orice colt de stradă. ÃŽn nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă', el este insesizabil. Dar însăși această dificultate dă de gîndit. E probabil adevărat că fiecare om rămîne pentru noi un necunoscut si că există întotdeauna în el ceva ireductibil care ne scapă, bar, practic, îi cunosc pe oameni si îi recunosc după purtarea lor, după totalitatea faptelor for, după consecinÈ›ele pe care trecerea lor le suscită în viață. Tot astfel pot, practic, să definesc toate aceste senti¬mente iraÈ›ionale care desfid orice analiză, pot, practic, să le apreciez, să adun suma consecinÈ›elor lor în ordinea inteli¬genÈ›ei, să le surprind È™i să le notez toate înfățișările, să descriu universul lor. S-âr părea că, chiar dacă 1-amvăzut de o sută de ori pe acelaÈ™i actor, nu-1 voi cunoaÈ™te personal mai bine. TotuÈ™i, dacă fac'suma eroilor pe care i'-a întruchipat È™i dacă spun că-1 cunosc ceva mai bine la al o sutălea rol al său, simt că există în această afirmaÈ›ie o parte de adevăr. Căci acest paradox aparent este È™i un apolog. El are o morală, care ne învață că un om se defineÈ™te È›a fel de bine prin comediile sale ca È™i prin elanurile sale sincere. Tot astfel se întîmplă, la un alt'nivel, cu sentimentele, inaccesibile inimii, dar parÈ›ial trădate de faptele pe care le însufleÈ›esc È™i de ati¬tudinile spiritului pe care le presupun. Nu-i greu de văzut că MITUL LUI SISIF ♦ 111 ÃŽn felul acesta definesc o metodă. Dar e uÈ™or, de asemenea, de văzut că e vorba de o metodă de analiză si nu de cunoaș¬tere. Căci metodele implică metafizici, trădind fără voia lor concluziile pe care pretind uneori că nu le cunosc încă. Astfel, ultimele pagini ale unei cărÈ›i se află încă în primele. Acest nod este inevitabil. Metoda definită aici exprimă sentimentul că orice cunoaÈ™tere adevărată este imposibilă. Nu putem decît enumera aparenÈ›e È™i simÈ›i un climat. Atunci vom ajunge poate îa acel insesizabil sentiment al absurdității, în lumile diferite dar frățeÈ™ti ale inteligenÈ›ei, ale artei de a' trăi sau ale artei pur È™i simplu. Climatul absur¬dității e un început SfîrÈ™itul e universul absurd È™i acea atitudine a spiritului care proiectează asupra lumii o' strălucire ce-i este proprie, făcînd să lumineze chipul privilegiat È™i implacabil pe care È™tie să i-1 recunoască. Toate marile acÈ›iuni È™i toate marile filosofii au un în¬ceput derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neaÈ™teptate, la colÈ›ul unei străzi sau la intrarea într-un restaurant. Tot astfel È™i absurditatea. Lumea absurdă, mai mult decît oricare lta, își trage nobleÈ›ea din această naÈ™tere lipsită de măreÈ›ie. ÃŽn anumite situaÈ›ii, un om care răspunde: „la nimic", cînd e întrebat la ce se gîndeste, poate că doar se preface. Cei iubiÈ›i o È™tiu prea bine. Dar dacă acest răspuns este sincer, dacă ex¬primă acea stare ciudată a sufletului cînd vidul devine eloc¬vent, cînd lanÈ›ul gesturilor cotidiene s-a rupt, cînd inima caută zadarnic veriga pierdută, el reprezintă primul semn al absurdității. Se întîmplă ca decorurile să se prăbuÈ™ească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, pa¬tru ore de muncă, masă, somn È™i luni, marÈ›i, miercuri, joi, vi¬neri, sîmbătă în acelaÈ™i ritm'— iată un drum pe care îl urmăm cu uÈ™urință aproape tot timpul. Dar într-o zi ne po¬menim întrebîndu-ne „pentru ce?" È™i totul începe o data cu această oboseală uimită. „începe",' iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieÈ›i maÈ™inale, dar ea inaugurează în acelaÈ™i timp miÈ™carea conÈ™tiinÈ›ei. Ea o trezeÈ™te È™i provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconÈ™tientă în lanÈ› sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinÈ›a ei: sinuciderea sau vindecarea. ÃŽn ea însăși, oboseala are ceva dezgustător. ÃŽn cazul de față însă trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conÈ™tiință È™i nimic nu are valoare decît prin ea. Sînt observaÈ›ii care n-au nimic original. Dar ele sînt evidenÈ›e: aceasta e de-ajuns pentru un timp, cînd procedăm la o recu- a î 112 ♦ Albert Camus noaÈ™tere sumară a originilor absurdului. Simpla „grijă" se află la originea a toate. Tot astfel È™i pentru fiecare zi a unei vieÈ›i fără de strălu¬cire : timpul ne poartă cu sine. Dar totdeauna vine o clipă cînd trebuie să-i purtăm. Trăim din viitor: „mîine", „mai tîrziu", „cînd vei avea o situaÈ›ie", „o dată cu vîrsta, vei înÈ›elege". Admirabile inconsecvenÈ›e, cînd, de fapt, e vorba de'moarte. Vine o zi totuÈ™i cînd omul constată sau spune că are treizeci de ani. ÃŽÈ™i afirmă astfel tinereÈ›ea. Dar, făcind asta, se situează în raport cu timpul. ÃŽÈ™i ia locul în timp. Recu¬noaÈ™te că se află într-un anume moment al unei curbe pe care mărturiseÈ™te că trebuie s-o străbată. AparÈ›ine timpului È™i, după spaima care-1 cuprinde, își recunoaÈ™te în el duÈ™ma¬nul cel mai înverÈ™unat. Mîine, dorea ziua de mîine, cînd întreaga lui ființă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul. O treaptă mai jos È™i iată înstrăinarea: a-È›i da seama că lumea e „opacă", a simÈ›i cît de străină, cît de ireductibilă ne este o piatră, cu cîtă intensitate ne poate nega natura un pei¬saj, în adîncul oricărei frumuseÈ›i zace ceva inuman, È™i aceste coline, blîndeÈ›ea cerului, linia'copacilor își pierd,'dintr-o dată, sensul iluzoriu în care le înveÈ™mîntăm, mai depărtate decît un paradis pierdut. Ostilitatea primitivă a lumii urcă spre noi prin milenii. Timp de o clipa nu o mai înÈ›elegem, pentru că timp de secole n-am înÈ›eles decît figurileÈ™i dese¬nele în care o inscrisesem, pentru că de acum înainte nu mai avem puterea să uzăm de acest artificiu. Lumea ne scapă pentru că redevine ea însăși. Decorurile mascate de obiÈ™nuință redevin ceea ce sînt.'Se îndepărtează de noi. Tot astfel după cum, în anumite zile, sub chipul familiar al unei femei o descoperim ca pe o străină pe cea pe care am iubit-o cu luni sau cu ani în urmă vom ajunge poate să dorim tocmai ceea ce ne face să ne simÈ›im dintr-o dată atît de singuri. Dar n-a venit încă timpul. Un singur lucru doar: această opaci¬tate È™i această înstrăinare a lumii e absurdul. Și oamenii secretă inumanul. Dacă privim, în anumite momente de luciditate, aspectul mecanic al gesturilor lor, pantomima lor lipsită de sens, tot ceea ce-i înconjoară ne pare stupid. Un om vorbeÈ™te la telefon după un perete de l Dar nu în sens propriu. Nu e vorba de o definiÈ›ie, ci de o enumerare a sentimentelor pe care le poate comporta absurdul. Chiar după ce s-a încheiat enumerarea, absurdul nu e totuÈ™i epuizat. MITUL LUI SISIF ♦ 113 sticlă; nu-1 auzim, dar îi vedem mimica de neînÈ›eles: ne întrebăm pentru ce trăieÈ™te. Acest dezgust în faÈ›a inumani-tății omului însuÈ™i, această incalculabilă cădere în faÈ›a ima¬ginii a ceea ce sîntem, această „greață", cum o numeÈ™te un autor contemporan, e de asemenea, absurdul. După cum È™i străinul care, în anumite clipe, vine în întîmpinarea noastră într-o oglindă, fratele familiar È™i totuÈ™i neliniÈ™titor pe care-1 regăsim în propriile noastre fotografii, e iarăși absurdul. Ajung, în sfîrÈ™it, la moarte È™i la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus È™i e decent să ne ferim de patetic. TotuÈ™i, nu ne vom putea nici¬odată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieÈ™te ca È™i cum nimeni „n-ar È™ti". Aceasta pentru că în realitate nu există o experiență a morÈ›ii. ÃŽn sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit È™i a devenit conÈ™tient. In cazul de față, abia dacă se poate vorbi de experienÈ›a morÈ›ii celorlalÈ›i. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinÈ™i. Această convenÈ›ie me¬lancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimîntă tocmai pentru că el face demonstraÈ›ia; soluÈ›ia nu vine decît după aceea. Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puÈ›in pentru o vreme, dovada matematică a contra¬riului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nici o urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv È™i elementar al aventurii formează conÈ›inutul sentimentului absurdului, în lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nici o morală È™i nici un efort nu pot fi justificate apriori în faÈ›a matematicilor sîngeroase sub al căror semn stă condiÈ›ia noastră. ÃŽncă o dată, toate acestea au fost spuse de nenumărate ori. Mă mărginesc să fac aici doar o clasificare rapidă È™i să indic temele evidente. Ele străbat toate literaturile È™i toate filosofiile. ConversaÈ›ia de fiecare zi se adapă din ele. Nu e vorba deci de a le reinventa. Dar trebuie să ne asigurăm de aceste evidenÈ›e pentru a ne putea întreba apoi în legătură cu chestiunea primordială. Þin să repet încă o dată că nu desco¬peririle absurde mă interesează în primul rînd, ci conse¬cinÈ›ele lor. Dacă sîntem siguri de aceste fapte, care trebuie să fie concluzia noastră, pînă unde vom merge spre a nu elu- 114 ♦ Albert Camus da nimic? Va trebui să murim din proprie voință sau, în ciuda a toate, să continuăm a spera? Dar, mai înainte, e necesar să operăm acelaÈ™i recensămînt rapid pe planul inteligenÈ›ei. Primul demers al spiritului constă în a distinge ceva ce este adevărat de ceea ce este fals. TotuÈ™i, de îndată ce gîndi-rea reflectează asupra ei însăși, ea descoperă, de la bun în¬ceput, o contradicÈ›ie. E inutil să ne străduim aici să fim convingători. De secole, nimeni n-a făcut cu privire la această chestiune o demonstraÈ›ie mai limpede È™i mai elegantă ca Aristotel. „ConsecinÈ›a, adesea ridiculizată, a acestor păreri este că ele se distrug singure. Căci afirmînd că totul e ade¬vărat, afirmăm adevărul afirmaÈ›iei opuse È™i, în consecință, falsitatea propriei noastre teze (căci afirmaÈ›ia opusă nu ad¬mite că ea poate fi adevărată). Și dacă spunem că totul este fals, înseamnă că È™i această afirmaÈ›ie e falsă. Dacă susÈ›inem că nu e falsă decît afirmaÈ›ia opusă afirmaÈ›iei noastre sau că numai afirmaÈ›ia noastră nu e falsă, ne vedem totuÈ™i siliÈ›i să admitem un număr infinit de judecăți adevărate sau false. Căci acela care emite o afirmaÈ›ie adevărată rosteÈ™te în ace¬laÈ™i timp că ea este adevărată, si tot aÈ™a la infinit." ' ' Acest cerc vicios nu-i decft primul dintr-o serie în care spiritul ce se apleacă asupra lui însuÈ™i se pierde într-o rotire vertiginoasă. Tocmai simplitatea acestor paradoxuri le face ireductibile. Oricare ar fî jocurile de cuvinte È™i acrobaÈ›iile logicii, a înÈ›elege înseamnă, înainte de orice, a unifica. DorinÈ›a profundă a spiritului, chiar È™i în demersurile sale cele mai evoluate, se întîlneste cu sentimentul inconÈ™tient al omului în faÈ›a universului său : ea este exigență de familiari¬tate, sete de claritate. Pentru om, a înÈ›elege lumea înseamnă a o reduce la uman, a o însemna cu pecetea sa. Universul pisicii nu-i acelaÈ™i cu universul furnicarului. Truismul „Orice gîndire este antropomorfică" are tocmai acest sens. Tot astfel, spiritul care încearcă să înÈ›eleagă realitatea nu poate să se considere satisfăcut decît dacă o reduce în termeni de gîndire. Dacă omul ar È™ti că si universul poate să iubească È™i să sufere, ar fi împăcat! Dacă gîndirea ar descoperi în oglin¬zile schimbătoare ale fenomenelor relaÈ›ii eterne care să le poată rezuma È™i care să se rezume pe ele' însele într-un prin¬cipiu unic, am' putea vorbi de o fericire a spiritului în fata căreia mitul preafericiÈ›ilor n-ar fi decît o plăsmuire ridicolă. Această nostalgie după unitate, această sete de absolut ilus- MITUL LUI SISIF ♦ 115 trează miÈ™carea esenÈ›ială a dramei umane. Dar faptul că o asemenea'nostalgie există nu-1 implică neapărat È™i pe acela că ea trebuie de îndată potolită; căci dacă, trecînd peste prăpastia care desparte dorinÈ›a de cucerire, afirmăm împreună cu Parmenide realitatea acefui Unu (oricare ar fi el), cădem în ridicola contradicÈ›ie a unui spirit care afirmă unitatea totală È™i dovedeÈ™te prin chiar această afirmaÈ›ie propria sa diferență È™i diversitatea pe care pretindea s-o rezolve. Acest al doilea cerc vicios e de-ajuns spre a ne ucide speranÈ›ele. Și acestea sînt tot evidenÈ›e. Voi repeta din nou câ ele nu sînt 'interesante în sine, ci prin consecinÈ›ele pe care le pot avea. Cunosc È™i o altă evidență: ea îmi spune că omul e muritor. TotuÈ™i, sînt puÈ›ini la număr cei care au tras de aici ultimele concluzii. ÃŽn acest eseu trebuie să considerăm ca o perpetuă referință decalajul constant dintre ceea ce ne închipuim că È™tim È™i'ceea ce È™tim în realitate, consimțământul practic È™i ignoranÈ›a simulată datorită căreia trăim cu idei care, dacă am fi cu adevărat pătrunÈ™i de ele, ar trebui să ne modifice fundamental existenÈ›a. ÃŽn' faÈ›a acestei contradicÈ›ii inextrica¬bile a spiritului, vom'putea înÈ›elege È™i mai bine divorÈ›ul care ne separă de propriile noastre creaÈ›ii! Atîta vreme cît spiritul tace in lumea imobilă a speranÈ›elor sale, totul se reflectă È™i se ordonează în unitatea nostalgiei sale. Dar la prima lui miÈ™care această lume se sparge si se prăbuÈ™eÈ™te: o infinitate de cioburi scînteietoare se oferă' cunoaÈ™terii.' E inutilă orice speranță de a mai reconstitui vreodată suprafaÈ›a familiară È™i liniÈ™tită care să ne aducă pacea inimii. După atitea secole de căutări, după atîtea abdicări ale atîtor ginditori, È™tim prea bine că acest lucru e adevărat pentru întreaga noastră cu¬noaÈ™tere. Cu excepÈ›ia raÈ›ionaliÈ™tilor de profesie, nimeni nu mai'speră azi în adevărata cunoaÈ™tere. Dacă ar fi să se scrie singura istorie semnificativă a gindirii omeneÈ™ti, ar trebui alcătuită aceea a pocăinÈ›elor ei succesive È™i a neputinÈ›ei ei. ÃŽntr-adevăr, despre cine È™i despre ce pot să spun: „Cu¬nosc asta!" ÃŽmi pot pune inima la încercare È™i socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge È™i socotesc'de asemenea că există. Aici se opreÈ™te È™tiinÈ›a mea, tot restul e construcÈ›ie. Căci, dacă încerc să înÈ›eleg acest eu de a cărui existență sînt sigur, dacă încerc să-1 'definesc È™i să-1 rezum, el nu mâi este decît o apă care-mi curge printre degete. Pot să desenez rînd pe rînd toate chipurile pe care È™tie a le lua È™i pe toate cele ce i-au fost atribuite, educaÈ›ia, originea, înflăcărarea sau tăce¬rile, măreÈ›ia sau josnicia.Dar nu poÈ›i adiÈ›iona chipuri. Pro¬pria-mi inimă va rămîne totdeauna pentru mine de nedefinit. 116 ♦ Albert Camus Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist È™i conÈ›i¬nutul pe care încerc să-1 dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin. ÃŽn psihologie ca È™i în logică există adevăruri, dar nu adevărul. Cuvintele lui Socrate: „CunoaÈ™te-te pe tine însuti" au tot atîta valoare cît È™i acel „fii virtuos" rostit în confesio¬nalele noastre. Amîndouă dezvăluie o nostalgie È™i în acelaÈ™i timp o ignorantă. Sînt jocuri sterile pe marginea unor mari probleme. Nu sînt legitime decît exact în măsura în care sînt aproximative. Iată È™i aceÈ™ti copaci, a căror scoarță aspră o cunosc, si această apă al' cărei gust îl simt. Mireasma de iarbă È™i de stele, noaptea, acele seri cînd inima își află pacea — cum aÈ™ putea nega lumea aceasta, a cărei putere È™i tărie o simt? To¬tuÈ™i, toată È™tiinÈ›a acestui pămînt nu-mi aduce nimic care să-mi poată da certitudinea că această lume îmi aparÈ›ine. Mi-o descrieÈ›i È™i mă învățaÈ›i s-o clasific. ÃŽi enumeraÈ›i legile È™i, în setea mea'de a È™ti, consimt că ele sînt adevărate.' îi demontaÈ›i mecanismul È™i speranÈ›a mea creÈ™te. ÃŽn cele din urmă, îmi arătaÈ›i că acest univers prestigios' si multicolor se reduce la atom È™i că atomul însuÈ™i se reduce fa electron. Pînă aici totul e bine' È™i aÈ™tept să continuaÈ›i. Dar atunci îmi vorbiÈ›i despre un invizibil sistem planetar'în care electronii gravitează în jurul unui nucleu. ÃŽmi explicaÈ›i această lume printr-o ima¬gine. ÃŽnÈ›eleg atunci că aÈ›i ajuns la poezie: nu o voi cunoaÈ™te niciodată. Nici n-am avut timpul să mă indignez că v-aÈ›i' È™i schimbat teoria. Astfel, È™tiinÈ›a de la care trebuia să aflu totul sfîrseÈ™te în ipoteză, luciditatea eÈ™uează în metaforă, incerti¬tudinea se preschimbă în operă de artă. La ce mi-au folosit atîtea strădanii? Linia blîndă a acestor coline È™i mîna serii pe această inimă zbuciumată mă învață mult mai'mult. M-am întors acolo de unde plecasem. ÃŽnÈ›eleg că, dacă pot prin È™tiință să cuprind fenomenele È™i să le enumăr, asta nu înseamnă că pot să înÈ›eleg lumea.'Chiar dacă-i voi fi urmărit cu degetul întregul relief, tot nu voi È™ti mai mult despre ea. Iar voi îmi daÈ›i să aleg între o descriere sigură, dar care nu mă învață nimic, È™i niÈ™te ipoteze care pretind că mă învață adevărul', dar care nu sînt sigure. Străin de mine însumi È™i de această lume, înarmat doar cu o gîndire care se neagă pe sine de îndată ce se afirmă, ce nume poartă această condiÈ›ie a mea, în care nu-mi pot afla pacea decît refuzînd să È™tiu È™i să trăiesc, în care setea de a cuceri se izbeÈ™te de ziduri care-i sfidează asaltul? A vrea înseamnă a isca paradoxuri. Totul este astfel ordonat încît să poată lua naÈ™tere acea pace MITUL LUI SISIF ♦ 117 otrăvită pe care o dă nepăsarea, somnul inimii sau renun¬țările mortale. Și inteligenÈ›a îmi spune, aÈ™adar, în felul său că lumea aceasta e absurdă. Zadarnic pretinde contrariul ei, adică raÈ›iunea oarbă, că totul este limpede. AÈ™teptam dovezi È™i do¬ream să aibă dreptate; dar în ciuda atîtor secole pline de pretenÈ›ii È™i atîtor oameni elocvenÈ›i si dornici de a convinge, È™tiu că totul e fals. Pe acest plan, cel puÈ›in, nu există fericire dacă nu pot È™ti. Un om onest nu poate decît să rîdă de raÈ›iu¬nea universală, practică sau morală, de determinism, de toate acele categorii care explică totul. Ele n-au nici o legătură cu spiritul. Ele neagă adevărul lui profund, acela de a fi înlănÈ›uit. ÃŽn acest univers indescifrabil È™i limitat, destinul omului îș'i capătă astfel sensul. O puzderie de iraÈ›ionale s-au ridicat È™i-1 înconjoară pînă la sfîrÈ™itul zilelor sale'. O dată cu această clarviziune redobîndită È™i deliberată, sentimentul ab¬surdului se luminează È™i se precizează. Spuneam că lumea e absurdă, dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși raÈ›ională. Absurda însă este confrun¬tarea între acest iraÈ›ional È™i această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului! Ab¬surdul È›ine atît de om. cît si de lume. Pentru moment, el este singura' lor legătură. Ii înlănÈ›uie unul de celălalt cum numai ura o poate face. E singurul lucru pe care-1 pot desluÈ™i lim¬pede in acest univers fără de măsură în care se desfășoară aventura mea. Să ne oprim aici. Dacă socotesc drept'ade¬vărată absurditatea care reglementează raporturile mele cu viaÈ›a, dacă mă pătrund de sentimentul care pune stăpînire pe mine în faÈ›a spectacolului lumii, de clarviziunea pe care mi-o impune căutarea unei È™tiinÈ›e, trebuie să sacrific totul acestor certitudini È™i trebuie să le' privesc în față pentru a le putea păstra. Mai' cu seamă, trebuie să-mi' potrivesc în funcÈ›ie de ele purtarea È™i să le urmăresc în toate consecinÈ›ele lor. Spunînd asta mă gîndesc la onestitate. Dar vreau mai întîi să È™tiu dacă gîndirea poate trăi în aceste È›inuturi pustii. Știu cel puÈ›in că gîndirea a mai pătruns în acele pustiuri. Ea È™i-a găsit acolo hrana. A înÈ›eles că se hrănise pînă atunci cu năluci. Aici au luat naÈ™tere cîteva din temele cele mai arzătoare ale meditaÈ›iei umane. Din clipa în care a fost cunoscută, absurditatea devine o pasiune, cea mai sfîșietoare din toate. Dar important e să È™tim dacă omul poate trăi cu pasiunile sale, dacă poate ac¬cepta legea lor profundă, aceea de a arde inima pe care o umplu în acelaÈ™i timp de viață. TotuÈ™i nu despre această 118 ♦ Albert Camus problemă vom discuta acum. Ea se află în centrul expe¬rienÈ›ei care ne preocupă. Va veni momentul cînd ne vom întoarce la ea. Să vorbim mai bine despre ternele si despre elanurile născute în acele pustiuri. Va n de-ajuns sâ le enu¬merăm. Și ele sînt, azi, cunoscute de toată lumea. Au existat întotdeauna oameni care să apere drepturile iraÈ›ionalului. TradiÈ›ia a ceea ce am putea numi gîndirea umilită a fost întotdeauna vie. Critica raÈ›ionalismului s-a făcut de atîtea ori, încît s-ar părea că nu mai e cazul să fie făcută din nou. TotuÈ™i epoca noastră asistă la renaÈ™terea acelor sisteme pa¬radoxale care se străduiesc să È™ubrezească raÈ›iunea ca È™i cum ea ar fi fost întotdeauna de nezdruncinat. Dar aceasta nu-i atît o dovadă a eficacității raÈ›iunii, cît a tăriei speranÈ›elor sale. Pe planul istoriei, prezenÈ›a constantă a acestor două atitudini ilustrează pasiunea esenÈ›ială a omului sfîșiat între aspiraÈ›ia sa către unitate si viziunea limpede pe care o poate avea despre zidurile care-i înconjoară. Dar poate nicicînd n-a fost mai viu atacul împotriva raÈ›iunii decît în vremea noastră. Incepînd cu marele strigăt al lui Zarathustra : „Din întîmplare, e cea mai veche nobleÈ›e a lumii. Am redat-o tuturor lucrurilor cînd am spus că dea¬supra lor nici o voință eternă nu voia", cu boala mortală a lui Kierkegaard, „acel rău care sfîrÈ™eÈ™te în moarte, fără ca după ea să mai urmeze ceva", temele semnificative È™i chinui¬toare ale gîndirii absurde au urmat una alteia. Sau, cel puÈ›in, È™i această nuanță e capitală, cele ale gîndirii iraÈ›ionale È™i reli¬gioase. De la jaspers la Heidegger, de la Kierkegaard la Șestov, de la fenomenologi la Scheler, pe planul logic È™i pe planul moral, o întreagă familie de gînditori, înrudiÈ›i prin nostalgia lor, opuÈ™i prin metodele sau scopul lor, s-au înverÈ™unat să bareze drumul real al raÈ›iunii È™i să redescopere căile directe ale adevărului. Presupun această gîndire cunos¬cută È™i trăită. Oricare vor fi fost ambiÈ›iile lor, toÈ›i au plecat de la acel univers inexprimabil în care domneÈ™te contra¬dicÈ›ia, antinomia, spaima sau neputinÈ›a. Și comune le sînt tocmai temele pe care le-am arătat mai sus. Pentru ei, de asemenea, trebuie s-o spunem, semnificative sînt mai cu seamă concluziile pe care le-au putut trage din aceste desco¬periri. Faptul are o asemenea importanță, încît va trebui să-1 examinăm aparte. Dar, pentru moment, e vorba doar de descoperirile È™i de experienÈ›ele lor iniÈ›iale, e vorba doar de a constata dacă'ele concordă'. Și dacă âr fi prea îndrăzneÈ› să vrem a vorbi despre filosofia lor, e cu putință È™i, în orice caz, suficient să facem simÈ›it climatul care le este comun. MITUL LUI SISIF ♦ 119 Heidegger priveÈ™te cu răceală condiÈ›ia umană È™i afirmă că această existență este umilită. Singura realitate este „grija", care se regăseÈ™te pe toată scara fiinÈ›elor. Pentru omul pierdut în lume È™i printre divertismentele ei, această grijă este o frică scurtă si trecătoare. Dar, de îndată ce frica aceasta capătă conÈ™tiință de sine, ea devine spaimă, climat perpetuu al omului lucid, '„în care existenÈ›a se regăseÈ™te". Acest profesor de filosofie scrie fără să tremure È™i în' limbajul cel mai abstract cu putință: „Caracterul finit si limitat al existenÈ›ei umane este mai primordial decît omul* însuÈ™i". Se ocupă de Kant, dar numai pentru a stabili caracterul mărginit al „raÈ›iunii pure". Analizele sale îl duc la concluzia că „lumea nu-i mai poate oferi nimic omului înspăimîntat". „Grija" îi pare a depăși prin adevărul ei categoriile raÈ›ionamentului, încît nu se gîndeÈ™te decît la ea È™i nu vorbeÈ™te decît despre ea. ÃŽi enumeră înfățișările: plictiseala, cînd omul banal încearcă să o niveleze în el însuÈ™i È™i să o înăbuÈ™e; groaza, cînd spiritul contemplă moartea. Nici el nu desparte conÈ™tiinÈ›a de absurd. ConÈ™tiinÈ›a morÈ›ii este chemarea grijii È™i „existenÈ›a își adre¬sează atunci sieÈ™i un apel prin intermediul conÈ™tiinÈ›ei". Ea este însăși vocea'spaimei, implorînd existenÈ›a „să" se întoarcă ea însăși'din anonimatul în care s-a pierdut". Heidegger ne spune că nu trebuie să dormim È™i că, dimpotrivă, trebuie să veghem pînă la capăt. El stă în mijlocul acestei lumi absurde, arătîndu-ne caracterul ei pieritor È™i căutîndu-È™i drumul printre ruine. Jaspers nu crede în nici un fel de ontologie, pentru că, după el, ne-am pierdut „naivitatea". Știe că nu putem ajunge la nimic care să poată transcende jocul mortal al aparenÈ›elor. Știe că spiritul sfîrseÈ™te totdeauna în eÈ™ec. ÃŽntîrzie asupra aventurilor spirituale pe care ni le oferă istoria È™i descoperă cu necruÈ›are falia fiecărui sistem, iluzia care a salvat totul, învățătura care n-a ascuns nimic. In această lume pustiită, în care'imposibilitatea de a cunoaÈ™te este demonstrată, în care neantul pare singura realitate, disperarea fără scăpare singura atitudine, el încearcă să regăsească firul Ariadnei, care duce către tainele divine. Șestov, la rîndul său, de-a lungul unei opere de o admi¬rabilă monotonie, preocupat întruna de aceleaÈ™i adevăruri, demonstrează fără încetare că sistemul cel mai riguros, raÈ›io¬nalismul cel mai universal se izbesc întotdeauna pînă' la urmă de iraÈ›ionalul gîndirii umane. Nu-i scapă nici una din evidenÈ›ele ironice, nici una din contradicÈ›iile derizorii care depreciază raÈ›iunea. Nu-1 interesează decît excepÈ›ia, fie că ea 120 ♦ Albert Camus aparÈ›ine istoriei inimii sau a spiritului. Pornind de la expe¬rienÈ›ele dostoievskiene ale condamnatului la moarte, de la aventurile exasperate ale spiritului nietzschean, de la impre¬caÈ›iile lui Hamlet sau de la amara aristocraÈ›ie a unui Ibsen, el descoperă, luminează È™i glorifică revolta umană împotriva iremediabilului. Refuză raÈ›iunii propriile ei raÈ›iuni È™i nu începe să înainteze cu oarecare hotărîre decît o dată ajuns în mijlocul acelui pustiu cenuÈ™iu în care toate certitudinile au devenit pietre. Kierkegaard, poate cel mai interesant dintre toÈ›i, cel puÈ›in în ceea ce priveÈ™te o parte a existenÈ›ei sale, nu numai că descoperă absurdul,' dar îl È™i trăieÈ™te. Acest om care scrie: „Mutismul cel mai sigur nu-i să taci, ci să vorbeÈ™ti", se asi¬gură mai întîi că nici un adevăr nu-i absolut È™i că deci această existență imposibilă în sine nu poate deveni satisfăcătoare prin el.'Don Juan al cunoaÈ™terii, el multiplică pseudonimele È™i contradicÈ›iile, scrie Predicile în acelaÈ™i timp cu acel manual âl spiritualismului cinic, Jurnalul seducătorului Refuză consolările, morala, principiile confortabile. Nu vrea să astîmpere durerea pricinuită de ghimpele pe care È™i-1 simte înfipt în inimă. Dimpotrivă, o ațîță È™i, cuprins de' bucuria deznădăjduită a răstignitului fericit că e răstignit, construieÈ™te din luciditate, refuz, comedie o categorie a demoniacului. Acest chip blînd È™i totodată schimonosit, aceste piruete urmate de un strigăt țîșnit din adîncul sufletului întruchi¬pează însuÈ™i spiritul absurdului în luptă cu o realitate care-1 depășeÈ™te. Iar aventura spirituală ce-1 duce pe Kierkegaard pînă la atît de iubitele sale „scandaluri" începe, de ase¬menea, în haosul unei experienÈ›e lipsite de decoruri È™i întoarse la incoerenta ei cea dintîi.' Pe un cu totul alt plan, acela al metodei, prin chiar exa¬gerările lor, Husserl È™i fenomenologii restituie lumea în toată diversitatea ei È™i neagă puterea transcendentă a raÈ›iunii. O dată cu ei, universul spiritual se îmbogățeÈ™te în' chip nemărginit. Petala de trandafiri, piatra kilometrică sau mîna omenească au tot atîta importanță cît È™i dragostea, dorinÈ›a sau legile gravitaÈ›iei. A gîndi nu mai înseamnă a unifica, 'a face familiară aparenÈ›a sub chipul unui mare principiu. A gîndi înseamnă a învăța din nou să vezi, să fii atent, a-È›i dirija conÈ™tiinÈ›a, a face din 'fiecare idee È™i din fiecare imagine, aÈ™a cum a făcut Proust, un loc privilegiat. ÃŽn mod paradoxal, totul'e privilegiat. Gîndirea se justifică prin extrema ei conÈ™tiință. DeÈ™i e mai pozitivă decit cea a lui Kierkegaard sau Șestov, gîndirea husserliană, la originea ei, neagă totuÈ™i metoda MITUL LUI SISIF ♦ 121 clasică a raÈ›iunii, dezamăgeÈ™te speranÈ›a, îndreaptă intuiÈ›ia È™i inima către o întreagă proliferare de fenomene a căror bogăție are ceva inuman. Aceste drumuri duc către toate È™tiinÈ›ele sau către nici una. Vreau să spun că mijloacele, în căzui de față, au mai multă importanță decît scopul. E vorba numai „de o atitudine spre a cunoaÈ™te" È™i nu de o consolare, încă o dată, asta la origine cel puÈ›in.' Cum să nu simÈ›i strînsa înrudire a acestor gînditori? Cum să nu vezi că toÈ›i se întîlnesc în acel È›inut privilegiat È™i amar unde speranÈ›a n'u-si mai are locul? Vreau să-mi fie ex¬plicat totul sau nimic, far raÈ›iunea e neputincioasă în faÈ›a acestui strigăt al inimii. Spiritul trezit de această exigență caută, dar nu găseÈ™te decît contradicÈ›ii si nebunie. Ceea ce nu înÈ›eleg e iraÈ›ional. Si lumea e plina de iraÈ›ionale. Ea însăși,' de vreme ce nu-i înÈ›eleg semnificaÈ›ia unică", nu-i decît un imens iraÈ›ional. Să putem spune o singură dată „e lim¬pede", È™i totul ar fi salvat. Dar aceÈ™ti oameni proclamă pe întrecute că nimic nu e limpede, că totul e haos, că omul nu posedă decît propria sa clarviziune È™i cunoaÈ™terea precisă a zidurilor care-1 înconjoară. Toate aceste experienÈ›e concordă È™i se întretaie. Spiritul ajuns la hotarele sale trebuie să pronunÈ›e o judecată È™i să-si aleagă concluziile. Acolo aÈ™teaptă sinuciderea È™i răspunsul. Dar vreau să inversez ordinea căutării È™i să plec de la aven¬tura inteligenÈ›ei pentru a mă întoarce lâ gesturile cotidiene. ExperienÈ›ele evocate aici s-au născut în pustiul din care nu trebuie să" ieÈ™im. TotuÈ™i, trebuie să È™tim pînă unde au ajuns, în acest moment al efortului său, omul se află în faÈ›a iraÈ›io¬nalului. El simte într-însul întreaga-i dorință de fericire È™i de raÈ›iune. Absurdul se naÈ™te din această confruntare între che¬marea omului È™i tăcerea'iraÈ›ională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri, căci din el se poate naÈ™te consecvenÈ›a unei vieÈ›i. IraÈ›ionalul, nos¬talgia umană È™i absurdul care tîșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale drame'i care trebuie în chip nece¬sar să ia sfîrÈ™it cu toată logica de care o existență este în stare. SINUCIDEREA FILOSOFICA Sentimentul absurdului nu este totuna cu noÈ›iunea ab¬surdului. Aceasta doar se întemeiază pe el. El nu se rezumă la ea decît în scurta clipă cînd își rosteÈ™te judecata asupra universului, după care îi rămîne să meargă mai departe. Este viu, adică va trebui să moară sau să răsune în om din ce în ce mai adînc. Tot astfel È™i cu temele de care am vorbit. Dar si în acest caz, nu sînt interesat de opere sau de gînditori a câror critică ar necesita o altă formă È™i un alt loc, ci de faptul de a descoperi ceea ce există comun'în concluziile lor. Niciodată poate n-au existat spirite atît de diferite. Și totuÈ™i vedem că peisajele spirituale m care ele se miÈ™că sînt identice. De ase¬menea, în ciuda unor È™tiinÈ›e atît de' distincte, strigătul care pune capăt itinerarului'lor răsună în acelaÈ™i fel. SimÈ›im că la gînditoni pe care i-am amintit există un climat' comun, punînd ca acest climat este ucigător abia dacă facem un joc de cuvinte. Cel ce trăieÈ™te sub acest cer de plumb nu are de ales decît între a fugi sau a rămîne. Vreau să È™tiu cum se fuge de aici sau de ce se rămîne. Nu fac astfel decît să definesc groblema sinuciderii È™i interesul pe care-1 pot avea concluziile losofiei existenÈ›ialiste. Vreau însă, înainte, să mă abat o clipă de la calea cea mai dreaptă. Pînă acum am putut circumscrie absurdul din exte¬rior. Putem să ne întrebăm totuÈ™i ce este clar în această noÈ›iune È™i să încercăm a regăsi prin analiză directă, pe de o parte, semnificaÈ›ia È™i, pe de alta, consecinÈ›ele ei. Dacă îl învinuiesc pe un nevinovat de o crimă monstruoasă, dacă-i spun unui om virtuos că a rîvnit la pro¬pria lui soră, îmi va răspunde că spusele mele sînt absurde. Această indignare are o latură comică. Dar ea are totodată È™i o raÈ›iune profundă. Omul virtuos ilustrează prin această re¬plică" antinomia definitivă care există între actul pe care i-1 atribui eu È™i principiile întregii sale vieÈ›i. „E absurd" înseamnă „e'cu neputință", dar È™i „e contradictoriu". Dacă văd un om atacînd cu baioneta un grup de mitraliere voi so¬coti că fapta lui e absurdă. Dar ea nu-i astfel decît în virtutea disproporÈ›iei care există între intenÈ›ia sa È™i realitatea care-1 aÈ™teaptă, in virtutea contradicÈ›iei pe care' o surprind între MITUL LUI SISIF ♦ 123 forÈ›ele sale reale È™i scopul pe care È™i-1 propune. Tot astfel, vom considera că un verdict este absurd dacă-1 vom opune verdictului pe care faptele îl cer în aparență. Și, tot astfel, o demonstraÈ›ie prin absurd se face comparînd consecinÈ›ele acelui raÈ›ionament cu realitatea logică pe care vrem s-o instaurăm. ÃŽn toate aceste cazuri, de la cel mai simplu pînă la cel mai complex, absurditatea va fi cu atît mai mare, cu cît va creÈ™te distanÈ›a între termenii comparaÈ›iei mele. Există căsătorii absurde, sfidări, resentimente, tăceri, războaie È™i păci absurde. ÃŽn fiecare din aceste cazuri, absurditatea se naÈ™te dintr-o comparaÈ›ie. Sînt deci îndreptățit să spun că sentimentul absurdității nu ia naÈ™tere din simpla examinare a unui fapt sau a unei' impresii, ci că el țîșneÈ™te din compa¬raÈ›ia făcută între o stare de fapt È™i o anumită realitate, între o acÈ›iune È™i lumea care o depășeÈ™te. Absurdul este, în esență, un divorÈ›.' El nu există în nici unul din elementele compa¬rate. El se naÈ™te din confruntarea lor. Pe planul inteligentei, pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea vreun sens), nici în lume, ci în prezenÈ›a lor comună. Pentru mo¬ment, el e singura legătură care-i uneÈ™te. Dacă vreau să rămîn în limitele evidenÈ›elor, È™tiu ce vrea omul, È™tiu ce-i oferă lumea, iar acum pot să spun că mai È™tiu È™i ceea ce-i uneÈ™te. N-am nevoie să merg mai departe. 6 singură certitudine îi este de-ajuns celui ce caută. Important e doar să tragă din ea toate consecinÈ›ele. ConsecinÈ›a' imediată este în acelaÈ™i timp o regulă de me¬todă. Ciudata trinitate scoasă astfel la lumină nu seamănă întru nimic cu cine È™tie ce Americă dintr-o dată descoperită. Dar ea are în comun cu datele experienÈ›ei faptul că este infi¬nit de simplă È™i totodată infinit de complicată. Prima din ca¬racteristicile e'i e aceea că nu poate fi divizată. A-i distruge unul din termeni înseamnă a o distruge în întregime. Absur¬dul nu poate exista în afara unei minÈ›i omeneÈ™ti. Astfel, ab¬surdul sfîrÈ™eÈ™te, ca orice lucru, o dată cu moartea. Dar absurdul nu poate exista nici în afara acestei lumi. Și tocmai în funcÈ›ie de acest criteriu elementar consider eu că noÈ›iu¬nea de absurd este esenÈ›ială È™i că ea poate să reprezinte pri¬mul din adevărurile mele. Regula de metodă invocată mai sus apare aici. Dacă socotesc că un lucru e adevărat, trebuie să-1 păstrez. Dacă îmi propun să găsesc soluÈ›ia unei pro¬bleme, trebuie în primul nnd să nu escamotez prin cniar această soluÈ›ie unul din termenii problemei. Unicul dat este pentru mine' absurdul. Problema este de a È™ti cum se poate 124 ♦ Albert Camus ieÈ™i din el È™i dacă sinuciderea se deduce în chip necesar din acest absurd. Prima È™i, în fond, singura condiÈ›ie a căutării mele este de a păstra' tocmai ceea ce mă striveÈ™te, de a res¬pecta, în consecință, ceea ce socotesc eu esenÈ›ial în acest ceva, pe care l-am definit ca o confruntare È™i ca o luptă neîncetată. Ducînd pînă la capăt această logică absurdă, trebuie să admit că lupta aceasta presupune absenÈ›a totală de speranță (ceea ce nu are nici o legătură cu disperarea), refuzul continuu (care nu trebuie confundat cu renunÈ›area) È™i insatisfacÈ›ia conÈ™tientă (ce nu poate fi asimilată neliniÈ™tii juvenile). Tot ceea ce distruge, escamotează sau subtilizează aceste exigente (È™i în primul rînd consimtămîntul, care distruge divorÈ›ul) ruinează absurdul È™i devalorizează atitudinea ce poate fi atunci propusă. Absurdul nu are sens decît în măsura în care nu consimÈ›i la el. Există un fapt de natura evidenÈ›ei, care pare cu totul mo¬ral, È™i anume acela că omul este întotdeauna prada proprii¬lor sale adevăruri. O dată ce le-a cunoscut, nu se mai poate desprinde de ele. Căci trebuie întotdeauna să plătim. Un om care a devenit conÈ™tient de existenÈ›a absurdului este legat de el pentru totdeauna. Un om fără speranță È™i conÈ™tient de acest lucru nu mai aparÈ›ine viitorului. Și e firesc să fie aÈ™a. Dar e firesc, de asemenea să se străduiască să scape din universul pe care si 1-a creat. Tot ceea ce precede nu are sens decît toc¬mai în funcÈ›ie de acest paradox. Nimic nu poate fi mai in¬structiv în această privință decît o cercetare a felului în care si-au tras concluziile oamenii care au recunoscut, plecînd de fa o critică a raÈ›ionalismului, climatul absurd. Or, pentru a nu mă referi decît la filosofule existenÈ›ia¬liste, văd că toate, fără nici o excepÈ›ie, îmi propun evaziunea. Printr-un raÈ›ionament ciudat, plecaÈ›i de la absurd pe ruinele raÈ›iunii, într-un univers închis È™i limitat la uman, ei divini¬zează ceea ce-i striveÈ™te È™i găsesc un motiv de a spera în ceea ce-i vitregeÈ™te. Această speranță silnică este Ia toÈ›i de esență religioasă. Merită să ne oprim asupra ei. Voi analiza aici, È™i doar spre a exemplifica, numai cîteva teme specifice lui Șe'stov È™i Kierkegaard. Dar Jaspers ne va oferi, pînă la caricatură, un exemplu tipic pentru această ati¬tudine. Tot restul va deveni astfel mai limpede. ÃŽl lăsăm ne¬putincios să realizeze transcendentul, incapabil să sondeze adîncimea experienÈ›ei È™i conÈ™tient de acest univers zdrunci¬nat de eÈ™ec. Oare vâ merge mai departe sau măcar va trage concluziile acestui eÈ™ec? Dimpotrivă, el nu ne va aduce ni- MITUL LUI SIS1F ♦ 125 mic nou. N-a aflat în experiență decît mărturia propriei sale neputinÈ›e È™i nici un pretext pentru a deduce vreun principiu satisfăcător. TotuÈ™i, fără nici o justificare, după cum o spune el însuÈ™i, afirmă, pe neaÈ™teptate È™i în acelaÈ™i timp, transcen¬dentul,' fiinÈ›a experienÈ›ei È™i sensul suprauman al vieÈ›ii, scriind : „EÈ™ecul, dincolo de orice explicaÈ›ie È™i de orice inter¬pretare posibilă, arată nu neantul, ci fiinÈ›a transcendenÈ›ei". Această ființă care dintr-o dată, È™i printr-un act orb al încre¬derii umane,' explică totul este definită de el ca „unitatea de neconceput între general È™i particular". Astfel, absurdul devine Dumnezeu (în sensul'cel mai larg al acestui cuvînt) È™i neputinÈ›a de a înÈ›elege, fiinÈ›a care luminează totul. Un atare raÈ›ionament nu se susÈ›ine logic prin nimic. De aceea, pot să-1 numesc un salt. Și, în mod paradoxal, înÈ›elegem insistenÈ›a, răbdarea infinită ale Iui Jaspers de a face irealizabilă expe¬rienÈ›a transcendentului. Căci, cu cît este mai incertă această aproximaÈ›ie, cu cît se dovedeÈ™te a fi mai zadarnică această definiÈ›ie, cu atît transcendentul este mai real pentru el, căci pasiunea cu care-1 afirmă este proporÈ›ională cu distanÈ›a care există între capacitatea sa de a explica'si iraÈ›ionalitateâ lumii si a experienÈ›ei. Se vădeÈ™te astfel că Jaspers distruge cu o înverÈ™unare cu atît mai mare prejudecățile raÈ›iunii, cu cît va explica mai radical lumea. Acest apostol al g'îndirii umilite va afla la extrema limită a umilinÈ›ei ceea ce urmează a rege¬nera fiinÈ›a pînă în adîncurile ei. Gîndirea mistică ne-a familiarizat cu aceste procedee. Sînt tot atît de legitime ca oricare altă atitudine a spiritului. Dar, pentru moment, procedez ca È™i cum aÈ™ lua în serios o atare problemă. Fără să judec dinainte valoarea generală a unei asemenea atitudini, puterea ei de a transmite o anumită învățătură, vreau numai să văd dacă răspunde condiÈ›iilor pe care mi le-am propus, dacă e demnă de conflictul care mă in¬teresează. Mă întorc, astfel, la Șestov. Un comentator citează din el cîteva cuvinte care merită tot interesul: „Singura ieÈ™ire adevărată, spune Șestov, se află tocmai acolo unde nu există ieÈ™ire pentru judecata omenească. Altminteri, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decît pentru a obÈ›ine imposibilul. Cît priveÈ™te posibilul, oamenii îi pot face singuri față." Dacă există o fi-losofie È™estoviană, atunci pot fără îndoială afirma că ea se află în întregime rezumată astfel. Căci atunci cînd, ajuns la capătul analizelor sale pasionante, Șestov descoperă absur¬ditatea fundamentală a oricărei existenÈ›e, el nu spune: „Iată absurdul", ci: „Iată-1 pe Dumnezeu : trebuie să ne lăsăm în 126 ♦ Albert Camus voia Lui, chiar dacă El nu corespunde nici uneia din catego¬riile noastre raÈ›ionale". Pentru ca nici o confuzie să nu mai fie cu putință, filosoful rus insinuează chiar că acest Dumnezeu este poate plin de ură si vrednic de ură, incomprehensibil È™i contradictoriu, dar că fel își afirmă cu ațît mai mult puterea cu cît chipul Lui este mâi hîd. MăreÈ›ia Sa stă tocmai în inconsecvenÈ›a sa. Dovada existenÈ›ei sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El È™i, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile raÈ›iunii. Astfel, pentru Șestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuÈ™i absurdul. A-1 constata înseamnă a-1 accepta È™i tot efortul logic al gîndirii sale constă în a-1 pune în evidență pentru a face astfel să țîșnească speranÈ›a imensă pe care' o aduce cu sine. Repet, această atitudine este legitimă. Dar eu mă încăpățînez să cercetez aici o singură problemă È™i toate consecinÈ›ele ei. Nu mi-am propus să examinez caracterul patetic al unei gîndiri sau al unui act de credință. Pentru asta am înainte întreaga viață. Știu că gînditorul raÈ›ionalist este iritat de atitudinea È™estoviană. Dar simt, de asemenea, că Șestov are dreptate împotriva gînditorului raÈ›ionalist È™i vreau doar să È™tiu dacă rămîne credincios exigenÈ›elor absurdului. Or, dacă admitem că'absurdul este contrariul speranÈ›ei, vedem că, pentru Șestov, gîndirea existenÈ›ială presupune ab¬surdul, pe care însă nu-1 demonstrează decât spre a-1 spulbera. Această subtilitate de gîndire nu-i decît o figură patetică de scamator. Cînd Șestov, pe de altă parte, opune absurdul mo¬ralei curente È™i raÈ›iunii, el îl numeÈ™te „adevăr" È™i „mîntuire". Există deci lâ bază È™i în această' definiÈ›ie a absurdului o aprobare. Dacă admitem că toată forÈ›a acestei noÈ›iuni rezidă în modul în care ea intră în conflict cu speranÈ›ele noastre elementare, dacă simÈ›im că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimÈ›i, vedem atunci că la Șestov el È™i-a pierdut adevăratul chip, caracterul său omenesc È™i relativ, spre a intra într-o eternitate incomprehensibilă È™i' totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu poate exista decît într-un univers al omului. Din clipa în care noÈ›iunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență pe care omul o constată fără să consimtă la ea. Lupta este eludată. Omul asimilează absurdul È™i, în această comuniune, îi nimiceÈ™te acel caracter esenÈ›ial care este opoziÈ›ie, sfîșiere È™i divorÈ›. Saltul acesta este' o eschivă. Șestov, care citează cuvintele lui Hamlet: The time is out of joint, o face cu un fel de speranță sălbatică despre care MITUL LUI SISIF ♦ 127 se poate vorbi mai cu seamă la el. Căci nu astfel rosteÈ™te Hamlet acele cuvinte È™i nu astfel le scrie Shakespeare. BeÈ›ia iraÈ›ionalului È™i vocaÈ›ia extazului abat de la contemplarea absurdului un spirit clarvăzător. Pentru Șestov, raÈ›iunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de raÈ›iune. Pentru un spirit absurd, raÈ›iunea este zadarnică È™i nu mâi există nimic dincolo de raÈ›iune. Acest salt poate, cel puÈ›in, să ne lămurească si mai bine asupra adevăratei naturi â absurdului. Știm câ absurdul constă într-un echilibru, că-1 aflăm, înainte de orice, într-o comparaÈ›ie, È™i nu în termenii acestei comparaÈ›ii. Șestov însă mută toa'tă greutatea asupra unuia din termeni, distrugînd astfel echilibrul. Setea noastră de a înÈ›elege, nostalgia noastră de absolut nu sînt explicabile decît fn măsura în care noi putem înÈ›elege È™i explica multe lucruri. Zadarnic negăm în mod absolut raÈ›iunea. Ea are domeniul său propriu, acela al experienÈ›ei umane, în care este eficace. Iată de ce vrem ca totul să ne'fie limpede. Dacă nu izbutim, dacă absurdul ia naÈ™tere cu acest prilej, lucrul se întîmplă tocmai datorită întîlnirii dintre această raÈ›iune eficace, dar limitată, È™i iraÈ›io¬nalul ce renaÈ™te întruna. Or, cînd Șestov se mînie împotriva unei afirmaÈ›ii hegeliene de tipul: „MiÈ™cările sistemului solar se efectuează conform unor legi imuabile È™i aceste legi sînt raÈ›iunea sa", cînd își pune în joc întreaga pasiune pentru a disloca raÈ›ionalismul lui Spinoza, el ajunge la concluzia zădărniciei oricărei raÈ›iuni; de aici, printr-o întoarcere firească È™i ilegitimă, la aceea a preeminentei iraÈ›ionalului. Dar trecerea nu este evidentă. Căci aici pot interveni noÈ›iunile de limită È™i de plan. Legile naturii pot fi valabile pînă la o anumită limită, care, o dată trecută, se întorc împotriva lor însele, dînd naÈ™tere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sînt adevărate pe planul explicaÈ›iei. Totul este sacrificat astfel iraÈ›ionalului, È™i exigenÈ›a de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparaÈ›iei. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaÈ™te lupta, nu dispreÈ›uieÈ™te cîtuÈ™i de puÈ›in raÈ›iunea È™i admite iraÈ›ionalul. Cuprinde astfel cu'privirea toate datele experienÈ›ei, nefiind cituÈ™i de puÈ›in dispus să facă saltul înainte de a È™ti. Știe numai că în această conÈ™tiință atentă nu mai e loc pentru'speranță. ÃŽn legătură cu noÈ›iunea de excepÈ›ie, mai cu seamă, È™i împotriva lui Aristotel. i 128 ♦ Albert Camus Ceea ce este vizibil la Șestov va fi È™i mai vizibil poate la Kierkegaard. Desigur, e dificil să izolezi afirmaÈ›ii clare cînd e vorba de un autor atît de capricios. Dar, în ciuda unor scrieri aparent opuse, dincolo de pseudonime, de jocuri È™i de zîmbete, simÈ›im cum apare de-a lungul întregii sale opere presentimentul (È™i în acelaÈ™i timp teama) unui adevăr care va izbucni în ultimele texte': È™i Kierkegaard face saltul. El se întoarce către chipul cel mai aspru al acelui creÈ™tinism care-i înspăimîntase atît de mult copilăria. Și pentru el antinomia È™i paradoxul devin criterii ale religiei. Astfel, tocmai ceea ce făpise vieÈ›ii acesteia sensul È™i profunzimea o învesteÈ™te acum cu adevăr È™i claritate. CreÈ™tinismul este scandalul, iar I&erkegaard ne pretinde fără înconjur cel de al treilea sacrificiu cerut de IgnaÈ›iu de Loyola, acela de care Dumnezeu se bucură cel mai mult: „sacrificiul intelectului". Acest efect al „saltului" e ciudat, dar nu trebuie să ne mai surprindă. El face din absurd criteriul lumii de dincolo, cîtă vreme absurdul nu-i decît un reziduu al experienÈ›ei din această lume. „Pentru credincios, spune Kierkegaard, eÈ™ecul său este si triumful său." Scopul meu nu este să mă întreb de care emoÈ›ionantă ÃŽnvățătură se leagă această atitudine. Eu nu am a mă' întreba decît dacă spectacolul absurdului È™i caracterul său propriu o îndreptățesc. ÃŽn această privință, È™tiu că răspunsul este nu. Dacă examinăm din nou conÈ›inutul noÈ›iunii de absurd, înÈ›e¬legem È™i mai bine metoda care-1 inspiră pe Kierkegaard. fel nu menÈ›ine echilibrul între iraÈ›ionamatea lumii È™i nostalgia revoltată a absurdului È™i nu respectă acel raport care consti¬tuie de fapt sentimentul absurdității. Avînd certitudinea că nu poate să se sustragă iraÈ›ionalului, vrea cel puÈ›in să se sal¬veze din această nostalgie deznădăjduită care-i pâre sterilă È™i zadarnică. Dar dacă asupra acestui punct poate să nu se înÈ™ele în judecata sa, nu la fel stau lucrurile cînd neagă. Strigătului său de revoltă îi ia locul o adeziune nebunească È™i iată-1 ajuns în situaÈ›ia de a ignora absurdul ce-1 lumina pîn'ă atunci È™i de a diviniza singura certitudine care-i mai rămîne, 1 Se poate crede că trec cu vederea problema esenÈ›ială, aceea a credinÈ›ei. Dar eu nu cercetez filosofia lui Kierkegaard, a lui Șestov sau, cum se va vedea mai departe, a lui Husseri (aceasta ar necesita un alt loc È™i o altă atitudine spirituală), ci doar le împrumut o temă, examinînd dacă consecinÈ›ele ei sînt în acord cu regulile pe care le-am fixat mai înainte. E vorba aici doar de o anumită perseverență. MITUL LUI SISIF ♦ 129 iraÈ›ionalul. Important nu este să te vindeci, îi spunea abatele Galiani doamnei d'Epinay, ci să trăieÈ™ti cu bolile pe care le ai. Kierkegaard vrea să se vindece. E dorinÈ›a sa cea mai arzătoare, ce se vădeÈ™te în fiecare pagină a jurnalului său. Tot efortul inteligenÈ›ei sale constă în a se sustrage antino¬miei condiÈ›iei umane'. Efort cu atît mai deznădăjduit, cu cît, din cînd în'cînd, într-o străfulgerare, își dă seama de întrea-ga-i zădărnicie (cînd vorbeÈ™te, de pildă,' despre el însuÈ™i, ca È™i cum nici teama de Dumnezeu, nici pietatea n-ar fi fost în stare să-i aducă pacea inimii). Astfel, printr-un subterfugiu chinuitor, el dă iraÈ›ionalului chipul, iar Dumnezeului său atributele absurdului injust, inconsecvent si de neînÈ›eles. La el numai inteligenÈ›a mai încearcă să înă6uÈ™e revendicarea adîncă a inimii omeneÈ™ti. De vreme ce nimic nu e dovedit, totul poate fi dovedit. Kierkegaard însuÈ™i ne dezvăluie drumul pe care 1-a ur¬mat. Nu vreau să sugerez aici nimic, dar cum am putea să nu descifrăm în operele sale semnele unei mutilări aproape vo¬luntare a sufletului, în faÈ›a mutilării consimÈ›ite în legătură cu absurdul? Este laitmotivul Jurnalului. „Mi-a lipsit tocmai bestialitatea, care, È™i ea, face parte din destinul omenesc... DaÈ›i-mi un trup." Și mai departe: „Oh, mai cu seamă în pri¬ma mea tinereÈ›e, ce n-aÈ™ fi dat să fiu bărbat măcar È™ase luni... ÃŽn fond, lucrul care-mi lipseÈ™te este trupul È™i condiÈ›iile fizice ale existenÈ›ei." TotuÈ™i, în alte pagini, acelaÈ™i om reia marele strigăt al speranÈ›ei care a străbătut atîtea'secole È™i a însu¬fleÈ›it atîtea inimi, în afară de aceea a omului absurd. „Dar pentru creÈ™tin moartea nu-i cîtuÈ™i de puÈ›in sfîrÈ™itul tuturor lucrurilor È™i ea implică infinit mai multă speranță decît viaÈ›a, chiar plină de sănătate È™i de forță." Reconcilierea prin scan¬dal rămîne tot reconciliere. Ea îi îngăduie poate omului, după cum vedem, să afle speranÈ›a tocmai în contrariul ei, adică în moarte. Dar chiar dacă simpatia ne-ar face să înclinăm către această atitudine, trebuie totuÈ™i să arătăm că lipsa de măsură nu justifică nimic. Faptul depășeÈ™te, ni se spune, măsura omenească, el nu poate fi, aÈ™adar, decît supraome¬nesc. Dar acest „aÈ™adar" este de prisos. Nu există în acest caz certitudine logică. Nu există nici o probabilitate experimen¬tală. Tot ceea ce pot spune este că, într-adevăr, aceasta depășeÈ™te măsura mea. Nu conchid printr-o negaÈ›ie, dar nici nu vreau să întemeiez ceva pe incomprehensibil. Vreau să È™tiu dacă pot trăi cu ceea ce È™tiu È™i numai cu aceasta. Mi se 130 ♦ Albert Camus mai spune È™i că inteligenÈ›a trebuie, în cazul de față, să-È™i sa¬crifice orgoliul, iar raÈ›iunea să îngenuncheze. Dar dacă recu¬nosc limitele raÈ›iunii, nu înseamnă că o È™i neg, căci îi recunosc puterile relative. Vreau doar să mă menÈ›in pe această cale de mijloc, unde inteligenÈ›a poate rămîn'e lim¬pede. Dacă în aceasta constă orgoliul său, nu văd raÈ›iunea suficientă pentru a renunÈ›a la el. Nimic mai profund, de exemplu, decît afirmaÈ›ia lui Kierkegaard, după care dispera¬rea nu e un fapt, ci o' stare: însăși starea păcătosului. Căci păcatul este ceea ce-1 îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conÈ™tient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noÈ›iunea va deveni mai limpe¬de dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu. Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu pe ce se întemeiază ea, pe acest spirit È™i pe această lume ce se încruntă clipă de clipă, fără să se poată îmbrățiÈ™a. Eu caut regula de viață cerută de această stare È™i tot ceea ce mi se propune trece cu vederea însăși baza ei, neagă unul din termenii dureroasei opoziÈ›ii, îmi ordonă o demisie. Eu întreb care sînt urmările condiÈ›iei pe care o recunosc ca fiind a mea, È™tiu că ea implică obscuritate È™i ignoranță È™i mi se spune că această ignoranță explică totul È™i că noaptea aceasta e lumina mea. Dar prin asta nu s-a răspuns întrebării mele, iar acest lirism exaltant nu-mi poate ascunde paradoxul. Trebuie deci să caut în altă parte. Kierkegaard poate să strige, prevenindu-ne: „Dacă omul n-ar avea o conÈ™tiință eternă, dacă, în adîncul a toate, n-ar exista decît o putere sălbatică È™i clocotitoare dînd naÈ™tere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreÈ›e È™i celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-1 poate umple, ce-ar fi viaÈ›a altceva decît disperare?" Acest strigăt nu-1 va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găseÈ™ti. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimîntată : „Ce-i oare viaÈ›a?", trebuie, ca È™i măgarul, să te hrăneÈ™ti cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decît să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să 1 Nu spun „îl exclude pe Dumnezeu", ceea ce ar însemna iarăși a afirma. MITUL LUI SISIF ♦ 131 ezite răspunsul lui Kierkegaard: „disperare". La urma urmei, un suflet hotărît o va scoate la capăt chiar È™i aÈ™a. ÃŽmi iau aici libertatea să numesc sinucidere filosofică ati¬tudinea existenÈ›ialistă. Denumirea aceasta nu implică o ju¬decată. E un fel comod de a desemna miÈ™carea prin care o gîndire se neagă pe ea însăși È™i tinde să se depășească în ceea ce înseamnă negaÈ›ia ei. Pentru existenÈ›ialiÈ™ti,' negaÈ›ia este Dumnezeul lor. In înÈ›elesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se susÈ›ine decît prin negarea raÈ›iunii umane. Dar, după cum există mai multe feluri de a se'sinucide, tot asa există È™i mai mulÈ›i dumnezei. Există mai multe feluri de a face saltul, esenÈ›ial fiind faptul de a sări. Aceste negaÈ›ii mîntuitoare, aceste contradicÈ›ii finale care neagă obstacolul peste care nu s-a sărit încă pot să se nască la fel de bine ( e tocmai para¬doxul pe care îl vizează acest raÈ›ionament) atît dintr-o anume inspiraÈ›ie religioasă, cît È™i dintr-o ordine raÈ›ională. Ele aspiră întotdeauna la eternitate È™i în aceasta constă saltul. Trebuie, de asemenea, să arătăm că raÈ›ionamentul pe care-1 dezvoltă acest eseu lasă în întregime deoparte atitudi¬nea spirituală cea mai răspîndită în secolul nostru luminat; aceea care se sprijină pe principiul că totul este raÈ›iune È™i care vrea să dea o explicaÈ›ie lumii. E firesc să i se dea b expli¬caÈ›ie limpede atunci cînd se admite că lumea trebuie să fie transparentă. Lucrul este chiar legitim, dar nu interesează întru nimic raÈ›ionamentul pe care-1 dezvoltăm aici. Scopul său este de a lumina acel demers al spiritului care, pornind de la o filosofie a nonsemnificatiei lumii, sfîrÈ™eÈ™te prin a-i găsi un sens È™i o profunzime. Cel mai patetic'din aceste demersuri este de esență religioasă; el se ilustrează prin tema iraÈ›ionalului. Dar cel mai paradoxal È™i mai semnificativ este acela care atribuie raÈ›iunile sale unei lumi pe care È™i-o imagina la început fără nici un principiu director. N-am putea, în orice caz, trece la consecinÈ›ele care ne interesează fără a ne fi făcut o idee despre această nouă cucerire a spiri¬tului nostalgic. Voi examina numai tema „IntenÈ›iei", pusă în circulaÈ›ie de Husserl È™i „de fenomenologi. De altminteri, am mai făcut aluzie la ea! într-o primă etapă, metoda lui Husserl neagă demersul clasic al raÈ›iunii. Vom repeta ceea ce am arătat 1 Precizăm încă o dată: nu afirmarea lui Dumnezeu este pusă aici în dis¬cuÈ›ie, ci logica prin care s-a ajuns la ea. 132 ♦ Albert Camus mai sus. A gîndi nu înseamnă a unifica, a face familiară apa¬renta sub chipul unui mare principiu. A gîndi înseamnă a învdÈ›a din nou să vezi, să-ti dirijezi conÈ™tiinÈ›a, să faci din fie¬care imagine un loc privilegiat. Altfel spus, fenomenologia refuză să explice lumea, donndu-se doar o descriere a expe¬rienÈ›ei trăite. Ea se întîlneste în această privință cu gîndirea absurdă, care afirmă iniÈ›ial" că nu există un adevăr, ci numai adevăruri. Fiecare lucru își are adevărul lui, vîntul serii ca È™i această mînă pe umărul meu. ConÈ™tiinÈ›a este aceea care-1 luminează prin atenÈ›ia pe care i-o acordă1. ConÈ™tiinÈ›a nu for¬mează obiectul cunoaÈ™terii sale, ea fixează numai, este actul atenÈ›iei È™i, pentru a relua o imagine bergsoniană, ea seamănă cu un aparat de proiecÈ›ie care se fixează dintr-o dată pe o imagine. DiferenÈ›a cons'tă în faptul că în acest caz nu există nici un scenariu,' ci doar o ilustrare succesivă È™i inconsec¬ventă, în această lanternă magică, toate imaginile sînt privi¬legiate. ConÈ™tiinÈ›a pune în suspensie în experiență obiectele către care se îndreaptă atenÈ›ia sa. Prin miracolul ei, le izolează. Din acea clipă, ele sînt în afara oricărei judecăți. ConÈ™tiinÈ›a este caracterizată tocmai prin această „intenÈ›ie". Dar cuvintul nu implică nici o idee de finalitate; el este utilizat în sensul de „direcÈ›ie", neavînd decît o valoare topo¬grafică. La prima vedere, s-ar părea că nimic din cele arătate nu contrazice spiritul absurd. Această aparentă modestie a gîndirii care se mărgineÈ™te să descrie ceva ce își refuză să explice, această disciplină'voluntară din care decurge, în chip paradoxal, îmbogățirea profundă a experienÈ›ei È™i renaÈ™terea lumii în toată prolixitatea ei, sînt tot atitea demersuri absurde. Cel puÈ›in la prima vedere. Căci metodele de gîndire, în acest caz ca È™i în altele, comportă întotdeauna doua aspecte: unul psihologic si altul metafizic. In acest fel, ele închid două adevăruri, dacă tema intenÈ›ionalității nu pretinde să ilustreze I decît o atitudine psihologică, prin care realul ar fi epuizat în loc de a fi explicat, nimic într-adevăr nu o separă de spiritul absurd. Ea vrea să enumere ceea ce nu poate transcende. Ea afirmă doar că, în absenÈ›a oricărui principiu unificator, gîndirea poate totuÈ™i să se bucure descriind È™i înÈ›elegînd fiecare aspect al experienÈ›ei. Astfel, adevărul de care e vorba pentru fiecare din aceste aspecte e un adevăr de ordin psihologic. El nu-i decît dovada „interesului" pe care-1 poate prezenta 1 Chiar epistemologiile cele mai riguroase presupun metafizici. Și asta în asemenea măsură, încft metafizica multora dintre gînditorii epocii constă în a nu avea decît o epistemologie. MITUL LUI SISIF ♦ 133 realitatea. E un mod de a trezi o lume somnolentă si de a o învia pentru spirit. Dar, dacă vrem să extindem si să funda¬mentam raÈ›ional această noÈ›iune de adevăr, dacă* pretindem să descoperim astfel „esenÈ›a" fiecărui obiect al cunoaÈ™terii, înseamnă să restituim experienÈ›ei întreaga ei profunzime. Pentru un spirit absurd, lucrul e de neînÈ›eles. Or, m atitudinea intenÈ›ionala se vădeÈ™te tocmai această pendulare între modestie si certitudine È™i sclipirile schimbătoare ale gîndirii fenomenologice vor ilus'tra cum nu se poate mai bine raÈ›io¬namentul absurd. Căci Husserl vorbeÈ™te totodată de „esenÈ›e extratempo-rale" pe care intenÈ›ia le scoate la iveală È™i atunci ni se pare a-1 auzi pe Platon. Nu ni se mai explică toate lucrurile printr-u-nul singur, ci prin toate. Intre aceste două atitudini, nu văd nici o diferență. Desigur, aceste idei sau aceste esenÈ›e, pe care conÈ™tiinÈ›a' le „efectuează" după fiecare descriere, nu smt încă socotite modele perfecte. Dar se afirmă că ele sînt ne¬mijlocit prezente în once dat al percepÈ›iei. Nu mai avem de-a face cu o singură idee care explică totul, ci cu o infinitate de esenÈ›e care dau un sens unei infinități de obiecte. Lumea de¬vine imobilă, dar se luminează. Realfsmul platonician devine intuitiv, dar rămîne tot realism. Kierkegaard se pierdea în Dumnezeul său, Parmenide rostogolea gindirea în acel Unu. Aici, gîndirea se cufundă într-un pohteism abstract. Mai mult decît atît: halucinaÈ›iile È™i ficÈ›iunile fac È™i ele parte din „esenÈ›ele extratemporale''. In noua lume a ideilor, categoria de centaur colaborează cu aceea, mai modestă, de metrou. Pentru omul absurd, există un adevăr È™i totodată o amărăciune în această opinie, pur psihologică', că toate chi¬purile lumii sînt privilegiate. A spune că totul e privilegiat înseamnă a spune că totul este echivalent. Dar aspectul me¬tafizic al acestui adevăr îl duce atît de departe încit, printr-o reacÈ›ie elementară, el se simte poate mai aproape de Platon. I se spune, într-adevăr, că orice imagine presupune o esență în egală măsură privilegiată. In această lume ideală fără ie¬rarhie, armata formala este alcătuită numai din generali. Fără îndoială, transcendenÈ›a a fost eliminată. Dar, printr-o cotitură bruscă de gîndire, se reintroduce în lume un fel de imanență fragmentară care restituie universului întreaga sa profunzime. Să mă tem oare că am dus prea departe o temă mane¬vrată cu mai multă prudență de către creatorii săi? Mă mulÈ›umesc să citez aceste afirmaÈ›ii ale lui Husserl, aparent paradoxale, dar riguros logice, dacă admitem cele arătate mai sus : „Ceea ce e adevărat e adevărat în mod absolut, în sine; adevărul e unul; identic cu el însuÈ™i, oricare ar fi 134 ♦ Albert Camus fiinÈ›ele care-1 percep, oameni, monÈ™tri, îngeri sau zei". Astfel, RaÈ›iunea triumfă È™i se face auzită prin această voce. Ce poate însemna o asemenea afirmaÈ›ie într-o lume absurdă? PercepÈ›ia unui înger sau a unui zeu nu are sens pentru mine. Acest loc geometric unde raÈ›iunea divină o ratifică pe a mea îmi este pentru totdeauna de neînÈ›eles. Și aici descopăr un salt È™i, chiar dacă e făcut în abstract, el continuă să însemne pentru mine uitarea a tocmai ceea ce nu vreau să uit. Cînd, ceva mai departe, Husserl exclamă : „Dacă toate masele su¬puse atracÈ›iei ar dispărea, legea atracÈ›iei ar continua să existe, dar ea rămîne doar fără aplicaÈ›ie posibilă", È™tiu că mă aflu în faÈ›a unei metafizici de consolare. Și, dacă' vreau să descopăr cotitura unde gîndirea părăseÈ™te' calea evidenÈ›ei, nu-mi rămîne decît să recitesc raÈ›ionamentul paralel pe care Husserl îl face în legătură cu spiritul: „Dacă am putea contempla cu claritate legile exacte ale proceselor psihice, ele ni s-ar înfățiÈ™a la fel de eterne È™i de invariabile ca È™i legile fundamentale ale È™tiinÈ›elor naturale teoretice. Deci ele ar fi valabile chiar dacă n-ar exista nici un proces psihic". Chiar dacă spiritul n-ar exista, legile sale ar exista totuÈ™i! înÈ›eleg atunci că Husserl pretinde să facă dintr-un adevăr 'psihologic o regulă raÈ›ională; după ce a negat puterea integrantă a raÈ›iunii umane, face saltul, pe această cale ocolită, în RaÈ›iunea eternă. Tema husserliană a „universului concret" nu mă mai poate surprinde. De aici pînă la a mi se spune că nu toate esenÈ›ele sînt formale È™i că există È™i esenÈ›e materiale, că pri¬mele sînt obiectul logicii È™i ultimele ale'È™tiintelor nu mai e decît o chestiune de definiÈ›ie. Abstractul, mi se spune, nu desemnează decît o parte neconsistentă prin ea însăși a unui concret universal. Dar pendularea de care vorbeam'mai sus îmi îngăduie să lămuresc caracterul confuz al acestor ter¬meni. Căci ea poate să însemne că obiectul concret al aten¬ției mele, cerul acesta, răsfrîngerile acestei ape pe poalele acestei haine, are în el însuÈ™i acel prestigiu al realului pe care interesul meu îl izolează în această lume. Și nu voi nega acest lucru. Dar ea poate să însemne si că această haină e universală, are esenÈ›a sa particulară È™i suficientă, aparÈ›ine lumii formelor. ÃŽnÈ›eleg atunci că a fost schimbată doar ordi¬nea procesiunii. Această lume nu-È™i mai are reflexul într-un univers superior, dar cerul de forme este figurat în mulÈ›imea imaginilor acestui pămînt. Pentru mine însă, nu s-a schimbat nimic. Nu regăsesc aici gustul concretului, sensul condiÈ›iei MITUL LUI SISIF ♦ 135 umane, ci doar un intelectualism atît de nestăvilit încît gene¬ralizează însuÈ™i concretul. ÃŽn zadar ne-am mira de paradoxul aparent care conduce gîndirea la propria ei negare pe căile opuse ale raÈ›iunii umilite si ale raÈ›iunii victorioase. De la Dumnezeul abstract al lui Husserl fa Dumnezeul necruțător al lui Kierkegaard, distanÈ›a nu-i atît de mare. RaÈ›iunea' È™i iraÈ›ionalul duc spre aceeaÈ™i învățătură. Drumul nu înseamnă nimic, voinÈ›a de a sosi e de-ajuns. Filosoful abstract È™i filosoful religios pleacă de la acelaÈ™i haos si se susÈ›in în aceeaÈ™i spaimă. EsenÈ›ial însă este să explici. Nostalgia e mai puternică aici decît È™tiinÈ›a. E semnificativ că gîndirea contemporană este una din cele mai pătrunse de o filosofie a nonsemnificaÈ›iei lumii È™i totodată una din cele mai torturate în ceea ce' priveÈ™te concluziile sale. Ea oscilează fără încetare între raÈ›ionalizarea extremă a realului ce duce la fragmentarea acestuia în raÈ›iuni-tip È™i raÈ›ionalizarea sa extremă, care duce la divinizarea lui. Dar acest divorÈ› este numai aparent. E vorba de a reconcilia È™i, în amîndouă cazurile, saltul e de-ajuns. Se crede întotdeauna greÈ™it că noÈ›iunea de raÈ›iune are sens unic. De fapt, oricît de riguros ar fi în ambiÈ›ia sa, acest concept e la fel de mobil ca si altele. RaÈ›iunea are un chip uman, dar ea È™tie să se întoarcă È™i către divin. ÃŽncă de la Plotin, care primul'a È™tiut s-o concilieze cu climatul etern, a învățat să se abată de la prin¬cipiul ei cel mai scump, contradicÈ›ia, integrîndu-1 pe cel mai ciudat, pe acela pe de-a-ntregul magic, al participării. Este un instrument al gîndirii È™i nu gîndirea însăși. Gîndirea unui om este, înainte de orice, nostalgia sa. AÈ™a cum a È™tiut să liniÈ™tească melancolia plotiniană, raÈ›iunea dă astăzi spaimei moderne putinÈ›a de a se calma, oferindu-i decorurile familiare ale eternității. Spiritul absurd e mai puÈ›in norocos. Pentru el, lumea nu-i nici chiar atît de raÈ›ională È™i nici chiar atît de iraÈ›ională: ea nu-i decît ab¬surdă. Pentru Husserl raÈ›iunea nu'mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce 1 (A) ÃŽn acea vreme, raÈ›iunea trebuia să se adapteze sau să piară. Ea se adaptează. O dată cu Plotin, din logică devine estetică. Metafora înlo¬cuieÈ™te silogismul. (B) De altminteri, aceasta nu este singura contribuÈ›ie a lui Plotin la feno¬menologie. AceeaÈ™i atitudine este în întregime cuprinsă în ideea atît de scumpă gînditorului alexandrin că nu există numai ideea de om, ci È™i ideea de Socrate. 136 ♦ Albert Camus ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațît de departe. Pentru el, această limită vizează doar ambiÈ›iile raÈ›iunii. Tema iraÈ›iona¬lului, aÈ™a cum este ea concepută de existenÈ›ialiÈ™ti, este aceea a raÈ›iunii care se întunecă È™i se eliberează' negîndu-se. Ab¬surdul, în schimb, e raÈ›iunea'lucidă care-È™i constată limitele. La capătul acestui drum dificil, omul absurd își recu¬noaÈ™te adevăratele sale raÈ›iuni. Comparînd exigenÈ›a* sa cea mai profundă cu ceea ce i se propune, el simte dintr-o dată că alta e calea lui. ÃŽn universul lui Husserl lumea se clarifică È™i acea sete.de familiaritate care se află în inima omului devi¬ne inutilă. ÃŽn apocalipsul lui Kierkegaard, dorinÈ›a de clarita¬te trebuie să renunÈ›e la ea însăși, dacă se vrea' satisfăcută. Păcătui nu constă atit în a È™ti (sub acest raport toată lumea e nevinovată), cît în a dori să È™tii. Este È™i singurul păcat pe care omul absurd îl poate simÈ›i ca însemnînd culpabilitatea È™i totodată nevinovăția sa. I se' propune un deznodămînt în care toate contradicÈ›iile trecute nu mai sînt decît jocuri po¬lemice. Dar nu astfeî le-a simÈ›it el. Adevărul lor, acela de a nu fi niciodată satisfăcute, trebuie păstrat pînă la capăt Omul absurd refuză învățătura. RaÈ›ionamentul meu vrea să rămînă credincios evidenÈ›ei care i-â dat naÈ™tere. Această evidență e absurdul. E divorÈ›ul între spiritul care doreÈ™te È™i lumea care dezamăgeÈ™te, nostal¬gia mea după unitate, acest univers dispersat È™i contradicÈ›ia care le înlănÈ›uie. Kierkegaard suprimă nostalgia mea, iar Husserl pune ordine în univers. Nu asta aÈ™teptam. Problema era de a trăi È™i de a gîndi în ciuda acestor sfîșieri, de a È™ti dacă trebuie să accepÈ›i sau să refuzi. Nu poate fi vorba de' a ascunde evidenÈ›a, de a suprima absurdul negînd unul din termenii ecuaÈ›iei sale. Trebuie să È™tim dacă se poate trăi ast¬fel sau dacă logica ne obligă să murim. Nu mă interesează si¬nuciderea filosofică, ci sinuciderea pur È™i simplu. Vreau s-o purific de conÈ›inutul ei de emoÈ›ii È™i să-i cunosc logica È™i onestitatea. Orice altă poziÈ›ie presupune pentru spiritul ab'-surd o escamotare È™i o retragere a spiritului în faÈ›a a ceea ce spiritul scoate la lumină. Husserl spune că se supune do¬rinÈ›ei de a se sustrage „deprinderii învederate de a trăi È™i de a gfndi în anumite condiÈ›ii de existență bine cunoscute șî co¬mode", dar saltul final ne restituie, în filosofia sa, eternitatea È™i confortul ei. Saltul nu înseamnă o primejdie extremă, cum pretinde Kierkegaard. Dimpotrivă, primejdioasă e clipa sub¬tilă care precede saltul. A È™ti să te menÈ›ii pe această muchie MITUL LUI SISIF ♦ 137 de prăpastie, iată onestitatea; tot restul nu-i decît subterfu¬giu. Mai È™tiu, de asemenea, că nicicînd neputinÈ›a n-a inspirat acorduri mai emoÈ›ionante ca acelea ale gîndirii lui Kierke-gaard. Dar, dacă neputinÈ›a își are locul său în peisajele indi¬ferente ale istoriei, ea nu'are ce căuta într-un raÈ›ionament a cărui intransigență ne este acum cunoscută. LIBERTATEA ABSURDA Principalul a fost făcut. DeÈ›in acum cîteva evidenÈ›e la care nu pot renunÈ›a. Pentru mine are însemnătate ceea ce È™tiu, ceea ce e sigur, ceea ce nu pot nega, ceea ce nu pot ne¬socoti. Pot să neg totul în legătură cu acea parte din mine însumi care trăieÈ™te din nostalgii incerte, în afară de această dorință de unitate, de această sete de a afla o soluÈ›ie, de această exigență de claritate È™i de coeziune. Pot să contest totul în această lume care mă înconjoară, mă loveÈ™te sau mă înalță, în afară de acest haos, de hazardul-rege È™i' de divina echivalență născută din anarhie. Nu È™tiu dacă lumea are un sens care o depășeÈ™te. Dar È™tiu că eu nu cunosc acest sens È™i că-mi este cu neputință pentru moment să-1 cunosc. Ce înseamnă pentru mine o semnificaÈ›ie în afara condiÈ›iei mele de om? Nu pot înÈ›elege decît în termeni umani. Nu înÈ›eleg derît ceea ce ating,'ceea ce îmi rezistă. Și mai È™tiu că nu pot pune de acord aceste două certitudini: setea mea de absolut È™i de unitate È™i ireductibilitatea acestei lumi la un principiu raÈ›ional si rezonabil. Ce alt adevăr mai pot recunoaÈ™te fără să mint, fără să fac apel la o speranță pe care nu o am È™i care nu înseamnă nimic în limitele condiÈ›iei mele? Dacă aÈ™ fi copac printre copaci", pisică printre animale, viata aceasta ar avea un sens sau mai curînd problema nu s-ar mai pune, căci aÈ™ face parte din această lume. AÈ™ fi această lume căreia mă împotrivesc acum cu toată conÈ™tiinÈ›a mea È™i prin întreaga mea exigență de apropiere. Tocmai această raÈ›iune atît de derizorie mă opune întregii creaÈ›iuni. Iată de ce'n-o pot nega dintr-o trăsătură de condei. Trebuie, aÈ™adar, să menÈ›in ceea ce cred adevărat. Trebuie să susÈ›in, chiar împotriva mea, ceea ce îmi apare atît de evident. Căci fondul conflictului, al divorÈ›ului între lume È™i spiritul uman, constă tocmai în faptul că s'înt conÈ™tient de el. Dacă vreau, aÈ™adar, să-1 menÈ›in, nu o pot face decît printr-o conÈ™tiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să reÈ›in pentru moment. ÃŽn această clipă, absurdul, atît de evident È™i totodată atît de greu de cucerit, intră în viaÈ›a unui om, MITUL LUI SISIF ♦ 139 regăsindu-È™i patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea È™tiută È™i anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viaÈ›a cotidiană, în lumea anonimatului, dar omul se întoarce aici cu întreaga sa revoltă È™i clarviziune. S-a dezvățat să mai spere. Infernul prezentului este, în sfîrÈ™it, împărăția sa. Toate problemele devin din nou tăioase. Evi¬denÈ›a abstractă se retrage în faÈ›a lirismului formelor È™i al cu¬lorilor. Conflictele spirituale capătă trup, întorcînd'u-se în adăpostul mizerabil È™i magnific al inimii omeneÈ™ti. Nici unul nu e soluÈ›ionat. Dar toate sînt transfigurate. Vom muri, vom scăpa făcînd saltul, vom zidi o casă de idei È™i de forme pe măsura noastră sau, dimpotrivă, vom susÈ›ine rămășagul sfîșietor È™i minunat al absurdului? Să facem,' în această pri¬vință, un ultim efort spre a trage toate consecinÈ›ele. Trupul, iubirea, creaÈ›ia, acÈ›iunea, nobleÈ›ea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla, în sfîrÈ™it, aici vinul absurdului È™i pîinea indiferenÈ›ei, din care se hrăneÈ™te măreÈ›ia lui. Să insistăm din nou asupra metodei: important e să per¬severezi. Ajuns într-un anume moment al drumului, omul absurd este solicitat. Istoria nu duce lipsă nici de religie, nici de profeÈ›i, chiar fără Dumnezeu. I se cere să facă saltul. El nu poate răspunde decît că nu înÈ›elege bine, că lucrul nu este evident; căci nu vrea să facă decît ceea ce înÈ›elege bine. I se spune că săvîrÈ™eÈ™te păcatul orgoliului, dar omul absurd nu înÈ›elege noÈ›iunea de păcat; că la capătul drumului îl aÈ™teaptă poate Infernul, dar el nu are destulă imaginaÈ›ie spre a-È™i înfățiÈ™a acest ciudat viitor; că pierde nemurirea, dar aceasta îi pare fără însemnătate. I se cere să-È™i recunoască vina. Dar el se simte nevinovat. De fapt, nu simte decît un singur lucru: ireparabila sa nevinovăție. Ea îi îngăduie totul. De aceea, nu-È™i pretinde sieÈ™i decît să trăiască numai cu ceea ce È™tie, să se împace cu ceea ce este È™i să nu recurgă la nimic nesigur. I se răspunde că nimic nu-i sigur. Dar iată cel puÈ›in o certitudine. O va privi în față: vrea să È™tie dacă e cu pu¬tință să trăiască fără chemare. Pot aborda acum noÈ›iunea de sinucidere. Din cele arătate, s-a văzut ce soluÈ›ie i se poate da. AjunÈ™i aici, proble¬ma este inversată. Pînă'acum, important era'să È™tim dacă viaÈ›a, pentru a fi trăită, trebuie să aibă un sens. Acum, dim¬potrivă, apare limpede că ea va fi cu atît mai bine trăită, cu cît nu va avea nici un sens. A trăi o experiență, un destin, 140 ♦ Albert Camus ÃŽnseamnă a-1 accepta în întregimea lui. Or, nu vom trăi acest destin, È™tiindu-1 absurd, dacă nu vom face totul pentru a menÈ›ine absurdul revelat de conÈ™tiință. A nega unul din termenii opoziÈ›iei prin care acesta trăieÈ™te înseamnă a i te sustrage. A aboli revolta conÈ™tientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluÈ›iei permanente se mută astfel pe planul expe¬rienÈ›ei individuale. A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul. A-1 face să trăiască înseamnă, înainte de orice, a-1 privi. Spre deosebire de Euridice, absurdul nu moare decît cînd îți întorci faÈ›a de la el. Astfel, una din puÈ›inele poziÈ›ii filosofice coerente este revolta. Ea este o confruntare perpetuă a omului È™i a propriei sale ignorante. Este exigenÈ›a unei imposibile transparenÈ›e. Ea pune lumea sub semnul întrebării clipă de clipă. După'cum primejdia îi oferă omului prilejul de neînlocuit de a capta experienÈ›a, tot astfel revolta metafizică extinde conÈ™tiinÈ›a de-a lungul întregii experienÈ›e. Ea este prezenÈ›a constantă a omului în faÈ›a lui însuÈ™i. Nu este aspiraÈ›ie, căci'e lipsită de speranță. Această revoltă nu-i decît certitudinea unui destin copleÈ™itor, dar fără resemnarea care ar trebui s-o întovărășească. Aici se vede cît de mult se îndepărtează experienÈ›a ab¬surdă de sinucidere. S-ar putea crede că sinuciderea urmează revoltei. E inexact. Căci ea nu reprezintă concluzia logică a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimțămîntul pe care-1 presupune. Sinuciderea, ca È™i sal¬tul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esenÈ›ială. El își descoperă viitorul^ unicul È™i înspăimîntătorul său viitor, È™i se aruncă într-însul. In felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. ÃŽl tîrăște cu sine în aceeaÈ™i moarte. Dar eu È™tiu că, pentru a se menÈ›ine, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii', în măsura în care este conÈ™tiinÈ›a È™i totodată refuzul morÈ›ii. Este, la extrema li¬mită a ultimului gînd al condamnatului la moarte, È™iretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zăreÈ™te' la cîțiva metri, în chiar clipa căderii sale ameÈ›itoare. Căci contrariul sinucigaÈ™ului este condamnatul la moarte. Această revoltă dă vieÈ›ii întregul său preÈ›. Manifestată de-a lungul unei întregi existenÈ›e, ea îi restituie măreÈ›ia. Pentru un om care vrea să vadă, riu există spectacol mai fru¬mos decît cel al inteligenÈ›ei în luptă cu o realitate care o depășeÈ™te. Spectacolul orgoliului uman este inegalabil. Toate încercările de a-1 deprecia rămîn zadarnice. Această MITUL LUI SISIF ♦ 141 disciplină pe care spiritul È™i-o dictează sie însuÈ™i, această voință pe care singur È™i-a făurit-o, această confruntare are în ea ceva puternic È™i ciudat. A sărăci o realitate a cărei inu-manitate face măreÈ›ia omului înseamnă a-1 sărăci È™i pe acesta, înÈ›eleg atunci de ce doctrinele care-mi explică totul, în ace¬laÈ™i timp mă slăbesc. Ele mă descarcă de povara propriei mele vieÈ›i, pe care totuÈ™i trebuie s-o port singur. Ajuns la această cotitură, nu pot concepe ca o metafizică sceptică să se alieze cu o morală a renunțării. ConÈ™tiinÈ›a È™i revolta sînt refuzuri contrare renunțării. Dimpotrivă, le însufleÈ›eÈ™te tot ce-i ireductibil È™i pasionat într-o inimă omenească. Trebuie să murim neîmpăcaÈ›i È™i nu de bunăvoie. Sinuciderea este o ignorare. Omului absurd nu-i rămîne decît să epuizeze totul È™i să se epuizeze. Absurdul este încordarea lui extremă, aceea pe care o menÈ›ine neînce¬tat printr-un efort solitar, căci el È™tie că prin conÈ™tiinÈ›a È™i prin revolta sa de fiecare zi depune mărturie despre singurul său adevăr: sfidarea. Iată prima consecință. Dacă mă menÈ›in pe poziÈ›ia pe care m-am fixat È™i care constă din a trage toate consecinÈ›ele (È™i nimic altceva) pe care le presupune descoperirea unei noÈ›iuni, mă aflu înaintea unui al doilea paradox. Dacă rămîn fidel acestei metode, nu mai sînt deloc preocupat de problema libertății metafizice. Nu mă mai interesează să È™tiu dacă omul este liber. Nu pot simÈ›i decît propria mea libertate. Despre ea nu pot avea noÈ›iuni generale, ci doar cîteva vederi clare. Problema „li¬bertății în sine" nu are sens. Căci ea este legată în cu totul alt chip de aceea a lui Dumnezeu. Ca să È™tim dacă omul este liber trebuie să È™tim dacă el poate avea un stăpîn. Absurdita¬tea particulară â acestei probleme vine din faptul că însăși noÈ›iunea care face cu putință problema libertății îi retrage în acelaÈ™i timp întregul său înÈ›eles. Căci în faÈ›a lui Dumnezeu nu se'pune atît problema libertății cît problema răului. E cu¬noscută alternativa: sau nu sîntem liberi, È™i Dumnezeu cel atotputernic este responsabil pentru răul din lume, sau sîntem liberi È™i responsabili, dar atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic. Toate subtilitățile unor È™coli de gîndire n-au schimbat cîtuÈ™i de puÈ›in caracterul definitiv al acestui paradox. De aceea,'nu mă pot pierde în exaltarea sau în simpla de¬finire a unei noÈ›iuni care îmi scapă È™i care-È™i pierde înÈ›elesul din clipa în care depășeÈ™te limitele experienÈ›ei mele Indivi- 142 ♦ Albert Camus duale. Nu pot înÈ›elege în ce poate consta o libertate care mi-ar fi dată de către 6 ființă superioară. Am pierdut simÈ›ul ierar¬hiei. Nu pot avea despre libertate decît concepÈ›ia prizonie¬rului sau a individului modern în cadrul statului'. Singura pe care o cunosc este libertatea de spirit È™i de acÈ›iune. Or, dacă absurdul îmi anihilează toate È™ansele de libertate eternă, în schimb el îmi redă È™i îmi exaltă libertatea de acÈ›iune. Priva¬țiunea de speranță È™i de viitor înseamnă o creÈ™tere a dispo¬nibilității omului. ÃŽnainte de a întîlni absurdul, omul cotidian trăieÈ™te cu un scop, cu grija viitorului sau cu grija de a se justifica (nu are importanță față de cine sau de ce). El își evaluează È™ansele, se bizuie pe ceea ce va fi mai tîrziu, pe pensie sau pe'munca fiilor lui. Mai crede că-È™i poate orîndui viaÈ›a după voia lui. De fapt, acÈ›ionează ca È™i'cum ar fi liber, chiar dacă toate fap¬tele nu fac'decît să contrazică această libertate. După ce a descoperit absurdul, totul e zdruncinat din temelii. Ideea că „sînt", felul meu de a acÈ›iona ca È™i cum totul ar avea un sens (chiar dacă, uneori, spun că nimic nu are sens) sînt dez¬minÈ›ite ameÈ›itor de absurditatea unei morÈ›i posibile. A te gînd'i la ziua de mîine, a-È›i fixa un scop, a avea preferinÈ›e, toate presupun credinÈ›a în* libertate, chiar dacă uneori îți dai seama că nu o ai. Dar^ în acea clipă, È™tiu bine că acea liber¬tate superioară, acea libertate de a fi, singura pe care se poate întemeia un adevăr, nu există. Moartea se află aici, ca unică realitate. După ea, jocul s-a încheiat. Nu sînt liber nici pentru că mă perpetuez, ci sclav, È™i mai cu seamă sclav fără speranÈ›a unei revoluÈ›ii eterne, lipsit de arma dispreÈ›ului. Și cine poate rămîne sclav fără revoluÈ›ie È™i fără dispreÈ›? Ce libertate poate exista în deplinul ei înÈ›eles fără certitudinea eternității? Dar,'în acelaÈ™i timp, omul absurd înÈ›elege că pînă atunci fusese legat de acel postulat al libertății din a cărui iluzie trăia. ÃŽntr-un anumit sens, aceasta îl stînjenea. ÃŽn măsura în care își imagina că viaÈ›a sa are un scop, se conforma exi¬genÈ›elor acelui scop care trebuia atins È™i devenea sclavul propriei lui libertăți. Astfel, nu voi mai putea acÈ›iona alt¬minteri decît în calitate de tată de familie (sau de inginer sau de conducător de popoare, sau de funcÈ›ionar la P.T.T.), cali¬tate către care aspir. Cred că pot alege să fiu asta, mai curînd decît altceva. O cred în mod inconÈ™tient, e adevărat. Dar îmi sprijin în acelaÈ™i timp postulatul pe credinÈ›a celor din jur, pe MITUL LUI SISIF ♦ 143 prejudecățile mediului meu uman (ceilalÈ›i sînt atît de siguri că sînt liberi È™i buna lor dispoziÈ›ie e atît de molipsitoare!). Oricît de departe ne-am È›ine de orice prejudecăți, morale sau sociale, tot ne lăsăm în parte influenÈ›aÈ›i, ba chiar, întrucît priveÈ™te cele mai bune din ele (căci există preju¬decăți bune È™i prejudecăți rele), ne conformăm lor prin întreaga noastră viață. Astfel, omul absurd înÈ›elege că nu era cu adevărat liber. Pentru a fi mai limpede, în măsura în care sper, în măsura în care sînt în căutarea unui adevăr propriu mie, a unui mod de a fi sau de a crea, în sflrÈ™it, în măsura în care îmi orînduiesc existenÈ›a, dovedind prin asta că admit că are un sens, îmi creez tot a'tîtea bariere între care îmi închid viaÈ›a. Fac ca atîția alÈ›i funcÈ›ionari ai minÈ›ii È™i ai inimii care nu-mi inspiră decît silă È™i care, după cum îmi dau bine seama acum, nu fac altceva decît să ia în serios libertatea omului. Absurdul mă lămureÈ™te în privinÈ›a aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raÈ›iunea libertății mele pro¬funde. Voi face aici două comparaÈ›ii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul ini¬mii, liberi. ÃŽn sclavia liber consimÈ›ită, ei află o independență profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi față de ei înÈ™iÈ™i È™i nu atît liberi, cît, mai ales, liberaÈ›i. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenÈ›ie pasio¬nată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate față de regulile comune. Vedem aici că temele iniÈ›iale ale filoso-fiei existenÈ›ialiste își păstrează întreaga valoare. Trezirea la conÈ™tiință, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertății absurde. Vizată însă este învățătura existenÈ›ialistă È™i, o dată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conÈ™tiinÈ›ei. Tot astfel (e a doua mea comparaÈ›ie), sclavii din antichitate nu-È™i aparÈ›ineau. Dar ei cunoÈ™teau li¬bertatea de a nu se simÈ›i responsabili.1 Și moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. ÃŽn faptul de a te pierde în această certitudine fără mar¬gini, de a te simÈ›i îndeajuns de străin de propria ta viață ca s-o 1 E vorba aici de o comparaÈ›ie de fapt È™i nu de o apologie a umilinÈ›ei. Omul absurd este contrariul omului împăcat. 144 ♦ Albert Camus poÈ›i spori È™i străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independență are un sfirÈ™it, ca orice libertate de acÈ›iune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieÈ™te iluziile libertății, care se opreau toate în faÈ›a morÈ›ii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faÈ›a căruia se deschid porÈ›ile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenÈ›a sa de necrezut față de toate, în afară de flacăra pură a vieÈ›ii, moartea È™i absurdul sînt aici, e lesne de văzut, principiile'singurei libertăți raÈ›ionale : aceea pe care o inimă omenească o poate simÈ›i È™i'trăi! Iată a doua consecință. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte È™i îngheÈ›at, transparent È™i limitat, în care nimic nu-i cu putință dar totul este dat, după care urmează prăbuÈ™irea È™i neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers È™i să-È™i tragă de aici puterea, refuzul de a spera È™i mărturia încăpățînată a unei vieÈ›i fără consolare. Dar ce înseamnă viaÈ›a într-un asemenea univers? Nimic altceva, pentru moment,'decît indiferență față de viitor È™i pa¬siunea de a epuiza tot ce e dat. CredinÈ›a într-un sens al vieÈ›ii presupune întotdeauna o scară a valorilor, o alegere, prefe¬rinÈ›e. CredinÈ›a în absurd, conform definiÈ›iei noastre, ne învață contrariul. Merită să ne oprim puÈ›in aici. Singurul lucru ce mă interesează este să È™tiu dacă se poate trăi fără apel. Vreau să rămîn între aceste limite. Pot să mă împac cu acest chip al vieÈ›ii care-mi este dat? Or, în faÈ›a acestei preocupări speciale, a crede în absurd înseamnă a înlocui calitatea experienÈ›elor prin cantitatea lor. Dacă mă conving că această viață nu are alt chip decît cel al absurdu¬lui, dacă simt că echilibrul său constă în această perpetuă opoziÈ›ie între revolta mea conÈ™tientă È™i întunericul în care ea se zbate, dacă admit că libertatea mea n-are sens decît în raport cu destinul ei limitat, atunci trebuie să spun că impor¬tant nu e să trăieÈ™ti în felul cel mai bun, ci cît mai mult. Nu am a mă întreba dacă un lucru e vulgar sau dezgustător, ele¬gant sau regretabil. O dată pentru totdeauna, în cazul de față judecățile de valoare sînt înlăturate È™i înlocuite cu judecăți de fapt. Trebuie doar să trag concluziile a ceea ce pot să văd, fără a risca vreodată vreo ipoteză. Presupunînd că nu-i onest să trăieÈ™ti astfel, adevărata onestitate mi-ar impune să nu fiu onest. MITUL LUI SISIF ♦ 145 A trăi cît mai mult; în sensul obiÈ™nuit al cuvîntului, această regulă de viață nu înseamnă nimic. Trebuie, aÈ™adar, să-i precizăm înÈ›elesul. Mai întîi, se pare că noÈ›iunea de can¬titate n-a fost aprofundată îndeajuns. Căci ea poate da soco¬teală de o bună parte a experienÈ›ei umane. Morala unui om, scara sa de valori n-au sens decît prin cantitatea È™i varietatea experienÈ›elor ce i-a fost dat să acumuleze. Or, condiÈ›iile vieÈ›ii moderne impun majorității oamenilor aceeaÈ™i canti¬tate de experiență È™i deci aceeaÈ™i experiență profundă. Desi¬gur, trebuie să È›inem seama È™i de aportul spontan al individului, de ceea ce, în el, este „dat". Dar acesta este un lucru pe care nu sînt în măsură să-1 judec È™i, încă o dată, re¬gula mea în cazul de față cere să mă limitez la evidenÈ›a ime¬diată. Văd atunci că acel caracter propriu unei morale comune rezidă mai puÈ›in în importanÈ›a ideală a principiilor care o însufleÈ›esc, cît în norma unei experienÈ›e pe care e cu putință s-o masori. Forțînd puÈ›in lucrurile, putem spune că grecii aveau morala timpului lor liber, în vreme ce noi o avem pe aceea a zilei de lucru de opt ore. Dar mulÈ›i oameni, È™i dintre cei mai tragici, ne fac să bănuim că o experiență mai îndelungată modifică acest tablou al valorilor. Datorită lor ni-1 putem închipui pe acel aventurier al cotidianului care, numai prin cantitatea experienÈ›elor sale, ar bate toate recor¬durile (întrebuinÈ›ez anume acest termen sportiv) È™i È™i-ar cîștiga astfel propria sa morală. Să lăsăm totuÈ™i deoparte ro'mantismele È™i să ne mulÈ›umim a ne întreba ce poate însemna această atitudine pentru un om hotărît să-È™i È›ină rămășagul È™i să respecte cu stricteÈ›e ceea ce el socoteÈ™te a fi regula jocului. A bate toate recordurile înseamnă, mai presus de orice, a fi în faÈ›a lumii cît mai des cu putință. Cum poÈ›i face însă asta fără contradicÈ›ii È™i fără jocuri de cuvinte? Căci, pe de o parte, absurdul ne învață că toate experienÈ›ele sînt indife¬rente È™i, pe de alta, el ne'îndeamnă Ia cea mai mare cantitate de experiență. Cum să nu faci atunci ca atîția dintre acei oa- 1 Cantitatea face uneori calitatea. Dacă e să cred în ultimele precizări ale teoriei È™tiinÈ›ifice, întreaga materie este constituită din centri de energie. Cantitatea lor mai mult sau mai puÈ›in mare face ca specificitatea ei să fie mai mult sau mai puÈ›in particulară. Un miliard de ioni diferă de un ion nu numai prin cantitate, ci È™i prin calitate. Analogia e uÈ™or de găsit în experienÈ›a 146 ♦ Albert Camus meni de care vorbeam mai sus, cum să nu alegi forma de viață care te pune în prezenÈ›a a cît mai multă materie umană, intfoducînd astfel o scară de valori pe care, pe de o parte, pretinzi c-o respingi? Răspunsul ni-1 dă tot absurdul È™i viaÈ›a lui contradictorie. Căci greÈ™eala constă în a gîndi că această cantitate de expe¬riență depinde de împrejurările vieÈ›ii noastre, cînd ea nu de-Eind'e decît de noi. In acest caz, trebuie să fim simpliÈ™ti. Fnor oameni trăind acelaÈ™i număr de ani, lumea le oferă întotdeauna aceeaÈ™i sumă de experienÈ›e. Important este să fim conÈ™tienÈ›i de acest lucru. A-È›i simÈ›i'deplin viaÈ›a, revolta, libertatea, înseamnă a trăi cît mai mult cu putință. Acolo unde domneÈ™te luciditatea, scara valorilor devine inutilă. Să fim È™i mai simpliÈ™ti încă. Să spunem că singurul obstacol, singurul eÈ™ec constă în moartea prematură. Universul sugerat aici nu trăieÈ™te decît prin opoziÈ›ie cu această constantă excepÈ›ie pe care o reprezintă moartea. De aceea nici o profunzime, nici o emoÈ›ie, nici o pasiune si nici un sacrificiu n-ar putea face ca în ochii omului absurd (chiar dacă el ar dori asta) o viață conÈ™tientă de patruzeci de ani È™i o lucidi¬tate manifestată timp'de È™aizeci de ani să fie deopotrivă . Nebunia È™i moartea sînt iremediabilele sale. Omul nu înÈ›elege. Absurdul' È™i surplusul de viață pe care el îl comportă nu depind, aÈ™adar, de voinÈ›a omului, ci de contrariul acesteia, adică de moarte. Cîntărindu-ne bine cuvintele, vom spune că e vorba aici numai de o chestiune de È™ansă. Trebuie să È™tim să consimÈ›im la aceasta. Douăzeci de ani de viață È™i de experienÈ›e nu vor mai putea fi înlocuiÈ›i prin nimic, niciodată. Printr-o ciudată inconsecvență la o rasă atît de înÈ›e¬leaptă, grecii socoteau că oamenii' care mor tineri au fost iu¬biÈ›i de zei. Dar aceasta nu-i adevărat decît dacă admitem că a intra în lumea derizorie a zeilor înseamnă a pierde pentru totdeauna cea mai curată din bucurii, aceea de a simÈ›i, È™i anume de a simÈ›i pe acest pămînt. Idealul omului absurd 1 Se poate face aceeaÈ™i observaÈ›ie cu privire la o noÈ›iune atît de diferită ca aceea a ideii neantului. Ea nu adaugă È™i nici nu suprimă nimic din real. ÃŽn experienÈ›a psihologică a neantului, propriul nostru neant își capătă cu ade¬vărat sensul cînd consideră ceea ce se va întîmpla peste două mii de ani. Sub unul din aspectele sale, neantul este făcut tocmai din suma de vieÈ›i viitoare care nu vor fi ale noastre. 2 VoinÈ›a nu este, în cazul de față, decît agentul; ea tinde să menÈ›ină conÈ™tiinÈ›a. Ea oferă o disciplină de viață, fapt apreciabil. MITUL LUI SISIF ♦ 147 este prezentul si succesiunea prezenturilor prin faÈ›a unui suflet clipă de clipă conÈ™tient. Dar cuvîntul ideal are aici un sunet fals. Căci nu-i vorba nici măcar de o vocaÈ›ie, ci doar de a treia consecință a raÈ›ionamentului său. Izvorîtă dintr-o conÈ™tiință înspăimîntată'de inuman, meditaÈ›ia asupra absur¬dului se întoarce, la capătul itinerarului său, în chiar miezul flăcărilor pătimaÈ™e ale revoltei umane. Absurdul are astfel pentru mine trei consecinÈ›e: revolta, libertatea È™i pasiunea mea. Prin simplul joc al conÈ™tiinÈ›ei, transform în regulă de viață ceea ce era invitaÈ›ie la moarte È™i refuz sinuciderea. Cunosc, fără îndoială, surda rezonanță care străbate asemenea zile. Dar cu un cuvînt am spus totul: e necesară. Cînd Nietzsche scrie: „Apare limpede că princi¬palul lucru în cer È™i pe pămînt este a te supune, vreme înde¬lungată È™i în aceeaÈ™i direcÈ›ie: cu timpul rezultă de aici ceva pentru care merită'să trăieÈ™ti pe acest pămînt, ca, de pildă, virtutea, arta, muzica, dansul, raÈ›iunea, spiritul, ceva care transfigurează, ceva rafinat, nebunesc sau divin", el ilus¬trează regula unei morale de mare clasă; dar, totodată, arată È™i drumul pe care trebuie să meargă omul absurd. A te su¬pune flăcării, iată lucrul cel mai uÈ™or È™i, în acelaÈ™i timp, cel mai greu. E bine totuÈ™i ca omul, măsurîndu-È™i puterile cu di¬ficultatea, să se judece uneori. Numai el o poate face. „Rugăciunea, spune Alain, este gîndirea peste care a co-borît noaptea". „Dar spiritul trebuie să întîlnească noaptea", răspund misticii È™i existenÈ›ialiÈ™tii. Desigur, dar nu acea noapte care se naÈ™te sub ochii închiÈ™i ai omului È™i numai prin voinÈ›a lui — noapte întunecată È™i zăvorită, pe care spiritul o iscă spre a se pierde în ea. Dacă trebuie să întîlnească noaptea, să fie mai curînd acea noapte a disperării care rămîne lucidă, noapte polară, veghe a minÈ›ii, în care va răsări poate lumina albă È™i intactă care desenează fiecare obiect la flacăra inteli- 1 Lucrul cel mai important este coerenÈ›a. Plecăm aici de la un consimțămînt față de lume. Dar gîndirea orientală ne învață că putem depune acelaÈ™i efort de logică alegînd împotriva lumii. Această atitudine e la fel de legitimă È™i ea fixează atît perspectiva, cît È™i limitele eseului de față. Dar, cînd negarea lumii se exercită cu aceeaÈ™i rigoare, se ajunge adesea (în unele È™coli vedanta) la rezultate asemănătoare în ceea ce priveÈ™te, de pildă, indiferenÈ›a față de operă. ÃŽntr-o carte de o mare importanță, Le Choix, Jean Grenier întemeiază, sprijinit pe o astfel de atitudine, o adevărată „filosofie a indiferenÈ›ei". 148 ♦ Albert Camus genÈ›ei. Pe această treaptă, echivalenÈ›a se întîlneste cu înÈ›ele¬gerea pasionată. Atunci problema de a judeca saltul existenÈ›ial nici nu se mai pune. El își reia locul în fresca seculară a atitu¬dinilor umane. Pentru spectatorul conÈ™tient, acest salt este tot absurd. ÃŽn măsura în care crede că rezolvă paradoxul, el îl restituie de fapt pe de-a-ntregul. Iată È™i de ce e emoÈ›ionant. Astfel, toate își reiau vechiul loc, iar lumea absurdă renaÈ™te în deplina ei splendoare È™i diversitate. Dar nu e bine să ne oprim aici si e greu să ne mulÈ›umim cu un singur fel de a vedea, privîndu-ne de contradicÈ›ie, cea mai subtilă poate dintre toate forÈ›ele spiritului. Cele de mai sus definesc doar un fel de a gîndi.E timpul, acum, să trăim. OMUL ABSURD Dacă Stavroghin crede, el nu crede că crede. Dacă nu crede, nu crede că nu crede. DOSTOIEVSKI (Demonii) „Domeniul meu, spune Goethe, e timpul." Iată, într-ade¬văr, cuvîntul prin excelență absurd. Căci cine este omul ab¬surd? Acela care, fără a' nega eternitatea, nu face nimic pentru ea. Nu pentru că n-ar cunoaÈ™te nostalgia; dar îi pre¬feră propriul său curaj È™i propria sa judecată. Primul îl învață să trăiască fără apel È™i să se mulÈ›umească cu ceea ce are, â doua îi arată limitele.'Sigur de libertatea sa mărginită în timp, de revolta sa fără viitor È™i de conÈ™tiinÈ›a sa pieritoare, el își urmează aventura în timpul vieÈ›ii sale. Aici este domeniul lui, aici acÈ›iunea lui pe care o sustrage oricărei alte judecăți în afară de a'sa. O viață mai înaltă nu poate însemna pentru el o altă viată. Ar fi un lucru lipsit de onestitate. Și nici măcar nu mă refer aici la acea eternitate derizorie numită posteri¬tate. Doamna Roland i s-a încredinÈ›at. Această imprudență si-a primit lecÈ›ia. Posteritatea citează adesea fraza doamnei Roland, dar uită să-si spună părerea. Doamna Roland îi este indiferentă posterității. Nu încercăm să facem aici o disertaÈ›ie asupra moralei. Am văzut oameni cu puternice convingeri morale făcînd lu¬cruri rele È™i constat în fiecare zi că onestitatea nu are nevoie de reguli. Omul absurd nu poate admite decît o singură mo¬rală, aceea care nu se desparte de Dumnezeu : aceea care se dictează. Dar el trăieÈ™te în afara acestui Dumnezeu. Cît priveÈ™te celelalte morale (includ aici È™i imoralismul), omul absurd nu vede în ele decît justificări È™i el n-are nimic de jus¬tificat. Plec aici de la principiul nevinovăției sale. Această nevinovăție e de temut. „Totul e îngăduit", ex¬clamă Ivan Karamazo'v. Și în aceste cuvinte presimÈ›im absur¬dul. Dar cu condiÈ›ia de a nu le înÈ›elege în chip vulgar. Nu È™tiu dacă lucrul a fost remarcat; nu e vorba de un strigăt de eliberare È™i de bucurie, ci de o constatare amară. Certitudi¬nea existenÈ›ei unui Dumnezeu care ar da sens vieÈ›ii e cu mult mai atrăgătoare decît puterea nepedepsită de a face răul. Alegerea n-ar fi grea. Dar nu există posibilitatea alegerii 152 ♦ Albert Camus si aici începe amărăciunea. Absurdul nu eliberează, ci leagă, fel nu autorizează toate actele. Totul e îngăduit nu înseamnă că nimic nu e oprit. Absurdul face numai ca toate consecinÈ›ele actelor noastre să fie echivalente. El nu recomandă crima' — ar fi pueril — , dar îi restituie remuÈ™cării inutilitatea. Tot astfel, dacă toate experienÈ›ele sînt indiferente, experienÈ›a datoriei este la fel de legitimă ca oricare alta. PoÈ›i n virtuos din capriciu. Toate moralele sînt întemeiate pe ideea că un act are consecinÈ›e care-1 legitimează sau îl anulează. Un spirit pătruns de ideea absurdului socoteÈ™te numai că aceste urmări trebuie privite cu seninătate. El este gata să plătească. Altfel spus, dacă pentru el poate să existe respon¬sabilitate, în schimb nu există vinovăție. Cel mult, va consimÈ›i să se folosească de experienÈ›a sa trecută spre a-È™i întemeia pe ea actele sale viitoare. Timpul va trăi din timp si viata va sluji vieÈ›ii. ÃŽn acest domeniu mărginit È™i totodată atît de bogat al posibilului, totul în el însuÈ™i, în afară de lucidi¬tate, îi pare imprevizibil. Ce regulă s-ar putea oare naÈ™te din această ordine iraÈ›ională? Singurul adevăr care-i'poate părea instructiv nu-'i un adevăr categoric; el prinde viață È™i se desfășoară în oameni. La capătul raÈ›ionamentului său, spiritul absurd poate deci căuta nu reguli etice, ci ilustrări È™i suflul unor vieÈ›i omeneÈ™ti. Cele cîteva imagini care urmează sînt de acest fef. Ele urmăresc raÈ›ionamentul absurd, dăruin-du-i atitudinea lui proprie È™i căldura lor. Mai e nevoie să dezvolt ideea că un exemplu nu e neapărat un exemplu de urmat (È™i aceasta È™i mai puÈ›in încă, dacă mai e cu putință, în lumea absurdului) È™i că aceste ilustrări nu pretind a fi È™i tot atîtea modele? Nu numai pentru că, pentru a le urma,' îți mai trebuie È™i vocaÈ›ie, dar te faci È™i ridicol dacă, păstrînd proporÈ›iile, ajungi, citindu-1 pe Rous'seau, la concluzia că trebuie să" mergi în patru labe, iar pe Nietzsche, că se cuvine să-È›i brutalizezi mama. „Trebuie să fim absurzi, scrie un autor modern, dar nu trebuie să ne lăsăm înÈ™elaÈ›i." Atitudinile de care va fi vorba nu-È™i pot căpăta întregul înÈ›eles decît în măsura în care se tine seama de contrariul lor. Un slujbaÈ™ la poÈ™tă este egaiul unui cuceritor, dacă amîndoi au aceeaÈ™i conÈ™tiință. Toate experienÈ›ele sînt indife¬rente din acest punct de vedere. Există doar experienÈ›e care-1 slujesc È™i altele care-1 deservesc pe om. ÃŽl slujesc dacă este conÈ™tient! Dacă nu, lucrul nu mai are importanță; nu împre¬jurările sînt răspunzătoare de înfrîngerile unui om, ci el însuÈ™i. MITUL LUI SISIF ♦ 153 Voi alege doar oameni care nu tind decît să se epuizeze sau despre care am conÈ™tiinÈ›a că se epuizează. Atît È™i nimic mai mult. Nu vreau să vorbesc pentru moment decît de o lume în care gîndurile, ca È™i vieÈ›ile, n-au viitor. Tot ceea ce-1 face pe om să muncească si să'se zbuciume se foloseÈ™te de speranță. Singura gîndire care nu minte este, aÈ™adar, gîndirea sterilă.' In lumea absurdă, valoarea unei noÈ›iuni sau a unei vieÈ›i se măsoară după gradul ei de sterilitate.' DONJUANISMUL Dacă ar fi de-ajuns să iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar, cu cît iubim mai mult, cu atît se întăreÈ™te È™i absurdul. Nu din lipsă de dragoste aleargă Don Juan din femeie în fe¬meie. E ridicol să ni-1 închipuim ca pe un iluminat pornit în căutarea dragostei totale. Tocmai pentru că iubeÈ™te femeile cu aceeaÈ™i înflăcărare È™i, de fiecare dată, cu întreaga lui ființă, simte nevoia să' repete această dăruire È™i această adîricire. De aici È™i speranÈ›a fiecăreia de a-i da ceea ce nici una nu i-a mai dat. Dar, de fiecare dată, femeile se înÈ™ală adînc È™i izbutesc doar să-1 facă să simtă nevoia acelei repe¬tiÈ›ii. „In sfîrÈ™it, exclamă una dintre ele, È›i-am dăruit dragos¬tea!" De ce să ne mirăm cînd Don Juan îi răspunde rîzînd: „în sfîrÈ™it? Nu, ci doar o dată mai mult." De ce să trebuiască oare să'iubim rar, pentru a iubi mult? Don Juan e trist? Lucrul nu e verosimil. Abia de e ne¬voie să fac apel la cronică. Rîsul lui, insolenta triumfătoare, elanul lui È™i gustul pentru teatru, toate sînt limpezi si pline de veselie.' Orice ființă sănătoasă tinde să se înmulÈ›ească. Tot astfel È™i Don Juan. Mai mult decît atît, cei triÈ™ti au două pricini de tristeÈ›e: ignoranÈ›a sau speranÈ›a. Don Juan È™tie È™i nu speră. El seamănă cu acei artiÈ™ti care'își cunosc limitele, nu le depășesc niciodată È™i care, în acel precar interval în care stăpineÈ™te spiritul lor,'vădesc uÈ™urinÈ›a minunată a mari¬lor maeÈ™tri. Geniul nu-i decît inteligenÈ›a care-È™i cunoaÈ™te hotarele! Pînă la hotarul morÈ›ii fizice,'Don Juan ignoră tristeÈ›ea. Din clipa în care È™tie, rîsul lui izbucneÈ™te făcînd ca totul să-i fie iertat. A fost trist pe vremea cînd spera. Astăzi, regăseÈ™te pe buzele acestei femei gustul amar È™i întăritor al È™tiinÈ›ei unice. Amar? Abia acea imperfecÈ›ie necesară fără de care n-am È™ti că sîntem fericiÈ›i. Ar fi o'mare greÈ™eală dacă am încerca să vedem în Don Juan un om hrănit cu învățătura Eclesiastului. Căci pentru el nimic nu mai e zădărnicie, în afară de speranÈ›a într-q altă viață. Dovadă că o pune în joc împotriva cerului însuÈ™i. Nu vom întîlni la el regretul de a-È™i fi irosit dorinÈ›a în desfătare, loc comun al neputinÈ›ei. El i se potriveÈ™te luî Faust, care a crezut îndeajuns de mult în Dumnezeu spre a se vinde diavo- MITUL LUI SISIF ♦ 155 lului. Pentru Don Juan, lucrurile sînt mai simple. „Burlado-rul" lui Molina răspunde amenințărilor Infernului doar atît: „Nu-È›i cer decît să-mi dai un lung răgaz!" Ce vine după moarte e fără însemnătate; în schimb, ce È™ir lung de zile îl aÈ™teaptă pe cel care È™tie să fie viu! Faus't cerea bogățiile acestei lumi: nu È™tia, nefericitul, că e de-ajuns să întindă mîna ca să le aibă. A nu È™ti să-È›i bucuri inima înseamnă a o fi si vîndut. Don Juan, dimpotrivă, pune ordine în saÈ›ietate. Dacă părăseÈ™te o femeie, nu înseamnă cîtuÈ™i de puÈ›in că n-o mai doreÈ™te. O femeie frumoasă e întotdeauna dorită. Dar el doreÈ™te o'alta, ceea ce nu-i acelaÈ™i lucru. E fericit în această viață È™i pentru el nu-i rău mai mare decît s-o piardă. Nebunul acesta e un mare înÈ›elept. Dar oa¬menii care trăiesc din speranță se împacă greu cu acest uni¬vers în care bunătatea lasă locul generozității, iubirea, tăcerii virile, comuniunea, curajului solitar. De aceea, toÈ›i se grăbesc să spună: „A fost un om slab, un idealist sau un sfînt". ÃŽnjosim întotdeauna măreÈ›ia care insultă. Cît ne indignăm (sau rîdem, cu acel rîs complice care înjoseÈ™te ceea ce admiră) de cuvintele lui Don Juan È™i de fraza, mereu aceeaÈ™i, pe care le-o spune tuturor femeilor. Dar pentru cel ce caută cantitatea bucuriilor importantă este doar eficacitatea. De ce ar mai complica acele cuvinte ce s-au dovedit de atîtea ori deschizătoare de inimi? Nimeni, nici femeia, nici bărbatul nu le ascultă, ci mai curînd ascultă vocea care le rosteÈ™te. Ele sînt regula, convenÈ›ia È™i politeÈ›ea. Le spui È™i abia după aceea rămîne să faci lucrul cel mai însemnat Don Juan e dinainte pregătit. De ce È™i-ar face din asta o problemă de morală? El nu se osîndeÈ™te din dorinÈ›a de a fi un sfînt, ca Maftara al lui Milosz. Pentru el infernul e ceva ce trebuie sfidat. El nu È™tie să răspundă mîniei divine decît într-un singur fel: prin onoarea umană. „Sînt un om de onoare, îi spune Comandorului, È™i-mi È›in făgăduiala pentru că sînt cavaler". Dar la fel de greÈ™it ar fi dacă am face din el un imo-ralist. ÃŽn această privință", seamănă „cu toată lumea": are morala simpatiilor sau antipatiilor sale. Don Juan nu poate fi bine înÈ›eles decît dacă ne referim la ceea ce simbolizează el în mod vulgar: seducătorul obiÈ™nuit È™i bărbatul cu trecere la femei. E un seducător obiÈ™nuit. Cu singura diferență că e 1 ÃŽn deplinul înÈ›eles al cuvtntului È™i cu toate cusururile acestuia. O atitudine sănătoasă comportă È™i cusururi. 156 ♦ Albert Camus conÈ™tient si, prin aceasta, e absurd. Un seducător care a de¬venit lucid va rămîne totuÈ™i un seducător. CondiÈ›ia lui este de a seduce. Numai în romane oamenii își schimb'ă condiÈ›ia sau devin mai buni. Se poate însă spune că nimic nu s'-a schimbat È™i că, totodată, totul s-a transformat. Don Juan transpune în act o etică a cantității, spre deosebire de sfînt, care tinde către calitate. Omul absurd nu crede în sensul profund al lucrurilor. Chipurile acestea pline de căldură sau de fericire uimită el le cercetează, le adună si le arde. Timpul înaintează o dată cu el. Omul absurd nu se desparte niciodată de timp. Don Juan nu se gîndeÈ™te să „colecÈ›ioneze" femei. El epuizează un număr cît mai mare si, o dată cu ele, È™ansele sale de viată. A colecÈ›iona înseamnă a fi în stare să-È›i trăieÈ™ti trecutul. D"ar el refuză regretul, ca pe o altă formă a spe¬ranÈ›ei. Nu È™tie să privească portrete. ÃŽnseamnă că este egoist? în felul lui, fără îndoială, da. Dar È™i în această privință trebuie să ne înÈ›elegem asupra cu¬vintelor. Există oameni'făcuÈ›i să trăiască È™i oameni făcuÈ›i să iubească. Cel puÈ›in asta ar spune Don'Juan. Dar într-o formă concisă, care nu poate n decît a lui. Căci iubirea de care e vorba aici se împodobeÈ™te cu iluzia eternității. ToÈ›i specialiÈ™tii pasiunii ne învață că numai iubirea contrariată este veÈ™nică. Nu există pasiune fără luptă. O asemenea iubire nu-È™i află sfîrsitul decît în contradicÈ›ia ultimă, adică în moarte. EÈ™ti Werther ori nimic. Și în această privință există mai multe feluri de a te sinucide, din care unul constă în dăruirea totală È™i în deplina uitare de sine. Don Juan È™tie, ca oricare altul, că toate acestea pot fi emoÈ›ionante. Dar el este È™i unul dintre puÈ›inii care È™tie că nu asta'e important. El mai È™tie È™i că cei ce renunță, pentru o mare iubire, la orice viată personală, se îmbogățesc poate, dar îi sărăcesc totodată, in mod sigur, pe cei pe care dragostea lor i-a ales. Mama, fe¬meia pătimașă au neîndoios o inimă secătuită, căci si-au îndepărtat-o de lume. Un singur sentiment, o singură ființă, un singur chip, È™i totul e devorat. Don Juan însă e zguduit de o cu totul altă iubire, o iubire care eliberează. Ea îi aduce toate chipurile lumii È™i freamătul ei se naÈ™te din conÈ™tiinÈ›a că e pieritoare. Don Juan a ales să fie nimic! Pentru el e important să vadă limpede. Numim iubire ceea ce ne leagă de anumite făpturi, numai fiindcă ne referim la un anume fel colectiv de a vedea, de care sînt răspunzătoare cărÈ›ile È™i legendele. Dar, de fapt, nu cunosc din dragoste decît acel amestec de dorință, de tandreÈ›e È™i de MITUL LUI SISIF ♦ 157 inteligență care mă leagă de o făptură anume. Acest amestec nu este acelaÈ™i față de cutare altă făptură. Nu am dreptul să dau tuturor acestor experienÈ›e acelaÈ™i nume. Aceasta mă scuteÈ™te de a le trăi în aceleaÈ™i gesturi. Omul absurd multi¬plică È™i în acest caz ceea ce nu poate unifica. El descoperă as¬tfel un nou fel de a fi care-1 eliberează cel puÈ›in în aceeaÈ™i măsură în care îi eliberează pe cei din jurul Iui. Singura dra¬goste generoasă este aceea care se È™tie trecătoare È™i totodată unică în felul ei. Mănunchiul vieÈ›ii lui Don Juan se împleteÈ™te din toate aceste morÈ›i si din toate aceste învieri. AÈ™a înÈ›elege el să se dăruiască È™i" sd trezească la viață. Vă las să'judecaÈ›i dacă putem numi asta egoism. Mă gîndesc aici la toÈ›i cei care È›in cu orice preÈ› ca Don Juan să fie pedepsit. Nu numai într-o altă viață, dar È™i în aceasta. Mă gîndesc la toate acele povesti, legende È™i glume despre un Don Juan îmbătrînit. Dar Don Juan e dinainte pregătit pentru ce-1 aÈ™teaptă. Pentru un om conÈ™tient, bătrîneÈ›ea È™i ceea ce vesteÈ™te ea nu înseamnă o surpriză. Căci nu e conÈ™tient decît tocmai în măsura în care nu-È™i ascunde întreaga ei oroare. Exista la Atena un templu consacrat bătrîneÈ›ii, unde erau duÈ™i copiii. Cu cît rîdem mai mult de Don Juan, cu atît chipul lui ni se arată mai lămurit. El refuză astfel chipul pe care i l-au făurit romanticii. Căci nimeni nu vrea să rîdă de acel Don Juan al lor, chinuit È™i vrednic de milă. II deplîngem È™i, poate, cerul însuÈ™i îi va răscumpăra păcatele. Dar nu acesta e adevăratul Don Juan. ÃŽn universul pe care el îl întrezăreÈ™te, ridicolul e de asemenea cuprins. I s-ar părea firesc să fie pedepsit; asta-i regula jocului. Și genero¬zitatea lui constă în faptul de a fi acceptat, fără rezerve, regu¬la jocului. Dar el È™tie că are dreptate È™i că nu poate fi vorba de pedeapsă. Un destin nu-i o sancÈ›iune. Iată crima lui È™i înÈ›elegem acum de ce oamenii care cred în eternitate cheamă pedeapsa asupra sa. El a ajuns la o È™tiință fără iluzii, care neagă tot ceea ce ei afirmă. CunoaÈ™te iubind È™i posedînd, cucerind È™i epuizînd. (Există un înÈ›eles adînc în cuvîntul „a cunoaÈ™te") aflat la loc de cinste în Scrip¬tură, denumind actul dragostei.) Este duÈ™manul lor cel mai înverÈ™unat, în măsura în care îi ignoră.' Un cronicar po¬vesteÈ™te că adevăratul Burlador a murit asasinat de cîțiva călugări franciscani, ce au vrut „să pună capăt desfrîulu'i È™i nelegiuirilor lui Don Juan care, prin naÈ™tere, sta în afara ori¬cărei pedepse". Apoi, au spus că a fost lovit de trăsnetele cereÈ™ti. Dar nimeni n-a făcut dovada acestui sfîrsit ciudat, 158 ♦ Albert Camus după cum nimeni n-a dovedit contrariul. Fără a mă întreba dacă faptul e verosimil, pot să spun că el e logic. Vreau doar să reÈ›in termenul de „naÈ™tere" È™i să fac un joc de cuvinte; nevinovăția lui Don Juan era chezășuită tocmai de faptul că trăia. Doar moartea i-a putut aduce o vinovăție devenită acum legendară. Ce altceva înseamnă acest comandor de piatră, statuia îngheÈ›ată ce s-a pus în miÈ™care pentru „a pedepsi sîngele È™i curajul care au îndrăznit să'gîndească? In el se rezumă toate puterile RaÈ›iunii eterne, ale ordinii, ale moralei universale, întreaga măreÈ›ie străină a unui Dumnezeu supus mîniei. Pia¬tra aceasta uriașă È™i fără suflet nu este decît simbolul puteri¬lor pe care Don'Juan le-a negat pentru totdeauna. Dar misiunea comandorului se opreÈ™te aici. Fulgerul È™i tunetul se pot întoarce în Cerul artificia'l din care au fost'chemate. Adevărata tragedie se joacă în afara lor. Nu, Don Juan n-a murit strivit de o mînă de piatră. Cred în sfidarea legendară, în rîsul nebunesc al omului sănătos, înfruntînd un Dumne¬zeu care nu există. Dar cred mai ales că, în acea seară în care Don Juan îl aÈ™tepta la Anna, comandorul n-a venit È™i că ne¬credinciosul a simÈ›it, după ce miezul nopÈ›ii trecuse zadarnic, teribila amărăciune a celor ce-au avut dreptate. Accept însă mai degrabă acea povestire care-1 îngroapă de viu, la srîrÈ™itul zilelor sale, într-o mănăstire. Nu pentru că latura ei reli¬gioasă ar putea fi socotită verosimilă. Ce adăpost să-i ceară Don Juan lui Dumnezeu? Dar un atare fapt reprezintă mai curînd concluzia logică a unei vieÈ›i pe de-a-ntregul pătrunse de absurd, deznodămîntul crîncenal unei existente închinate bucuriilor fără de viitor. Aici, plăcerea se termină în asceză. Trebuie să înÈ›elegem că ele pot fi cele două chipuri ale ace¬leiaÈ™i despuieri. Ce imagine mai înspăimîntătoare ne putem don decît aceea a unui om pe care trupul îl trădează È™i care, pentru că nu a murit la timp, joacă pină la capăt comedia, aÈ™teptîndu-È™i sfîrÈ™itul, față în față cu un Dumnezeu pe care nu-1 iubeÈ™te, sluj'indu-1 cum a slujit viaÈ›a, îngenuncheat în faÈ›a vidului È™i cu braÈ›ele întinse către un Cer mut, pe care-1 È™tie „fără adîricime. ÃŽl văd pe Don Juan într-o chilie, într-una din acele mănăstiri spaniole pierdute pe o colină. Și dacă mi-1 închipui privind ceva, atunci nu mi-1 închipui privind fantomele iubi¬rilor trecute, ci, poate, printr-o ferestruică fierbinte, cîmpia tăcută a Spaniei, pămînt magnific È™i fără suflet, în care se re¬cunoaÈ™te. Da, pe această imagine melancolică È™i plină de strălucire trebuie să ne oprim. SfîrÈ™itul ultim, aÈ™teptat, dar niciodată dorit, sfîrÈ™itul ultim e vrednic de dispreÈ›! COMEDIA „Spectacolul, spune Hamlet, iată capcana în care voi prinde conÈ™tiinÈ›a regelui." E bine spus „a prinde". Căci conÈ™tiinÈ›a înaintează repede sau se strînge în sine. Trebuie s-o prinzi dîn zbor în acel moment de nepreÈ›uit în care aruncă asupra ei înseÈ™i o privire fugară. Omului cotidian nu-i place să stea mult în loc. Dimpotrivă, totul îl îndeamnă să se grăbească. Dar, în acelaÈ™i timp, nimic nu-1 interesează mai mult decît el însuÈ™i È™i mai cu seamă ce-ar putea fi el. De aici È™i gustul lui pentru teatru, pentru spectacol, care-i propune âtîtea destine, din care ia doar poezia, fără a le suferi amărăciunea. ÃŽn asta cel puÈ›in îl recunoaÈ™tem pe omul inconÈ™tient, care continuă să se grăbească spre nu È™tiu ce speranță. Omul absurd începe acolo unde celălalt sfirÈ™eÈ™te, unde, îhcetînd să mai admire jocul, spiritul vrea să joace el însuÈ™i. Căci, a pătrunde în toate aceste vieÈ›i, a le resimÈ›i în diversitatea lor înseamnă, de fapt, a le juca. Nu spun că actorii, în general, ascultă de această chemare, că sînt oameni absurzi, ci că destinul lor e un destin absurd, care ar putea seduce È™i atrage o inimă clarvăzătoare. E necesar să spun asta, ca să nu se înÈ›eleagă greÈ™it cele ce urmează. Actorul e st'ăpîn peste domeniul efemerului. Din toate gloriile, a lui e cea mai trecătoare. Cel puÈ›in aÈ™a se spune. Dar toate gloriile sînt efemere. Din punctul de vedere al lui Sirius, în zece mii de ani operele lui Goethe vor fi pulbere È™i țărînă È™i numele lui uitat. Cîțiva arheologi poate vor mâi căuta „mărturii" despre epoca noastră. Gîndul acesta a fost întotdeauna plin de învățăminte. Dacă ne oprim îndeajuns a-supra lui, din tot zbuciumul nostru nu mai rămîne decît nobleÈ›ea adîncă pe care o aflăm în indiferență. El ne îndreaptă mai cu seamă spre ceea ce este mai sigur, adică spre imediat. Din toate gloriile, cea mai puÈ›in înÈ™elătoare este cea trăită. Actorul È™i-a ales deci gloria fără margini, aceea care se consacră È™i care se trăieÈ™te. El este cel ce trage cea mai înÈ›e¬leaptă concluzie din faptul că totul trebuie să moară într'-q bună zi. Un actor reuÈ™eÈ™te sau nu reuÈ™eÈ™te. Un scriitor mai păstrează speranÈ›a, chiar dacă este ignorat, crezînd că ope- 160 ♦ Albert Cantus rele sale vor depune mărturie despre ceea ce a fost el. Acto¬rul, în cel mai bun caz, ne va lăsa o fotografie, dar nimic din ceea ce a fost el însuÈ™i — gesturile È™i tăcerile sale, răsuflarea sa obosită sau de dragoste — nu va' ajunge pînă la noi. Pen¬tru el, a nu fi cunoscut înseamnă a nu juca È™i a nu juca înseamnă a muri de o sută de ori, o dată cu toate făpturile pe care le-ar fi însufleÈ›it sau înviat. De ce ne-am mira să aflăm o glorie trecătoare înălÈ›ată pe creaÈ›iile cele mai efemere? Actorul are la dispoziÈ›ie trei ore spre a fi Iago, Alceste, Fedra sau Gloucester. In acest scurt răstimp, prin el se nasc È™i mor toate aceste vieÈ›i, pe cincizeci de metri pătraÈ›i de scenă. Nicicînd absurdul' n-a fost mai bine È™i mai îndelungă vreme ilustrat. Ce forme mai concise È™i mai revelatoare È›i-ai putea dori decît aceste vieÈ›i miracu¬loase, aceste destine unice si complete care cresc È™i'mor între ziduri si doar în cîteva ore? O dată ieÈ™it din scenă', Sigismund nu mai e nimic. Două ore mai tîrziu, îl vezi luînd masa în oraÈ™. Poate că tocmai acum viata nu-i decît un vis. Dar după Sigismund vine un altul. Erouf care suferă de incertitudine ia locul omului însetat de răzbunare. Străbătînd astfel seco¬lele È™i sufletele, mimîndu-1 pe om aÈ™a cum poate el fi È™i asa cum este, actorul ajunge să se suprapună altui personaj ab¬surd : călătorul. Ca È™i acesta, el epuizează ceva, străbate neîncetat ceva. Este călătorul timpului si, în cazul celor mai buni dintre actori, călătorul hăituit al sufletelor. Nicăieri mai bine decît pe această scenă ciudată, morala cantității nu-È™i poate găsi hrana necesară. E greu de spus în ce măsură acto¬rul beneficiază de personajele pe care le joacă. Dar nu acesta e lucrul cel mai important. Important e să È™tim doar în ce măsură se identifică cu acele vieÈ›i pe care nimic nu le poate înlocui. Se întîmplă, într-adevăr, ca el să ducă cu sine vieÈ›ile acestea care, astfel, se revarsă întrucîtva peste limitele tim¬pului È™i spaÈ›iului în care s-au născut. Ele îl întovăiășesc pe actor, care nu se mai poate despărÈ›i cu uÈ™urință de cel ce a fost. I se întîmplă ca, luînd în mînă paharul, să se pome¬nească făcînd gestul cu care Hamlet își înalță cupa. Nu, între el È™i fiinÈ›ele cărora le dă viață distanÈ›a nu-i chiar atît de mare. El ilustrează atunci din plin, lună de lună sau zi de zi, acel adevăr atît de fecund care spune că nu există graniță între ceea ce un om vrea să fie si ceea ce este. Mereu preocu¬pat să-si întruchipeze cît mai bine personajele el demons¬trează in cît de mare măsură aparenÈ›a face existenÈ›a. Căci arta sa constă tocmai în a se preface' în chip absolut, în a pătrunde cît mai adînc în niÈ™te vieÈ›i care nu-i aparÈ›in. La MITUL LUI SISIF ♦ 161 capătul acestei strădanii, apare limpede care-i este vocaÈ›ia: să se trudească din toată inima să fie nimeni sau să fie mai mulÈ›i. Cu cît sînt mai strimte limitele între care e silit să se miÈ™te spre a-È™i crea personajul, cu atît are nevoie de mai mult talent. Peste trei ore, va muri sub chipul lui de astăzi, în trei ore, trebuie să simtă È™i să exprime un destin neo¬biÈ™nuit. Aceasta înseamnă a te pierde spre a te regăsi. ÃŽn trei ore, el merge pînă la capătul acelui drum fără de ieÈ™ire, pe care omul din sală îl străbate într-o viață întreagă. Mim al efemerului, actorul nu se exersează È™i nu se per¬fecÈ›ionează decît în domeniul aparenÈ›ei. Conform convenÈ›iei teatrale, inima nu se exprimă si nu se face înÈ›eleasă decît prin atitudinile trupului sau prin voce, care È›ine atît de su¬flet, cît È™i de trup. Legea acestei arte vrea ca totul să fie îngroÈ™at È™i să se traducă prin trup. Dacă am iubi pe scenă aÈ™a cum iubim în realitate, dacă ne-am folosi È™i aici de acea voce de neînlocuit a inimii, dacă l-am privi pe celălalt aÈ™a cum îl privim în viață, limbajul nostru ar rămîne cifrat. Tăcerile aici trebuie să se'facă auzite. Dragostea vorbeÈ™te pe un ton mai ridicat È™i însăși nemiÈ™carea devine spectaculoasă. Trupul e rege. Nu oricine poate fi „teatral" È™i, sub acest cuvînt, pe ne¬drept dispreÈ›uit, se ascunde o întreagă estetică È™i o întreagă morală. Jumătate din viaÈ›a sa omul subînÈ›elege, întoarce ca¬pul ca să nu vadă si tace. Actorul este, din acest punct de ve¬dere, un intrus, fel spulberă vraja ce înlănÈ›uie sufletul È™i pasiunile năvălesc, în sfîrÈ™it, pe scenă. Vorbesc în fiecare gest, trăiesc în fiecare È›ipăt. Astfel, actorul își compune per¬sonajele spre a le exhiba. Le desenează sau le sculptează, to-pindu-È™i propria ființă în forma lor imaginară, hrănind toate aceste năluci cu propriul lui sînge. Cînd spun asta, mă gîndesc, bineînÈ›eles, la marele teatru, la cel ce-i dă actorului prilejul de a-È™i'duce pînă la capăt destinul fizic. De pildă, Shakespeare. ÃŽn piesele sale, cu personaje ce se Iasă pradă primei porniri, totul este determinat de impulsurile violente ale trupului. Ele explică totul. Fără ele, totul s-ar prăbuÈ™i la pămînt. Regele Lear nu s-ar întîlni niciodată cu nebunia, fără gestul brutal prin care o alungă pe Cordelia È™i-1 osîndeÈ™te pe Edgar. Din acea clipă, este drept ca întreaga tragedie să se desfășoare sub semnul demenÈ›ei. Sufletele sînt lăsate pradă diavolilor È™i dansului lor drăcesc. Nu mai puÈ›in de patru nebuni: unul de meserie, altul din propria-i voință, ultimii doi din pricina chinurilor sufleteÈ™ti; patru trupuri cu 162 ♦ Albert Camus miÈ™cări dezordonate, patru chipuri inexprimabile, sub care se ascunde una È™i aceeaÈ™i condiÈ›ie. ÃŽnsăși măsura trupului omenesc este neîndestulătoare. Masca È™i coturnii, fardul care reduce chipul la elementele sale esenÈ›iale, subliniindu-le, costumul care exagerează È™i simplifică alcătuiesc un univers ce sacrifică totul aparenÈ›ei, neadresîndu-se direct ochiului. Printr-un miracol absurd,' È™i în acest caz cunoaÈ™terea devine posibilă prin trup. Nu-1 voi putea niciodată înÈ›elege bine pe Iago atîta vreme cît nu-1 voi juca. Oricît l-aÈ™ auzi, nu-1 înÈ›eleg decît în clipa în care-1 văd. Actorul are, aÈ™adar, din personajul absurd acea monotonie, acea siluetă unică, încăpățînată, ciudată È™i totodată fami¬liară, pe care o exprimă prin toÈ›i eroii săi. Această unitate de ton se realizează, de asemenea, în marea operă teatrală. Iată unde se contrazice actorul; e acelaÈ™i È™i totuÈ™i atît de di¬ferit, concentrînd într-un singur trup atîtea suflete. Dar acest individ care vrea să ajungă la toate È™i să trăiască totul, zadar¬nica lui tentativă, încăpățînarea lui fără rost întruchipează însăși contradicÈ›ia absurdă. ÃŽn el se reuneÈ™te totuÈ™i ceea ce se contrazice clipă'de clipă. El se situează acolo unde trupul È™i spiritul se întilnesc È™i se îmbrățiÈ™ează, unde acesta din urmă, obosit de eÈ™ecuri, se'întoarce câtre cel mai credincios aliat al său. „Și binecuvîntaÈ›i fie aceia, spune Hamlet, ale căror sînge È™i judecată sînt'atît de ciudat amestecate încît nu sînt fluier 'pe care degetul soartei să cînte cîntecul pe care-1 vrea." Cum să nu fi osîndit Biserica, în actor, un atare exerciÈ›iu? Ea repudia în arta lui multiplicarea eretică a sufletelor, dezmățul de emoÈ›ii, pretenÈ›ia scandaloasă a unui spirit care refuză să trăiască doar un singur destin È™i care se lasă pradă tuturor exceselor. Ea proscria în actor gustul pentru prezent È™i triumful lui Proteu, negaÈ›ia întregii ei învățături. Eternitatea nu-i un simplu joc. Un suflet îndeajuns de' nesăbuit ca să-i prefere o comedie îsi pierde mîntuirea. ÃŽntre „pretutindeni" È™i „totdeauna" nu există compromis. Iată de ce această meserie âtît de puÈ›in preÈ›uită poate da loc unui nemăsurat conflict l Mă gîndesc la Alceste al lui Moliere. Totul e atît de simplu, de evident È™i de brutal. Alceste împotriva lui Philinte, Ceiimene împotriva lui Eliante; întreg subiectul trebuie căutat în absurda consecvență cu sine însuÈ™i a unui caracter împins către propriul său sfîrÈ™it, iar versul însuÈ™i, „versul imper¬fect", e abia scandat, ca È™i monotonia caracterului. MITUL LUI SISIF ♦ 163 spiritual. „Nu viaÈ›a veÈ™nică e importantă, spune Nietzsche, ci veÈ™nica însufleÈ›ire." întreaga dramă stă, într-adevăr, în această alegere. Pe patul de moarte, Adrienne Lecouvreur a vrut să se mărturisească È™i să se împărtășească, dar a refuzat să-È™i renege profesia. A pierdut astfel folosul spovedaniei, preferîndu-i lui Dumnezeu pasiunea ei cea mai adîncă. Și această femeie în agonie, refuzînd, cu ochii în lacrimi, să se lepede de ceea ce ea numea arta ei, dădea dovadă de o nobleÈ›e la care nu ajunsese niciodată pe scenă. A fost cel mai frumos rol al său È™i cel mai greu de jucat. A alege între Cer È™i o derizorie fidelitate, a te prefera eternității sau a te pierde în Dumnezeu, iată tragedia seculară în care fiecare trebuie să-È™i joace rolul. Actorii din acea vreme se È™tiau excomunicaÈ›i. A îmbrățiÈ™a această meserie însemna a alege Iadul. Iar Biserica vedea în ei pe cei mai înverÈ™unaÈ›i duÈ™mani ai săi. Cîțiva oameni de li¬tere se indignează: „Cum, să i se refuze lui Moliere împărtășania?!" Dar era drept să fie aÈ™a, È™i mai cu seamă pentru un om care a murit pe scenă, încheind sub fard o viață pe de-a-ntregul închinată cheltuirii de sine. Invocăm, în cazul lui, geniul, care scuză totul. Dar, dimpotrivă, geniul nu scuză nimic, tocmai pentru că refuză s-o facă. ÃŽn acea vreme, actorul È™tia ce pedeapsă îl aÈ™teaptă. Dar ce puteau să însemne pentru el niÈ™te amenințări atît de vagi cînd le asemuia cu pedeapsa ultimă pe care i-'o rezerva viaÈ›a însăși? Această pedeapsă el o suferea dinainte, acceptînd-o pe d'e-a-ntregul. Pentru actor, ca È™i pentru omul absurd, o moarte prematură este ireparabilă. Nimic nu poate compen¬sa suma de chipuri È™i de secole pe care, altminteri, le-ar fi străbătut. Dar toată lumea moare. Căci actorul e, fără îndoială, pretutindeni, dar timpul îl tîrăște È™i pe el către ace¬laÈ™i deznodămînt. Nu e nevoie deci de multă imaginaÈ›ie spre a înÈ›elege ce înseamnă un destin de actor. El își compune È™i își înÈ™iruie personajele în timp. Tot în timp învață să le stăpînească. Cu cît a trăit mai multe vieÈ›i diferite, cu atît se desparte mai uÈ™or de ele. Dar vine vremea cînd trebuie să moară pentru scenă È™i pentru lume. Tot ce-a trăit stă în faÈ›a lui. Acum vede limpede. Simte cît de sfîșietoare È™i de unică este această aventură. Știe È™i acum poate să moară. Există aziluri pentru bătrînii actori.' CUCERIREA Nu, spune cuceritorul, să nu credeÈ›i că, iubind acÈ›iunea, a trebuit să mă dezvăț să gîndesc. Dimpotrivă, pot de mi¬nune să definesc lucrul în care cred. Căci cred în el cu tărie È™i îl văd în mod sigur È™i limpede. Să vă îndoiÈ›i de cei ce spun': „Știu lucrul ăsta atît de bine, încît mi-e cu neputință să-1 ex¬prim"; căci dacă nu pot s-o facă, înseamnă că nu-1 È™tiu sau că, din lene, s-au oprit la înveliÈ™ul lui. N-am multe păreri. După o viață întreagă, omul își dă seama că a trăit ani de zile spre a se convinge de un singur adevăr. Dar un singur adevăr, dacă este evident, e de ajuns pentru conduita unei existenÈ›e. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, am, fără îndoială, ceva de spus despre individ. Despre el trebuie vorbit cu asprime È™i, dacă e nevoie, cu tot dispreÈ›ul cuvenit. Un om este È™i mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decît prin cele pe care le spune. Voi trece sub tăcere multe lucruri. Dar cred cu tărie că toÈ›i cei ce au meditat asu¬pra individului si-au întemeiat judecata pe o experiență mult mai redusă decît a noastră. InteligenÈ›a, emoÈ›ionanta' inteli¬gență, a presimÈ›it poate ceea ce trebuia' să constate. Dar epoca noastră, ruinele È™i sîngele vărsat ne copleÈ™esc cu evidenÈ›e. Popoarelor vechi,' È™i chiar celor mai noi, pîhă la era noastră maÈ™inală, le era cu putință să pună în balanță virtuÈ›ile so¬cietății È™i ale individului, spre a vedea care dm doi trebuie să-1 slujească pe celălalt. Lucrul era cu putință mai întîi în virtutea acelei aberaÈ›ii adînc înrădăcinate în inima omului după care făpturile au'venit pe lume spre a sluji sau a fi slujite. Mai era cu putință È™i pentru că nici societatea, nici individul nu arătaseră încă pe' de-a-ntregul de ce fapte sînt în stare. Am văzut spirite alese minunîndu-se in faÈ›a capodopere¬lor pictorilor olandezi, născute în toiul războaielor sînge-roase din Randra, sau emoÈ›ionîndu-se la auzul oraÈ›iunilor pe care misticii silezieni le' înălÈ›au în timpul cumplitului Război de treizeci de ani. Sub ochii lor uimiÈ›i, valorile eterne se ridică deasupra zbuciumului lumesc. Dar de atunci a trecut timp. Pictorii de azi nu mai au aceeaÈ™i seninătate. MITUL LUI S1SIF ♦ 165 Chiar dacă au o inimă de creator, adică o inimă împietrită, ea nu le foloseÈ™te la nimic, căci acum toată lumea, pînă È™i sfinÈ›ii, e mobilizată. Iată, poate, lucrul pe care l-am simÈ›it cel maiadînc. Cu fiecare formă ucisă în tranÈ™ee, cu fiecare linie, metaforă sau rugăciune strivită sub fier, eternitatea pierde o partidă. ConÈ™tient că nu pot să mă despart de timpul meu, am hotărît să fiu una cu el. Individul mă interesează atît de mult, pentru că îmi apare derizoriu È™i umilit. Știind că nu există cauze victorioase, îmi plac cauzele pierdute; ele pre¬tind un suflet dintr-o bucată, care È™tie să primească atît înfrângerea, cît È™i victoriile-i trecătoare.' Pentru cel ce se simte solidar cu destinul acestei lumi, È™ocul civilizaÈ›iilor are în el ceva înspăimîntător. Mi-am însuÈ™it această spaimă È™i totodată am vrut să-mi joc È™i eu partida. ÃŽntre istorie È™i eternitate am ales istoria, pentru că-mi plac certitudinile. De istorie cel puÈ›in sînt sigur, È™i cum să neg această forță care mă zdrobeÈ™te? Vine întotdeauna o vreme cînd trebuie să alegi între contemplare È™i acÈ›iune. Adică să devii un om. Asemenea sfîșieri sînt cumplite. Dar pentru o inimă mîndră nu se află cale de mijloc. Există Dumnezeu sau timpul, crucea sau spa¬da. Ori lumea aceasta are un înÈ›eles mai înalt, care-i depășeÈ™te zbuciumul, ori nimic nu-i adevărat în afară de acest zbucium. Trebuie să trăieÈ™ti o dată cu timpul È™i să mori o dată cu el sau să i te sustragi pentru o viață mai înaltă. Știu că se poate cădea la un compromis È™i că poÈ›i trăi în veac, crezînd în veÈ™nicie. Aceasta înseamnă a accepta. Dar eu res¬ping un atare cuvînt È™i vreau totul sau nimic. Dacă aleg acÈ›iunea, să nu credeÈ›i că pentru mine contemplarea e un pămînt necunoscut. Dar ea nu-mi poate da totul È™i, lipsit de veÈ™nicie, vreau să mă aliez cu timpul. Nu vreau să reÈ›in nici nostalgia, nici amărăciunea, ci vreau doar să văd limpede pricina lor. V-o spun, mîine veÈ›i fi mobilizaÈ›i. Pentru voi È™i pentru mine este o eliberare. Individul nu poate nimic È™i to¬tuÈ™i poate totul. ÃŽn această minunată disponibilitate înÈ›elegeÈ›i de ce îl preamăresc È™i totodată îl zdrobesc. Lumea ii striveÈ™te, iar eu îl eliberez. ÃŽl îmbogățesc cu toate drepturile. Cuceritorii È™tiu că acÈ›iunea este în ea însăși inutilă. Nu există decît o acÈ›iune utilă: aceea care ar crea din nou omul È™i pămîntul. Nu-i voi crea pe oameni din nou niciodată. Dar trebuie să fac „ca È™i cum". Căci drumul luptei mă face să întîlnesc carnea. Chiar umilită, carnea este singura mea cer- 166 ♦ Albert Camus titudine. Nu pot trăi decît prin ea. Patria mea este creatura. Iată de ce am ales acest efort absurd È™i fără urmare. Iată de ce sînt pentru luptă. Epoca îi este favorabilă, am spus-o. Pînă acum, măreÈ›ia cuceritorului era geografică. Ea se măsura după întinderea teritoriilor învinse. Nu întîmplător cuvîntul È™i-a schimbat sensul È™i nu-1 mai numeÈ™te pe genera¬lul victorios. Acum măreÈ›ia trebuie căutată în altă parte: în protestul È™i în sacrificiul fără viitor. Și nu din gust pentru înfrîngere. Victoria ar fi preferabilă. Dar nu există decît o victorie È™i ea este eternă. Pe aceea n-o voi avea nicicînd. Iată lucrul de care mă izbesc È™i mă agăț totodată. O revoluÈ›ie se săvârÈ™eÈ™te întotdeauna împotriva zeilor, începînd cu aceea a lui Pro'meteu, primul cuceritor modern. E o revendicare a omului împotriva destinului său; revendicarea săracului nu-i decît un pretext. Dar nu pot înÈ›elege spiritul decît în actul său istoric È™i aici ne întîlnim. TotuÈ™i, să nu credeÈ›i că mă complac în el: în faÈ›a contradicÈ›iei' esenÈ›iale, susÈ›in ome¬neasca mea contradicÈ›ie. ÃŽmi aÈ™ez luciditatea în mijlocul a ceea ce o neagă. Preamăresc omul în faÈ›a a ceea ce-1 zdrobeÈ™te È™i libertatea, revolta È™i pasiunea mea se întîlnesc în această'încordare, clarviziune È™i repetiÈ›ie nemăsurată. Da, omul este propriul său scop. Și el își este singurul scop. Dacă vrea să fie ceva, numai în această viață îi este dat a fi. De altminteri, acum È™tiu. Cuceritorii rostesc uneori cu¬vinte ca a învinge sau a depăși. Dar întotdeauna înÈ›eleg prin ele „a se depăși". ȘtiÈ›i ce înseamnă aceasta. ÃŽn anume clipe, fiecare om s-a simÈ›it egalul unui zeu. Cel puÈ›in aÈ™a se spune. Dar aceasta din pricină că, într-o străfulgerare, a simÈ›it uimi¬toarea măreÈ›ie a spiritului uman. Cuceritorii nu sînt decît acei oameni care-È™i simt îndeajuns puterea pentru a fi siguri că trăiesc clipă de clipă pe înălÈ›imi È™i în deplină conÈ™tiință a acestei măreÈ›ii. E vorba aici de o problemă de aritmetică, de mai mult sau de mai puÈ›in. Cuceritorii pot cel mai mult. Dar nu pot mai mult decît omul însuÈ™i, cînd vrea. De aceea, ei nu părăsesc niciodată creuzetul uman, cufundîndu-se în străfun¬durile cele mai fierbinÈ›i ale revoluÈ›iilor. Ei află aici creatura mutilată,'dar întîlnesc È™i singurele valori pe care le iubesc È™i le admiră : omul È™i tăcerea lui. E sărăcia È™i totodată bogăția lor. Pentru ei nu există decît un singur lux, acela al relaÈ›iilor umane. Cum să nu înÈ›elegi că, în acest univers vulnerabil, tot ce-i uman, È™i nu-i decît atît, capătă un sens mai arzător? Chipuri încordate, fraternitate MITUL LUI SISIF ♦ 167 ameninÈ›ată È™i prietenia între bărbaÈ›i, atît de puternică È™i atît de pudică, iată adevăratele bogății, de vreme ce sînt pieri-toare. ÃŽn mijlocul lor, spiritul își simte cel mai bine puterile È™i limitele. Adică eficacitatea. S-a vorbit de geniu. Dar geniul e un cuvînt prea vag; eu îi prefer inteligenÈ›a. Ea poate fi măreață. Ea luminează acest deÈ™ert È™i-1 domină. ÃŽÈ™i cunoaÈ™te servitutile È™i le ilustrează. Va mîiri d dată cu acest trup. Dar libertatea ei este că È™tie. Știm că toate Bisericile sînt împotriva noastră. O inimă atît de încordată se sustrage eternității, È™i toate Bisericile, di¬vine sau politice, năzuiesc către eternitate. Fericirea È™i cura¬jul, salariul sau dreptatea sînt pentru ele È›eluri secundare. Ele vin cu o doctrină la care trebuie să subscrii. Dar pe mine nu mă interesează nici ideile, È™i nici eternitatea. Adevărurile pe măsura mea mîna le poate atinge. Nu mă pot despărÈ›i de ele. Iată de ce pe mine nu puteÈ›i întemeia nimic; nimic nu dăinuie pe urma cuceritorului, nici chiar doctrinele sale. La capătul a toate, se află moartea. Noi È™tim asta. Știm È™i că o dată cu ea se termină totul. Iată de ce acele cimitire răspîndite în întreaga Europă È™i care-i obsedează pe unii dintre noi sînt atît de urîte. Nu înfrumuseÈ›ezi decît ceea ce iubeÈ™ti, iar moartea ne face silă È™i ne oboseÈ™te. Ea trebuie, de asemenea, cucerită. Ultimul Carrara, prizonier în Padova pustiită de ciumă, asediată de veneÈ›ieni, străbătea urlînd sălile palatului său deÈ™ert, chemînd' diavolul È™i cerîndu-i moartea. Era un mod de a o depăși. Și tot un semn de curaj propriu Occidentului este acela de a fi dat un chip atît de înspăimîntător locurilor unde moartea se crede cinstită. ÃŽn universul revoltatului, moartea glorifică injustiÈ›ia. Ea este supremul abuz. AlÈ›ii, tot fără a face vreo concesie, au ales eternitatea, afirmînd că lumea aceasta nu-i decît o iluzie. Cimitirele lor surîd sub o revărsare de flori È™i de păsări. E o priveliÈ™te pe placul cuceritorului, căci ea îi oferă imaginea limpede â ceea ce a respins. El È™i-a ales, dimpotrivă, îngrăditura de fier ne¬gru sau groapa comună. Cei mai buni dintre oamenii ce s-au consacrat veÈ™niciei se simt uneori cuprinÈ™i de o spaimă plină de respect È™i de milă pentru acele spirite ce pot trăi înfruntînd o asemenea imagine a propriei lor morÈ›i. Și totuÈ™i ele își trag tocmai de aici puterea, aflîndu-È™i astfel justifica¬rea. Destinul nostru se află în faÈ›a noastră È™i noi îl 168 ♦ Albert Camus ÃŽnfruntăm. Mai puÈ›in din orgoliu, cît pentru că avem conÈ™tiinÈ›a condiÈ›iei noastre fără de urmare. Și nouă ne e uneori milă de noi înÈ™ine. E singura compasiune ce ni se pare acceptabilă: un sentiment pe care poate nu-1 înÈ›elegeÈ›i È™i care nu vi se pare bărbătesc. Și totuÈ™i, îl simt tocmai cei mai îndrăzneÈ›i dintre noi. Dar pentru noi a fi bărbat înseamnă a fi Lucid È™i refuzăm forÈ›a care se desparte de clar¬viziune. ÃŽncă o dată, aceste imagini nu propun o morală È™i nu obligă la vreo judecată; sînt simple desene. Ele înfățiÈ™ează doar un stil de viață. Amantul, actorul sau aventurierul joacă absurdul. Dar dacă vrea, la fel de bine o poate face È™i omul cast, funcÈ›ionarul sau preÈ™edintele de republică. Ajunge să È™tii È™i să nu ascunzi nimic. In muzeele italiene poÈ›i vedea uneori mici ecrane pictate, pe care preoÈ›ii le È›ineau in drep¬tul feÈ›ei celor osîndiÈ›i la moarte, pentru' a le ascunde eÈ™afo¬dul. Saltul, sub toate formele sale, cufundarea în divin sau în etern, în iluziile cotidianului sau ale ideii, iată tot atîtea ecrane care ascund absurdul. Dar există funcÈ›ionari fără ecran, È™i despre aceÈ™tia vreau să vorbesc. Am ales cazul extrem. La acea limită, absurdul le dă puteri regeÈ™ti. E drept că aceÈ™ti prinÈ›i sînt fără împărăție. Dar ei au privilegiul de a È™ti că toate împărățiile sînt iluzorii. Știu, iată măreÈ›ia lor È™i zadarnic se vorbeÈ™te de nefericirea lor ascunsă sau' de cenuÈ™a deziluziei. A fi lipsit de speranță nu înseamnă a deznădăjdui. Flăcările pămîntului nu sînt cu nimic mai prejos decît parfumurile cereÈ™ti. Nici eu È™i nici nimeni altul nu-i poate judeca. Ei nu caută' să fie mai buni, ci încearcă să fie consecvenÈ›i. Dacă numele de înÈ›elept i se potriveÈ™te omului care trăieÈ™te cu ce are, fără a specula asupra a ceea ce nu are, atunci acesta este un înÈ›elept. Unul dintre ei, cuceritor în lumea spiritului, Don Juan âl cunoaÈ™terii, actor al inteligentei, È™tie aceasta mai bine ca oricine: ,,Nu meriÈ›i un loc privilegiat pe pămînt sau în cer, cînd È›i-ai dus pînă la desăvârÈ™ire prea iubita-È›i purtare de oaie blajină: rămîi, în cel mai' bun caz, tot o ridicolă oiță cu coarne, È™i nimic mai mult, chiar admițînd că nu crapi de vanitate È™i că nu-È›i scan¬dalizezi semenii printr-o atitudine de judecător." Trebuia, în orice caz, să restituim raÈ›ionamentului ab¬surd chipuri mai calde. ImaginaÈ›ia poate să mai adauge la acestea multe altele, È›intuite în timp È™i în exil È™i care, de ase¬menea, È™tiu să trăiască pe măsura unui univers fără viitor È™i 170 ♦ Albert Camus fără slăbiciune. Această lume absurdă È™i fără Dumnezeu se umple atunci cu oameni care gîndesc limpede È™i nu mai speră. Și n-am vorbit încă despre personajul cel mai absurd: creatorul. CREAÞIA ABSURDà FILOSOFIE ȘI ROMAN Toate aceste vieÈ›i menÈ›inute în aerul avar al absurdului n-ar putea continua fără un gînd profund È™i statornic, care le însufleÈ›eÈ™te cu forÈ›a lui. Și, în acest caz, nu poate fi vorba decît de un ciudat sentiment de fidelitate. S-au văzut oameni conÈ™tienÈ›i îndeplinindu-È™i îndatoririle în timpul celor mai stupide ră/boaie, fără a se socoti în contradicÈ›ie cu ei înÈ™iÈ™i. Și aceasta pentru că pentru ei important era să nu eludeze nimic. Există, astfel, o fericire metafizică în faptul de a susÈ›ine absurditatea lumii. Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă sînt tot atîtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnități într-o luptă în care este di¬nainte învins. Trebuie doar să respecÈ›i regulile luptei. Acest gînd poate ajunge pentru a hrăni o minte omenească; el a susÈ›inut È™i susÈ›ine civilizaÈ›ii întregi. Nu negi războiul, ci mori din pricina lui sau trăieÈ™ti! Tot astfel È™i cu absurdul: trebuie să respiri o dată cu el, să-i recunoÈ™ti lecÈ›iile È™i să le afli miezul. ÃŽn această privință, bucuria prin excele'nță absurdă este creaÈ›ia. „Arta È™i numai arta, spune Nietzsche;' avem arta, pentru ca adevărul să nu ne ucidă." ÃŽn experienÈ›a pe care încerc s-o descriu È™i s-o fac simÈ›ită în mai multe feluri, e sigur că un chin țîșneÈ™t'e acolo unde'un altul moare. Căutarea puerilă a uitării', chemarea satisfacÈ›iei rămîn aici fără ecou. Dar încordarea constantă care menÈ›ine omul în faÈ›a lumii, delirul ordonat care-1 îndeamnă să pri¬mească totul trezesc în el o altă febră. ÃŽn acest univers, opera devine pentru om È™ansa unică de a-È™i menÈ›ine conÈ™tiinÈ›a È™i de a-i fixa aventurile. A crea înseamnă a trăi de două ori. Căutările oarbe È™i neliniÈ™tite ale lui Proust, meticuloasa sa colecÈ›ie de flori, de tapiserii È™i de spaime au tocmai această semnificaÈ›ie. Totodată, ea nu are mai mult sens decît creaÈ›ia continuă È™i de nepreÈ›uit căreia i se consacră, zi de zi, o via'ță întreagă, actorul, cuceritorul È™i toÈ›i oamenii absurzi. ToÈ›i încearcă să mimeze, să repete È™i să recreeze realitatea ce le este proprie. SfîrÈ™im totdeauna prin a avea chipul adevăruri¬lor noastre. Pentru un om care a întors spatele eternității, MITUL LUI SISIF ♦ 173 ÃŽntreaga existență nu-i decît un mim uriaÈ™ sub masca absur¬dului. Cît priveÈ™te creaÈ›ia, ea este marele mim. AceÈ™ti oameni mai întîi È™tiu. Apoi, tot efortul lor constă în a străbate, a mări si a îmbogăți insula fără de viitor la țărmul căreia au tras. Dar mai întu trebuie să È™tie. Căci des¬coperirea absurdului coincide cu un moment de suspensie, în care se elaborează È™i se legitimează pasiunile viitoare. Chiar È™i oamenii fără evanghelie au un Munte al Măslinilor. Și nici pe acesta nu-i voie să adormi. Pentru omul absurd, nu se mai pune problema de a explica È™i a rezolva, ci de a simÈ›i È™i a descrie. Totul începe prin indiferenÈ›a clarvăzătoare. Să descrie, iată ambiÈ›ia ultimă a unei gîndiri absurde. ȘtiinÈ›a însăși, ajunsă la capătul paradoxurilor sale, încetează să mâi propună È™i se opreÈ™te să contemple È™i să deseneze pei¬sajul mereu virgin al fenomenelor. Inima învață astfel că emoÈ›ia care ne cuprinde în faÈ›a chipurilor lumii'nu ne vine din a'dîncimea ei, ci din diversitatea lor. ExplicaÈ›ia e zadar¬nică, dar senzaÈ›ia rămîne È™i, împreună cu ea, apelurile neîncetate ale unui univers inepuizabil în cantitate. ÃŽnÈ›ele¬gem acum locul operei de artă. Ea înseamnă moartea unei experienÈ›e È™i totodată multi¬plicarea ei. E ca o repetiÈ›ie monotonă È™i pasionată a temelor orchestrate de lume : trupul, inepuizabila imagine pe fronto¬nul templelor, formele È™i culorile, numărul È™i suferinÈ›a. Nu-i deci indiferent dacă terminăm regăsind principalele teme ale acestui eseu în universul magnific È™i pueril al creatorului. Am greÈ™i dacă am vedea în asta un simbol È™i dacă am crede că opera de artă poate fi socotită un refugiu'în faÈ›a absurdu¬lui. Ea însăși este un fenomen absurd È™i nu ne propunem decît s-o descriem. Ea nu oferă o ieÈ™ire din răul spiritual. Este, dimpotrivă, unul din semnele acestui rău, care ii reper¬cutează în întreaga gîndire a unui om. Dar opera de artă face ca pentru prima oară spiritul să-È™i iasă din sine, situîndu-1 în faÈ›a celuilalt, nu spre a se pierde în acesta, ci spre a-i arăta cu precizie calea fără ieÈ™ire pe care mergem cu toÈ›ii. Sub semnul raÈ›ionamentului absurd, creaÈ›ia urmează indiferentei È™i descoperirii. Ea marchează punctul din care țîșnesc pasiu¬nile absurde È™i unde raÈ›ionamentul încetează. Astfel se justi¬fică locul său în acest eseu. Va fi de-ajuns să punem în evidență cîteva teme comune creatorului È™i gînditorului pentru a regăsi în opera de artă toate contradicÈ›iile gîndirii angajate în absurd. ÃŽntr-adevăr, inteligenÈ›ele se înrudesc mai puÈ›in prin concluzii identice cît prin contradicÈ›iile ce le sînt comune. Tot astfel se întîmplă È™i 174 ♦ Albert Camus cu gîndirea È™i creaÈ›ia. E aproape inutil să mai spun că unul È™i acelaÈ™i chin 'îl îndeamnă pe om la aceste atitudini. Tocmai de aceea' ele coincid în punctul lor de plecare. Dar am văzut că din toate filosofiile care pleacă de la absurd puÈ›ine se menÈ›in în limitele lui. Și tocmai după distanțările È™i' după infide¬litățile lor am putut măsura È™i mai bine ce anume nu aparÈ›ine decît absurdului. Totodată,'sînt silit să mă întreb: este cu putință o operă absurdă? Nu vom insista niciodată îndeajuns asupra caracterului arbitrar al vechii opoziÈ›ii între artă È™i filosofic înÈ›eleasă într-un sens prea strict, ea este, în mod sigur, falsă. Dacă vrem numai să spunem că ambele discipline își au fiecare cli¬matul lor particular, afirmăm, fără îndoială,'un adevăr, dar care rămîne confuz. Singura argumentare acceptabilă o oferă contradicÈ›ia între filosoful închis în mijlocul sistemului său È™i artistul situat în fata operei sale. Dar lucrul este valabil numai pentru o anumită* formă de artă È™i filosofie, pe care noi o considerăm aici drept secundară. Ideea unei arte detaÈ™ate de creatorul ei nu este numai demodată, ci È™i falsă. In opoziÈ›ie cu artistul, ni se spune: nici un filosof n-a făurit vreodată mai multe sisteme. Dar asta e adevărat exact în măsura în care nici un artist n-a exprimat vreodată mai mult de un singur lucru sub chipuri diferite. PerfecÈ›iunea instantanee a artei, necesitatea reînnoirii sale nu sînt decît prejudecăți. Căci È™i opera de artă este o construcÈ›ie È™i fiecare È™tie cît de monotoni pot fi marii creatori. Artistul', ca'È™i gînditorul, se angajează È™i devine el însuÈ™i în opera sa. Această osmoză pune cea mâi importantă problemă de estetică. Mai mult, nimic nu-i mai zadarnic decit asemenea distincÈ›ii în funcÈ›ie de metodă È™i de obiect pentru cine s-a convins de' unitatea de scop a spiritului. Nu există graniÈ›e între disciplinele pe care omul È™i le propune pentru a înÈ›elege È™i a iubi. Ele se întrepătrund È™i aceeaÈ™i neliniÈ™te le uneÈ™te.' E necesar să spunem de la bun început că, pentru ca o operă absurdă să ne cu putință, trebuie ca gîndirea, sub for¬ma sa cea mai lucidă, să-È™i aibă partea ei. Dar, în acelaÈ™i timp, ea nu trebuie să se manifeste decît ca inteligență ordo¬natoare. Acest paradox se explică conform absurdului. Ope¬ra de artă se naÈ™te atunci cind inteligenÈ›a renunță să mai emită raÈ›ionamente asupra concretului. Ea înseamnă trium¬ful cărniî. E provocată de gîndirea lucidă, care însă, chiar în acest act, se abandonează pe sine, necedînd tentaÈ›iei de a supraadăuga celor descrise un sens mai adînc, pe câre-1 È™tie MITUL LUI SISIF ♦ 175 nelegitim. Opera de artă întruchipează o dramă a inteli¬genÈ›ei, a cărei dovadă nu o face însă decît în mod indirect. Opera absurdă pretinde un artist conÈ™tient de aceste limite È™i o artă în care concretul nu semnifică nimic mai mult decîț el însuÈ™i. Ea nu poate fi scopul, sensul È™i consolarea unei vieÈ›i. A crea sau a nu crea e totuna. Creatorul absurd nu tine la opera sa. El ar putea să renunÈ›e la ea È™i, uneori, cniar renunță în schimbul unei Abisinii. Putem totodată vedea în asta o regulă de estetică. Ade¬vărata operă de artă este totdeauna pe măsura omului. Ea este prin esență cea care spune „mai puÈ›in". Există un anume raport între experienÈ›a globală a unui artist È™i opera care o reflectă, între Wilhelm Meister È™i maturitatea lui Goethe. Acest raport e greÈ™it cînd opera pretinde să închidă întreaga experiență între paginile mătăsoase ale unei li¬teraturi explicative. Acest raport e bun cînd opera nu-i decît un fragment tăiat din blocul experienÈ›ei, o faÈ›etă a diaman¬tului în care strălucirea interioară se rezumă fără a se limita, în primul caz există surplus È™i pretenÈ›ia la eternitate. ÃŽn al doilea, operă fecundă, datorată unei experienÈ›e subînÈ›elese, a cărei bogăție se lasă ghicită. Pentru artistul absurd, problema constă în a'-È™i însuÈ™i arta de a trăi, care e mai presus de îndemînarea 'artistică. Cu alte cuvinte, marele artist este, înainte de orice, în climatul absurdului, un mare om viu, dacă înÈ›elegem că aici a trăi înseamnă în egală măsură a simÈ›i È™i â gîndi. Opera întruchipează aÈ™adar o dramă intelec¬tuală. Opera absurdă ilustrează gîndireâ ce renunță la iluziile sale si care se resemnează să nu mai fie decît o inteligență ce se foloseÈ™te de aparenÈ›e, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o raÈ›iune. Dacă lumea ar fi inteligibilă, arta nu ar exista. Nu vorbesc aici de artele formei sau ale culorii, unde stăpîneÈ™te numai descrierea în splendida ei modestie. Ex¬presia începe acolo unde sfîrÈ™eÈ™te gîndireâ. Filosofia acestor adolescenÈ›i cu ochii goi, de care sînt pline templele È™i mu¬zeele, a fost transpusă în gesturi. Pentru un om absurd, ea e mai plină de învățăminte decît toate bibliotecile. Sub un alt aspect, tot astfel stau lucrurile È™i cu muzica. Dacă există o artă lipsită de orice învățăminte, aceea e muzica. Ea se înrudeÈ™te prea mult cu matematicile pentru a nu fi împru- l E curios să constaÈ›i că pictura cea mai intelectuală, aceea care caută să reducă realitatea la elementele sale esenÈ›iale, nu mai este, la limită, decît o bucurie a ochiului. Ea nu mai păstrează din univers decît culoarea. 176 ♦ Albert Camus mutat gratuitatea lor. Jocul acesta al spiritului cu sine însuÈ™i, conform unor legi prestabilite È™i măsurate, se desfășoară în spaÈ›iul sonor ce ne este propriu, dar dincolo de care vi¬braÈ›iile se întîlnesc totuÈ™i intr-un univers inuman. Nu există senzaÈ›ie mai pură. Sînt exemple mult prea simple. Omul ab¬surd recunoaÈ™te drept ale sale aceste armonii È™i aceste forme. Dar aÈ™ vrea să vorbesc aici despre o operă care comportă în cel maî mare grad tentaÈ›ia de a explica, în care iluzia se propune de la sine, în care concluzia este aproape nelipsită. Mă refer la creaÈ›ia romanescă. ÃŽn cele ce urmează, îmi voi pune întrebarea dacă absurdul poate să se menÈ›ină în aceas¬tă creaÈ›ie. A gîndi înseamnă înainte de toate a voi să creezi o lume (sau să-È›i limitezi propria lume, ceea ce-i acelaÈ™i lucru). Inseamnk a pleca de la dezacordul fundamental ce-1 separă pe om de experienÈ›a sa, pentru a găsi un teren de înÈ›elegere potrivit cu nostalgia sa, un univers încorsetat de raÈ›iuni sau luminat de analogii care să permită rezolvarea divorÈ›ului in¬suportabil. Filosoful, chiar m cazul lui Kant, este un creator. El își are personajele, simbolurile È™i acÈ›iunea sa secretă. El îsi are deznodămintele sale. Dimpotrivă,' întâietatea căpătată de roman față de poezie È™i de eseu reprezintă, în ciuda apa¬renÈ›elor, doar o mai mare intelectualizare a artei. Să fim bine înÈ›eleÈ™i: e vorba în primul rînd de romanele cele mai de seamă. "Fecunditatea È™i măreÈ›ia unui gen se măsoară adesea în raport cu eÈ™ecurile sale. Numărul covîrÈ™itor de romane proaste nu treb'uie să ne facă să uităm de măreÈ›ia celor mai bune. Acestea poartă în sine propriul lor univers. Romanul are logica sa, raÈ›ionamentele sale, intuiÈ›ia si postulatele sale. El își are, de asemenea, exigenÈ›ele sale de claritate. OpoziÈ›ia clasică de care vorbeam mai sus este încă È™i mai puÈ›in legitimă în acest caz particular. Ea era valabilă în vre¬mea cînd filosofia putea fi uÈ™or separată de autorul său. Astăzi, cînd gîndirea nu mai aspiră la universalitate, cînd cea l Dacă ne gîndim bine, aÈ™a se explică existenÈ›a romanelor proaste. Aproape toată lumea se crede capabilă de a gîndi È™i, într-o oarecare măsură, bine sau rău, gîndeÈ™te efectiv. Prea puÈ›ini, dimpotrivă, pot să se imagineze poeÈ›i sau făuritori de fraze frumoase. Dar din clipa în care gîndirea a prevalat asupra stilului, romanul a devenit un bun al mulÈ›imii. Acesta nu-i un rău atît de mare pe cît se spune. Cei mai buni ajung să fie È™i mai exigenÈ›i față de ei înÈ™iÈ™i. Iar cei care sucombă nu meritau să supravieÈ›uiască. MITUL LUI SISIF ♦ 177 mai bună istorie a sa ar fi aceea a pocăinÈ›elor sale, È™tim că sistemul, cînd e valabil, nu se separă de autorul său. Etica însăși, sub unul din aspectele sale, nu-i decît o lungă È™i riguroasă confidență. Gîndirea abstractă întîlneÈ™te în sfirÈ™it suportul său de carne. Iar jocurile romaneÈ™ti ale' trupului È™i ale pasiu¬nilor se ordonează È™i mai mult, conform exigenÈ›elor unei vi¬ziuni despre lume.' Scriitorul nu mai „povesteÈ™te", ci își creează propriul său univers. Marii romancieri sint roman¬cieri filosofi, adică contrariul scriitorilor cu teză. E cazul lui Balzac, Sade, Melville, Stendhal, Dostoievski, Proust, Malraux, Kafka, pentru a nu cita decît cîțiva. Dar tocmai alegerea pe care au făcut-o de a scrie mai curînd în imagini decît apelînd la raÈ›ionamente este revela¬toare pentru o anumită gîndire ce le este comună, gîndirea convinsă de inutilitatea oricărui principiu explicativ È™i de mesajul plin de învățăminte al aparenÈ›ei sensibile. Ei consi¬deră opera drept un sfîrÈ™it È™i totodată drept un început, drept rezultatul unei filosofii adesea neexprimate, drept ilus¬trarea si încoronarea ei. Dar ea nu-i completă decît prin subînÈ›elesurile acestei filosofii. Ea justifică, în sfîrÈ™it, acea variantă pe o veche temă care spune că gîndirea puÈ›ină îl îndepărtează pe om de viață, daT că gîndirea multă îl aduce din nou la ea. Incapabilă de a sublima realul, gîndirea se mulÈ›umeÈ™te să-1 mimeze. Romanul de care e vorba este in¬strumentul acestei cunoaÈ™teri relative È™i totodată inepuiza¬bile, atît de asemănătoare cu aceea a dragostei. CreaÈ›ia romanescă seamănă cu dragostea, prin uimirea iniÈ›ială'È™i prin meditaÈ›ia fecundă. Iată cel puÈ›in prestigiul pe care i-1 recunosc de la bun început. Dar îl recunoÈ™team È™i acelor prinÈ›i ai gîndirii umi¬lite, ale căror sinucideri le-am putut apoi contempla. Mă in¬teresează să cunosc È™i să descriu forÈ›a care-i aduce pe calea bătută a iluziei. Mă voi sluji deci È™i aici de aceeaÈ™i metodă. Faptul de a mă fi folosit de ea È™i pînă'acum îmi va îngădui să-mi scurtez raÈ›ionamentul È™i să-1'rezum fără întîrziere printr-un exemplu. Vreau să È™tiu'dacă, acceptînd să trăiască fără apel, omul poate consimÈ›i, de asemenea, să muncească È™i să creeze fără apel È™i care este drumul care duce către aceste libertăți. Vreau să-mi descătuÈ™ez universul de fantome È™i să-1 populez numai cu adevărurile cărnii, a căror prezență nu o pot nega. Pot să fac gestul absurd, să aleg, dintre atîtea altele, atitudi¬nea creatoare. Dar o atitudine absurdă, pentru a se menÈ›ine ca atare, trebuie să rămînă conÈ™tientă de gratuitatea ei. Tot 178 ♦ Albert Camus astfel È™i opera. Dacă nu respectă exigenÈ›ele absurdului, dacă nu ilustrează divorÈ›ul È™i revolta, dacă sacrifică pe altarul ilu¬ziilor È™i trezeÈ™te speranÈ›a, nu mai e gratuită. Nu mă mai pot detaÈ™a'de ea. ViaÈ›a mea' poate afla în operă — lucru derizo¬riu — un sens. Ea'nu mai este acel exerciÈ›iu de detaÈ™are È™i de pasiune prin care se desăvîrÈ™esc splendoare'a È™i inutilitatea unei vieÈ›i omeneÈ™ti. ÃŽn domeniul creaÈ›iei, unde tentaÈ›ia de a explica rămîne cea mai puternică, se poate oare depăși această ispită? în lu¬mea fictivă, în care conÈ™tiinÈ›a lumii reale este atit de puter¬nică, pot rămîne credincios absurdului fără să cad pradă dorinÈ›ei de a trage concluzii? Iată tot atîtea întrebări care, cu un ultim efort, trebuie cercetate. AÈ›i înÈ›eles care este semnificaÈ›ia lor. Sînt ultimele scrupule ale unei conÈ™tiinÈ›e ce se teme si renunÈ›e la prima È™i dificila sa învățătură, cu preÈ›ul unei ultime iluzii. Ceea ce este valabil pentru creaÈ›ie, consi¬derată ca una din atitudinile posibile ale omului conÈ™tient de absurd, e valabil pentru toate stilurile de viață ce i se oferă acestui om. Cuceritorul sau actorul, creatorul sau Don Juanul poate să uite că exerciÈ›iul lui de viață nu poate exista fără conÈ™tiinÈ›a caracterului său lipsit de sens. Ne obiÈ™nuim atît de repede! Vrem să cîștigăm bani, ca să trăim fericiÈ›i, È™i toată strădania celor mai'buni ani de viață se concentrează în vederea cîștigării acestor bani. Fericirea este uitată, mijlocul e luat drept scop. Tot astfel, tot efortul cuceritorului va devia către ambiÈ›ie, care nu era la început decît o cale către o viață mai înaltă.'Don Juan, la rîndul său, își va accepta destinul, multumindu-se cu această existență, a cărei măreÈ›ie nu valo¬rează nimic fără revoltă. Unul nesocoteÈ™te conÈ™tiinÈ›a, celălalt revolta: în amîndouă cazurile, absurdul a dispărut! In inima omenească există atîta încăpățînată speranță! Pînă È™i oamenii cei mai desprinÈ™i de toate snrÈ™esc uneori prin a accepta iluzia Această aprobare dictată de nevoia de liniÈ™te este sora lăun¬trică a consimțămîntului existenÈ›ial. Există astfel zei de lumină È™i idoli de noroi. Dar noi trebuie să aflăm calea de mijloc ce duce către chipurile omului. Pînă acum, eÈ™ecurile exigenÈ›ei absurde ne-au arătat cel mai bine în ce constă ea. ÃŽn acelaÈ™i mod, ne va fi de-ajuns, spre a fi lămuriÈ›i, să observăm că creaÈ›ia romanescă poate oferi aceeaÈ™i ambiguitate ca anumite filosofii. Pot deci să aleg, spre a exemplifica, o operă care să întrunească toate elemen¬tele ce indică conÈ™tiinÈ›a absurdului, o operă ayînd un punct de plecare limpede si un climat lucid. ConsecinÈ›ele ei vor fi pentru noi pline de învățăminte. Dacă absurdul nu-i respec- MITUL LUI SISIF ♦ 179 tat, vom È™ti prin ce subterfugiu s-a introdus iluzia. Un exemplu precis, o' temă, fidelitatea creatorului ne vor fi de-ajuns. E vorba de aceeaÈ™i analiză pe care am făcut-o mai sus, intr-un mod mai amănunÈ›it. Voi examina o' temă favorită a lui Dostoievski. AÈ™ fi putut, la fel de bine, să studiez È™i alte opere. Dar în problema aceasta este tratată direct, în sensul măreÈ›iei È™i al emoÈ›iei, ca È™i în cazul filosofiilor existenÈ›ialiste despre care am vorbit. Acest paralelism îmi serveÈ™te argumentarea. 1 Aceea a lui Malraux, de exemplu. Dar ar fi trebuit să abordăm în acelaÈ™i timp problema socială, care, într-adevăr, nu poate fi evitată de gîndirea ab¬surdă (deÈ™i aceasta îi poate propune mai multe soluÈ›ii È™i din cele mai dife¬rite). Trebuie totuÈ™i să ne limităm. KIRILOV ToÈ›i eroii lui Dostoievski se întreabă asupra sensului vieÈ›ii, tată prin ce sînt moderni: nu se tem de ridicol. Sensi¬bilitatea clasică se deosebeÈ™te de sensibilitatea modernă prin faptul că prima se hrăneÈ™te din probleme morale, iar ultima din probleme metafizice.'în romanele lui Dostoievski, între¬barea e pusă cu o asemenea intensitate, încît ea nu poate duce decit la soluÈ›ii extreme. ExistenÈ›a este mincinoasă sau eternă. Dacă Dostoievski s-ar mulÈ›umi cu această analiză, n-ar fi decît filosof. Dar el ilustrează consecinÈ›ele pe care aseme¬nea jocuri ale spiritului le pot avea în viaÈ›a unui om È™i, prin aceasta, e artist. Din aceste consecinÈ›e îl reÈ›ine ultima', aceea Se care el însuÈ™i, în Jurnalul unui scriitor, o numeÈ™te „sinuci-ere logică". ÃŽntr-adevăr, în paginile publicate în'decembrie 1876, el imaginează raÈ›ionamentul „sinuciderii logice". Convins că existenÈ›a omenească este o perfectă absurditate pentru cel care nu crede în nemurire, deznădăjduitul ajunge la următoarele concluzii: „De vreme ce, la întrebările mele în legătură cu fericirea, mi s-a răspuns prin mijlocirea conÈ™tiinÈ›ei mele că nu pot fi fericit altfel decit în armonie cu marele tot, pe care nu-1 concep È™i nu voi fi niciodată în măsură să-1 concep, evident... De vreme ce, în sfirÈ™it, în această ordine a lucrurilor, îmi asum rolul de reclamant È™i totodată de garant, de acuzat È™i de judecător È™i de vreme' ce găsesc această comedie a naturii cu desăvîrÈ™ire stupidă, socotind chiar umilitor din parte-mi să accept's-o joc... ÃŽn calitatea mea indiscutabilă de reclamant È™i de garant, de judecător È™i de acuzat, condamn această natură care, cu o atit de neruÈ™i¬nată îndrăzneală, m-a făcut să mă nasc ca să sufăr, o condamn să fie nimicită o dată cu mine." O asemenea atitudine mai comportă încă un oarecare umor. Acest ^sinucigaÈ™ se omoară pentru că, pe plan metafizic, e vexat. ÃŽntr-un anume sens, se răzbună. E modul lui de a arăta că „nu se lasă înÈ™elat." Știm totuÈ™i că aceeaÈ™i temă capătă cea mai admirabilă amploare datorită lui Kirilov, personaj din Demonii, partizan el însuÈ™i al sinuciderii logice. Inginerul Kirilov declară undeva că vrea să-È™i ia viaÈ›a pentru că „asta-i ideea lui". E lesne de văzut că aceste cuvinte trebuie înÈ›elese MITUL LUI SISIF ♦ 181 ÃŽn sensul lor propriu. El se pregăteÈ™te de moarte în numele unei idei, al unui gînd. Avem de-a face aici cu sinuciderea su¬perioară. Treptat, de-a lungul scenelor în cursul cărora masca lui Kirilov se luminează puÈ›in dte puÈ›in, ni se dezvăluie gîndul fatal ce-1 însufleÈ›eÈ™te. ÃŽntr-adevăr, inginerul reia raÈ›ionamentul din Jurnal Simte că Dumnezeu e necesar È™i că El' trebuie să existe. Dar, totodată, È™tie că Dumnezeu nu există È™i că nu poate exista. „Cum de nu înÈ›elegi, exclamă el, că acest motiv e suficient pentru a te omorî?" Atare atitu¬dine are È™i în cazul lui cîteva din consecinÈ›ele absurde. Ac¬ceptă, din indiferență, ca sinuciderea lui să fie utilizată în folosul unei cauze pe care o dispreÈ›uieÈ™te. „Am hotărît în noaptea asta că mi-e totuna." ÃŽÈ™i pregăteÈ™te, în sfîrÈ™it, gestul cu un sentiment de revoltă È™i de libertate. „Mă voi omorî spre a-mi afirma nesupunerea, noua È™i teribila mea liber¬tate". Nu mai e vorba de răzbunare, de revoltă. Kirilov este deci un personaj absurd — cu această rezervă esenÈ›ială to¬tuÈ™i : se omoară. Dar el însuÈ™i ne explică această contradicÈ›ie È™i in aÈ™a fel, încît ne dezvăluie totodată secretul absurd în de¬plina sa puritate. ÃŽntr-adevăr, el adaugă logicii sale adu¬cătoare de moarte o ambiÈ›ie extraordinară, care dă personajului întreaga sa perspectivă : vrea să se omoare spre a deveni dumnezeu. RaÈ›ionamentul e de o claritate clasică. Dacă Dumnezeu nu există, Kirilov este dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, Kirilov trebuie să se omoare, Kirilov trebuie deci să se omoare pentru a fi dumnezeu. E o logică absurdă, dar este tocmai cea care trebuie. Interesant este însă a da un sens acestei divinități aduse pe pămînt, ceea ce înseamnă de fapt a lumina premisa: „Dacă Dumnezeu nu există, eu sînt dum¬nezeu", care rămîne încă destul de obscură. E important să remarcăm mai întîi că omul care afirmă această pretenÈ›ie nesăbuită aparÈ›ine întru totul lumii acesteia. ÃŽn fiecare dimi¬neață face gimnastică spre a-È™i întreÈ›ine sănătatea. ÃŽl emoÈ›io¬nează bucuria lui Șatov de a-È™i fi regăsit soÈ›ia. Pe o hîrtie ce va fi găsită după moartea sa, vrea să deseneze o figură care să „le" dea cu tifla. E copilăros È™i iute la mînie, pătimaÈ™, meto¬dic È™i sensibil. E supraom prin logica È™i prin ideea sa fixă, dar e om în toate celelalte privinÈ›e. TotuÈ™i, el e acela care ne vorbeÈ™te cu calm despre propria lui divinitate. Nu-i nebun sau, atunci, Dostoievski însuÈ™i e nebun. Zbuciumul lui nu se 182 ♦ Albert Camus datorează aÈ™adar unei iluzii de megaloman. Iar a înÈ›elege cu¬vintele în sensul lor propriu ar fi, de data asta, ridicol. Kirilov însuÈ™i ne ajută să înÈ›elegem È™i mai bine. La o întrebare a lui Stavroghin, precizează că nu se gîndeÈ™te la un dumnezeu-om. Am putea crede că din grija de a se deosebi de Hristos. Dar, în realitate, e vorba de a-1 anexa pe acesta, într-adevăr, Kirilov imaginează o clipă că Iisus, murind, nu se regăseÈ™te în paradis. El își dă atunci seama că toate chinurile sale au fost zadarnice. „Legile naturii, spune inginerul, l-au silit pe Hristos să trăiască în mijlocul minciunii È™i să moară pentru o minciună." în acest sens numai, Iisus întruchipează întreaga dramă omenească. Este omul-perfect, fiindcă a rea¬lizat condiÈ›ia cea mai absurdă. Nu-i Dumnezeul-om ci omul-dumnezeu.' Și, ca el, fiecare dintre noi poate fi răstignit È™i înÈ™elat — flecare este răstignit È™i înÈ™elat într-o anumită măsură. Divinitatea de care vorbim e deci pe de-a-ntregul te¬restră. „Am căutat timp de trei ani, spune Kirilov, atributul divinității mele: independenÈ›a". Din această clipă, întrezărim sensul premisei kiriloviene: „Dacă Dumnezeu nu există, eu sînt dumnezeu." A deveni dumnezeu nu înseamnă decît a fi liber pe acest pămînt, a nu sluji o ființă nemuri¬toare, înseamnă mai cu seamă, bineînÈ›eles, a trage toate consecinÈ›ele acestei dureroase independenÈ›e. Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El È™i noi nu putem nimic împotriva voinÈ›ei lui. Dacă nu există, totul depinde de noi. Pentru Kirilov È™i pentru Nietzsche, a-1 omorî pe Dumnezeu înseamnă a deveni tu însuÈ›i dumnezeu, înseamnă a realiza chiar pe acest pămînt viaÈ›a veÈ™nică despre care ne vorbeÈ™te Evanghelia.1 Dar, dacă această crimă metafizică e de-ajuns pentru desăvîrÈ™irea omului, la ce bun să i se mai adauge sinuciderea? De ce să te omori, să părăseÈ™ti această lume, după ce È›i-ai cu¬cerit libertatea? O atare atitudine e contradictorie. Kirilov o È™tie prea bine È™i de aceea adaugă: „Dacă simÈ›i aceasta, eÈ™ti un È›ar È™i, departe de a te omorî, vei trăi în culmea gloriei". Dar oamenii sînt ignoranÈ›i. Ei nu simt „aceasta". Ca pe vremea lui Prometeu, nutresc în sufletele lor oarba spe- l „Stavroghin: Crezi în viaÈ›a veÈ™nică într-o altă lume? Kirilov: Nu, dar cred în viaÈ›a veÈ™nică în această lume." MITUL LUI SISIF ♦ 183 ranță.1 Au nevoie să li se arate drumul È™i nu se pot lipsi de predică. Kirilov trebuie aÈ™adar să se omoare din dragoste pentru omenire. Trebuie să le arate fraÈ›ilor săi o cale regală È™i anevoioasă pe care va merge el cel dintîi. Sinuciderea lui e 6 sinucidere pedagogică. Kirilov se sacrifică. TotuÈ™i, deÈ™i răstignit, el nu va fi înÈ™elat. Rămîne omul-dumnezeu, cu-noscîndu-È™i moartea fără de viitor, pătruns de melancolia evanghelică. „Sînt nefericit, spune el, pentru că sînt silit să-mi afirm libertatea." Dar după moartea lui, oamenii, în sfirÈ™it, vor È™ti È™i acest pămînt se va umple de È›ari È™i va străluci de măreÈ›ie' omenească. GlonÈ›ul pornit din' pistolul lui Kirilov va fi semnalul ultimei revoluÈ›ii. Astfel, nu disperarea îl împinge la moarte, ci numai dragostea de aproapele. ÃŽnainte de a termina în mod sîngeros o inexprimabilă aventură spiri¬tuală, Kirilov rosteÈ™te un cuvînt la fel de vechi ca È™i suferinÈ›a oamenilor: „Totul e bine". La Dostoievski, tema sinuciderii este, aÈ™adar, o temă ab¬surdă. Să notăm, înainte de a continua, că Kirilov reapare în alte personaje care, de asemenea, sînt punctul de plecare pentru noi teme absurde. Stavroghin È™i Ivan Karamazov aplică in viață practica adevărurilor absurde. Moartea lui Kirilov îi eliberează pe ei. Amîndoi încearcă să fie È›ari. Stavroghin duce o viată „ironică" — È™tim îndeajuns' de bine care. StîrneÈ™te ură în jurul lui. Și totuÈ™i, cuvîntul-cheie al acestui personaj se află în scrisoarea È™a de adio : „N-am putut urî ni¬mic È™i pe nimeni". Este È›arul indiferenÈ›ei. Ca È™i Ivan, care re¬fuză să abdice de la puterile regale ale inteligenÈ›ei. Acelora care, ca fratele său, dovedesc prin viaÈ›a lor că, pentru a crede, trebuie să te umileÈ™ti, el ar putea să le răspundă că o asemenea condiÈ›ie e lipsită de demnitate. Cuvîntul său cheie este: „Totul e îngăduit", cu nuanÈ›a cuvenită de tristeÈ›e. BineînÈ›eles, ca È™i Nietzsche, cel mai' celebru dintre ucigaÈ™ii de Dumnezeu, sfîrseÈ™te È™i el în nebunie. Dar e un risc care trebuie înfruntat È™i", în fa'È›a unor asemenea sfirÈ™ituri tragice, miÈ™carea esenÈ›ială' a spiritului absurd constă în a se întreba : „Și'ce dovedeÈ™te aceasta?" Astfel, romanele, ca È™i Jurnalul, pun problema absurdu¬lui. Ele instaurează logica dusă pînă la moarte, exaltarea, li- l „Omul 1-a născocit pe Dumnezeu pentru ca să nu se omoare. Iată rezuma¬tul istoriei universale de pînă acum." 184 ♦ Albert Camus bertatea „teribilă", gloria È›arilor devenită glorie omenească. Totul e bine, totul e îngăduit, nimic nu trebuie urît: iată tot atîtea judecaÈ›i absurde. Dar cît e de prodigioasă această creaÈ›ie, în care fiinÈ›e de foc È™i de gheață ne par atît de fami¬liare! Lumea pătimașă a indiferenÈ›ei, care clocoteÈ™te în inima lor, nu ni se pare întru nimic monstruoasă. Regăsim în ea spaimele noastre zilnice. Și nimeni, fără îndoială, n-a È™tiut ca Dostoievski să înveÈ™mînteze lumea absurdă în farmece atît de apropiate È™i, totodată, atît de chinuitoare. Și totuÈ™i, care-i concluzia lui? Două citate ne vor arăta completa răsturnare metafizică ce-1 duce pe scriitor către alte revelaÈ›ii. RaÈ›ionamentul sinuciderii logice provocînd unele proteste ale criticilor, Dostoievski, în paginile următoare ale Jurnalului, își dezvoltă punctul de vedere, trăgînd următoarea concluzie: „Dacă făpturii omeneÈ™ti cre¬dinÈ›a în nemurire îi este atît de necesară (încît fără ea ajunge să se omoare), înseamnă că ea reprezintă starea normală a omenirii. Astfel fiind, nemurirea sufletului omenesc există în mod neîndoielnic." Pe de altă parte, în ultimele pagini ale ultimului său roman, la capătul acelei gigantice lupte cu Dumnezeu, cîțiva copii îl întreabă pe Aliosa: „Karamazov, e adevărat ce spune religia, că vom învia din morÈ›i È™i că ne vom întîlni unii cu alÈ›ii?" Iar Aliosa le răspunde: „Sigur, ne vom întîlni È™i ne vom povesti 'cu bucurie tot ce s-a întîmplat". Astfel, Kirilov, Stavroghin È™i Ivan sînt înfrînÈ›i. FraÈ›ii Ka¬ramazov dă răspuns Demonilor. Și e vorba, într-âdevăf, de o concluzie. Cazul lui Aliosa nu-i ambiguu ca acela al prinÈ›u¬lui Mîșkin. Bolnav, acesta din urmă trăieÈ™te într-un prezent perpetuu, nuanÈ›at de surîsuri È™i de indiferență, È™i această stare de beatitudine ar putea fi'însăși viaÈ›a veÈ™nica de care vorbeÈ™te prinÈ›ul. Aliosa, dimpotrivă', spune limpede: „Ne vom întîlni". Nu mai poate fi vorba de sinucidere È™i de nebu¬nie. La ce bun, pentru cel ce este sigur de nemurire È™i de bu¬curiile ei? Omul își schimbă propria sa divinitate pe'fericire. „Ne vom povesti cu bucurie tot ce s-a întîmplat." Astfel, pis¬tolul lui Kirilov È™i-a slobozit glonÈ›ul undeva în Rusia, dar lu¬mea a continuat' să nutrească oarbele ei speranÈ›e. Oamenii n-au înÈ›eles „aceasta". Nu ne vorbeÈ™te deci un romancier absurd, ci un roman¬cier existenÈ›ialist. Și în cazul său saltul este emoÈ›ionant, înveÈ™mîntînd în măreÈ›ie arta care-1 inspiră. E o adeziune im¬presionantă, zămislită în îndoială, nesigură È™i înflăcărată. Vorbind despre FraÈ›ii Karamazov, Dostoievski scria: „Ches- MITUL LUI SISIF ♦ 185 tiunea principală ce va fi urmărită în toate paginile acestei cărÈ›i este cea care m-a chinuit, conÈ™tient sau inconÈ™tient, întreaga mea viață : existenÈ›a lui Dumnezeu". E greu de cre¬zut că un singur roman a fost de-ajuns spre a transforma în certitudine plină de bucurie suferinÈ›a unei vieÈ›i întregi. Un comentator remarcă, È™i pe bună dreptate, că" Dostoievski este mai aproape de Ivan: în timp ce capitolele afirmative din FraÈ›ii Karamazov i-au cerut trei luni de strădanie, „blas-femiile'', cum le numeÈ™te el, au fost scrise cu exaltare în trei săptămîni. Toate personajele poartă în carnea lor acest ghimpe, pe care-1 înfig È™i mai adînc, sau căruia îi caută un leac in senzaÈ›ie sau în imoralitate. Să rămînem, oricum, asupra acestei îndoieli. Iată o operă în care, într-un clarobscur mai impresionant decît lumina zilei, putem surprinde lupta omului împotriva speranÈ›elor sale. Ajuns la capătul ei, crea¬torul alege împotriva personajelor sale,. Această contradicÈ›ie ne îngăduie să introducem o nuanță. ÃŽn cazul de față, nu e vorba de o operă absurdă, ci de o operă care pune problema absurdului. Răspunsul lui Dostoievski este umilinÈ›a, „ruÈ™inea, după cum îi spune Stavroghin. Dimpotrivă, o operă absurdă nu dă nici un răspuns, iată toată deosebirea. ÃŽn încheiere, să notăm că absurdul e contrazis în această operă nu de caracterul ei creÈ™tin, ci de faptul că ea vesteÈ™te viaÈ›a viitoare. PoÈ›i fi creÈ™tin È™i absurd. Există exemple de creÈ™tini care nu cred în viaÈ›a viitoare. ÃŽn legătură cu opera de artă, ar fi deci posibil să se precizeze una din direcÈ›iile analizei absurde, aÈ™a cum s-a putut întrezări în paginile precedente. Ea duce la afirmarea „absurdității Evangheliei", punînd în lumină ideea, fecundă în urmări, că convingerile pot merge mînă în mînă cu lipsa de credință. Vedem, dimpotrivă, cum autorul Demonilor, deÈ™i deprins cu aceste drumuri, a apucat, în cele din urmă, pe o cale cu totul diferită. Surprinzătorul răspuns dat de creator personajelor sale, de Dostoievski lui Kirilov, poate fi, într-a¬devăr, rezumat astfel: existenÈ›a este mincinoasă È™i veÈ™nică. 1 Boris Schoelzer. 2 Gide face o observaÈ›ie ciudată È™i pătrunzătoare: aproape toÈ›i eroii lui Dostoievski sînt poligami. CREAÞIA FÃRà DE VIITOR Văd, aÈ™adar, că speranÈ›a nu poate fi eludată o dată pen¬tru totdeauna È™i că îi poate lua cu asalt È™i pe cei ce se voiau izbăviÈ›i de ea. Operele de care a fost vofba pînă aici mă in¬teresează tocmai din acest punct de vedere. AÈ™ putea, cel puÈ›in sub raportul creaÈ›iei, să enumăr cîteva opere cu ade¬vărat absurde. Dar în toate trebuie să existe un început. Obiectul acestei cercetări este o anume fidelitate. Biserica n-a fost atît de aspră cu ereticii decît pentru că socotea că nu există duÈ™man mai primejdios decît un fiu care a părăsit dru¬mul cel drept. Dar istoria îndrăznelilor gnostice È™i persis¬tenÈ›a curentelor maniheiste au făcut mai mult pentru făurirea dogmei ortodoxe decît toate rugăciunile. Păstrînd proporÈ›iile, tot astfel stau lucrurile È™i cu absurdul. Recu¬noaÈ™tem drumul său propriu, pe măsură ce descoperim căile ce se depărtează de el. La capătul raÈ›ionamentului absurd, într-una din atitudinile dictate de logica sa, nu-i indiferent să regăseÈ™ti speranÈ›a, introdusă din nou sub una din înfățișările ei cele mai patetice. Aceasta ne arată cîi e de greu de realizat asceza absurdă. Aceasta ne arată mai cu seamă necesitatea unei conÈ™tiinÈ›e clipă de clipă lucide, trimițîndu-ne la cadrul general al acestui eseu. Dar dacă nu se pune încă problema de a inventaria ope¬rele absurde, putem cel puÈ›in să tragem concluziile în legătură cu atitudinea creatoare, adică în legătură cu una din atitudinile care pot întregi existenÈ›a absurdă. Arta nu poate fi de nimic mai bine slujită decît de o gîndire negativă. Ten¬tativele ei obscure È™i umilite sînt tot atît de necesare pentru înÈ›elegerea unei mari opere pe cît de necesară e culoarea neagră pentru a înÈ›elege culoarea albă. A munci È™i a crea „pentru nimic", a sculpta în argilă, a È™ii că ceea ce creezi tu nu are viitor, a-È›i vedea opera nimicii.! într-o singură zi, conÈ™tient fiind că, în înÈ›elesul lui cel mai adînc, faptul e tot 1 Moby Dick de Melville, de exemplu. MITUL LUI SISIF ♦ 187 atît de lipsit de însemnătate ca È™i acela de a zidi pentru se¬cole — iată înÈ›elepciunea dificilă pe care o îngăduie gîndirea absurdă. Să-È™i îndeplinească în acelaÈ™i timp cele două sarcini, negînd, pe de o parte, exaltînd, pe de altă parte — iată drumul ce se deschide în faÈ›a creatorului absurd. El trebuie să restituie vidului culorile sale. Ajungem astfel la o concepÈ›ie particulară a operei de artă. Prea adesea opera unui creator e considerată ca o suită de mărturisiri izolate. Artistul este confundat atunci cu omul de litere. O gîndire profundă se află în continuă devenire, îmbrățiÈ™ează experienÈ›a unei vieÈ›i întregi È™i se modelează după ea. Tot astfel, creaÈ›ia unică a unui om e tot mai puter¬nică cu fiecare din chipurile sale succesive È™i multiple, adică cu fiecare nouă operă. Unele le întregesc pe celelalte, le corectează sau le ajung din urmă È™i, de asemenea, le contra¬zic. CreaÈ›ia ia sfîrÈ™it nu o dată cu strigătul victorios al artis¬tului orbit de iluzie: „Am spus totul", ci o dată cu moartea creatorului, cu care se încheie experienÈ›a acestuia È™i cartea proprie geniului său. Acest efort, această conÈ™tiință supraomenească nu-i apar în chip necesar cititorului. Nu există mister în creaÈ›ia ome¬nească. VoinÈ›a săvîrÈ™eÈ™te acest miracol. Dar nu există creaÈ›ie adevărată fără taină. Neîndoielnic, o suită de opere poate fi doar o serie de aproximaÈ›ii ale uneia È™i aceleiaÈ™i gîndiri. Dar putem să ne imaginăm È™i o altă categorie de creatori, care ar proceda prin juxtapunere. Operele lor pot părea fără legătură între ele. ÃŽntr-o anumită măsură, ele sînt contradic¬torii. Dar, considerate în raport cu acel tot pe care-1 alcătuiesc, vedem cum ele se articulează în funcÈ›ie de o anu¬mită ordine. Moartea le dă, astfel, sensul definitiv. Ele pri¬mesc lumina lor cea mai strălucitoare de la însăși viaÈ›a autorului lor. Cîtă vreme acesta trăieÈ™te, operele sale nu-s decît o colecÈ›ie de eÈ™ecuri. Dar, dacă aceste eÈ™ecuri păstrează toate aceeaÈ™i rezonanță, creatorul a È™tiut să repete imaginea propriei sale condiÈ›ii, a È™tiut să dea glas secretului steril pe care-1 deÈ›ine. Efortul de dominare este, într-un asemenea caz, conside¬rabil. Dar inteligenÈ›a omenească poate să facă față la mult mai mult. Ea va demonstra numai aspectul voluntar al creaÈ›iei. Am arătat în altă parte că voinÈ›a omenească nu are 188 ♦ Albert Camus alt scop decît acela de a menÈ›ine conÈ™tiinÈ›a trează. Dar lucrul nu-i cu putință fără disciplină. CreaÈ›ia este cea mai eficace È™coală a răbdării È™i a lucidității. Este, de asemenea, mărturia zguduitoare a singurei demnități a omului: revolta tenace împotriva condiÈ›iei sale, perseverenÈ›a într-un efort pe care-1 consideră steril. Ea cere un efort cotidian, stăpînire de sine, aprecierea exactă a limitelor adevărului, măsură È™i forță. Ea înseamnă asceză. Și toate acestea „pentru nimic", pentru a repeta mereu acelaÈ™i lucru È™i a nu înainta nici măcar cu un pas. Dar poate că marea operă de artă are mai puÈ›ină impor¬tanță prin ea însăși decît prin încercarea la care îl supune pe om È™i prin ocazia pe care i-o dă de a-È™i depăși propriile năluci È™i de' a se mai apropia cu încă puÈ›in de realitatea sa nudă. Să nu se confunde esteticile. Nu invoc aici documentarea răbdătoare, ilustrarea neîncetată È™i sterilă a unei teze, ci dimpotrivă, dacă m-am exprimat limpede. Romanul cu teză, opera care vrea să confirme, cea mai vrednică de dispreÈ› din toate, este cea care cel mai adeseori se inspiră dintr-o gîndire satisfăcută. Demonstrăm adevărul pe care socotim că-1 deÈ›inem. Dar astfel nu punem în miÈ™care decît idei, iar ideile sînt contrariul gîndirii. Creatorii de acest fel sînt filosofi ruÈ™inaÈ›i. Cei despre care vorbesc sau pe care-i imaginez sînt, dimpotrivă, gînditori lucizi. AjunÈ™i la un anume punct, acolo unde gîndirea se întoarce asupra ei înseÈ™i, ei înalță imaginile operelor lor ca pe niÈ™te simboluri evidente ale unei gîndiri limitate, muritoare È™i revoltate. Ele dovedesc, poate, ceva. Dar romancierii își dau aceste dovezi mai curînd lor înÈ™ile decît celorlalÈ›i. EsenÈ›ialul este că triumfă în concret È™i în aceasta stă măreÈ›ia lor. Triumful acesta pe de-a-ntregul carnal le-a fost pregătit de o gîndire ale cărei puteri abstracte au fost umilite. Cînd umilinÈ›a e de¬plină, carnea dă dintr-o dată creaÈ›iei întreaga sa strălucire absurdă. Tocmai filosofii ironici sînt cei care creează opere pasionate. Orice gîndire care renunță la unitate preamăreÈ™te diver¬sitatea. Iar diversitatea este domeniul artei. Singura gîndire care eliberează spiritul este cea care-1 lasă singur, sigur de li¬mitele sale È™i de sfîrÈ™itul său apropiat. Nici o doctrină nu-1 solicită. El aÈ™teaptă maturizarea operei È™i a vieÈ›ii. Desprinsă MITUL LUI SISIF ♦ 189 de el, opera va face să răsune o dată mai mult vocea stinsă a unui suflet izbăvit pentru totdeauna de speranță. Sau va tăcea, dacă creatorul, obosit de jocul său, vrea să-1 părăsească. Amîndouă atitudinile sînt echivalente. Pretind, astfel, creaÈ›iei absurde ceea ce pretindeam È™i gîndirii: revolta, libertatea È™i diversitatea. Ea va manifesta apoi profunda sa inutilitate. ÃŽn acest efort cotidian, în care inteli¬genÈ›a È™i pasiunea se întrepătrund È™i se exaltă, omul absurd descoperă o disciplină care va constitui esenÈ›ialul forÈ›ei sale. PerseverenÈ›a necesară aici, încăpățînarea È™i' clarviziunea se întîlnesc astfel cu atitudinea cuceritorului. A crea înseamnă a da o formă propriului destin. Toate aceste personaje se de¬finesc prin opera lor, cel puÈ›in tot atît pe cît se defineÈ™te aceasta prin ele. Actorul ne-a' arătat: nu există graniță între a părea È™i a fi. Să mai spunem o dată. Nimic din toate acestea nu are un sens real. Pe drumul acestei libertăți mai rămîne de făcut încă un pas. Ultimul efort al acestor spirite înrudite, al crea¬torului sau al cuceritorului, este de a È™ti să se elibereze È™i de opera întreprinsă, de a ajunge să admită că opera însăși — cucerire, dragoste sau creaÈ›ie — poate să nu existe, î'ncu-nunînd astfel inutilitatea profundă a oricărei vieÈ›i individuale. Aceasta le dă chiar mai multă uÈ™urință în realizarea operei, ca È™i cum faptul de a-È™i da seama de absurditatea vieÈ›ii i-ar îndreptăți să i se dăruiască fără măsură. Nu mai rămîne astfel decît un destin în care doar sfîrÈ™itul e fatal. ÃŽn afară de această unică fatalitate a morÈ›ii, totul,'bu¬curie sau fericire, e libertate. Rămîne o lume în care omul e singurul stăpîn. Ceea ce îl înlănÈ›uia era iluzia unei alte lumi. Soarta gîndirii sale nu mai e să se abandoneze pe sine, ci să izbucnească în imagini. Ea se pune în joc în mituri, fără îndoială, dar în mituri ce nu au altă profunzime decît aceea a durerii omeneÈ™ti È™i care sînt inepuizabile ca È™i ea. Nu fabula divină ce înșâlă È™i orbeÈ™te, ci chipul, gestul si drama pămîntească, în care se rezumă o înÈ›elepciune dificilă È™i o pasiune fără viitor. MITUL LUI SISIF Zeii îl osîndiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrfiil unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică È™i fără spe¬ranță. bacă-1 credem pe Homer, Sisif era cel mai înÈ›elept È™i mai prudent dintre muritori. După o altă tradiÈ›ie, totuÈ™i el încli¬na către meseria de hoÈ›. Nu văd aici nici b contradicÈ›ie. ÃŽn legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al Infernului părerile sînt împărÈ›ite. Mai întîi, este învinuit că È™i-ar fi îngăduit unele libertăți față de zei, cărora le-a trădat secretele. Egina, fiica lui Asope', a fost răpită de Iupiter. Tatăl, uimit de această dispariÈ›ie, i s-a plîns Iui Sisif. Acesta, care È™tia de răpire, i-a făgăduit'lui Asope să-i spună totul, cu condiÈ›ia ca el să dea apă citadelei Corintului. Nu s-a temut de fulgerele cereÈ™ti È™i a ales binecuvîntarea apei, drept pen¬tru care a fost pedepsit în Infern. Homer ne povesteÈ™te, de asemenea, că Sisif pusese Moartea în lanÈ›uri. Pluton n-a pu¬tut suferi să-È™i vadă împărăția pustie È™i tăcută. L-a trimis pe zeul războiului, care a scos-o pe' Moarte din mîinile învingătorului său. Se mai spune È™i că Sisif, pe patul de moarte, a vrut, în mod nesocotit, să pună la încercare dragostea soÈ›iei sale. I-a poruncit să nu-1 înmormînteze, ci să-i arunce trupul în mijlo¬cul pieÈ›ei publice. Sisif s-a trezit în Infern. Și acolo, mîniat de o ascultare atît de potrivnică dragostei omeneÈ™ti, a obÈ›i¬nut de la Pluton îngăduinÈ›a să se întoarcă pe pămîn't, spre a-È™i pedepsi soÈ›ia. Dar, cînd â văzut din nou chipul acestei lumi, cînd s-a bucurat de apă È™i de soare, de pietrele calde È™i de mare, n-a mai vrut să se întoarcă în umbra Infernului. Nici chemările, nici mînia È™i nici amenințările divine nu l-au clin¬tit din hotărîrea lui.  mai trăit mulÈ›i ani încă, privind linia rotunjită a golfului, în faÈ›a mării strălucitoare È™i a pămîntu-lui surîzător. Spre a-1 supune, a fost nevoie de' o poruncă a zeilor. Mercur a venit să-1 înÈ™face pe îndrăzneÈ› È™i, răpindu-1 192 ♦ Albert Camus bucuriilor sale, 1-a adus cu de-a sila în Infern, unde stînca îl aÈ™tepta gata pregătită. S-a înÈ›eles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atît prin pasiunile, cît È™i prin chinul său. DispreÈ›ul față de zei, ura față de moarte È™i pasiunea pentru viață i-au adus acel su¬pliciu de nespus al fiinÈ›ei care se străduieÈ™te în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preÈ›ul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pămînt. Nu ni se spune nimic despre Sisif în Infern. Miturile sînt făcute pentru ca ima¬ginaÈ›ia să le însufleÈ›ească. ÃŽn cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriașă, spre a o rostogoli È™i a o urca pe acelaÈ™i povîrniÈ™ de sute È™i de sute de ori, la nesfîrÈ™it; vedem faÈ›a crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeÈ™te blocul acoperit de argilă, a piciorului care-1 împiedică să se rostogolească, braÈ›ele care-1 ridică din nou, siguranÈ›a atît de omenească a două mîini murdare de pămînt. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spaÈ›iul fără cer È™i prin timpul fără adîncime, scopul este atins. Sisif priveÈ™te atunci piatra cum se rostogoleÈ™te în cîteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălÈ›imi. Apoi coboară din nou spre cîmpie. Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O față care trudeÈ™te atît de aproape de piatră s-a schimbat ea însăși în piatră! îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfîrÈ™it. Ceasul acesta, care este ca o respiraÈ›ie È™i care revine tot atît de sigur ca È™i nefericirea lui, este ceasul conÈ™tiinÈ›ei. ÃŽn fie¬care din aceste clipe cînd părăseÈ™te înălÈ›imile', cob'orînd pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decît stînca lui. Acest mit este tragic pentru că eroul său e conÈ™tient, într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susÈ›i¬nut de speranÈ›a în izbîndă? Muncitorul de azi îndeplineÈ™te în fiecare zi din viaÈ›a lui aceeaÈ™i muncă È™i destinul său nu-i mai puÈ›in absurd. Dar el nu-i tragic, decît în acele rare mo¬mente cînd devine conÈ™tient. Sisif, proletar al zeilor, nepu¬tincios È™i revoltat, își cunoaÈ™te condiÈ›ia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea'se gîndeÈ™te în timp ce coboară. Clarvi¬ziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi MITUL LUI SISIF ♦ 193 desăvîrÈ™eÈ™te victoria. Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreÈ›. Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă È™i în bucurie. Cuvîntul acesta nu-i de prisos. Mi-1 închipui pe Sisif întorcîndu-se către stînca sa È™i că la începutul drumului era durerea. Cînd imaginile pămîntului se îngrămă¬desc prea năvalnic în amintire, cînd chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întîmplă ca tristeÈ›ea să se trezească în inima omului: e victoria stîncii, e stînca însăși. UriaÈ™a mîhnire e o povară prea grea. Sînt nopÈ›ile noastre de pe muntele Ghetsimani. Dar adevărurile zdrobitoare pier cînd sînt cunoscute. Astfel, Oedip ascultă mai întîi de destinul său fără să È™tie. Din clipa în care È™tie, începe tragedia lui. Dar tot atunci, orb È™i deznădăjduit, cunoaÈ™te că singura sa legătură cu lumea e mîna fragedă a unei fecioare. Atunci răsună cuvintele uriaÈ™e: „în pofida atîtor încercări, vîrsta mea înaintată È™i măreÈ›ia sufletului meu mă fac să judec capotul e bine." Oedip al lui Sofocle, ca È™i Kiriloy al lui Dostojevski, ne dă astfel formula victoriei absurde. ÃŽnÈ›elepciunea antică se întîlneÈ™te cu eroismul modern. Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. „Dar cum? Pe căi atît de strîmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea È™i absurdul sînt doi copii ai aceluiaÈ™i pămînt. Ei sînt nedespărÈ›iÈ›i. Ar fi greÈ™it să spunem că fericirea se naÈ™te neapărat din descoperirea absurdului. Se întîmplă la fel' de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e bine", spune Oedip, È™i aceste cuvinte sînt sacre. Ele răsună în universul sălbatic si limitat al omului. Ele îl învață că totul nu este, n-a fost epui¬zat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o dată cu insatisfacÈ›ia È™i cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni. Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparÈ›ine. Stînca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cînd își contemplă chinul, face să amuÈ›ească toÈ›i idolii. ÃŽn universul dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalță miile de voci uimite ale pămîntului. Chemări inconÈ™tiente' È™i tainice, invitaÈ›ii ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar È™i preÈ›ul victoriei. Nu există soare fără umbră È™i trebuie să cunoaÈ™tem È™i noaptea. Omul absurd spune da È™i efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin 'personal, în schimb nu 194 ♦ Albert Camus există destin superior sau, cel puÈ›in, există doar unul singur, pe care el îl socoteÈ™te fatal È™i vrednic de dispreÈ›. Cît priveÈ™te restul, el se È™tie stăpînul zilelor sale. ÃŽn acea'clipă subtilă cînd omul se apleacă asupra vieÈ›ii sale, Sisif, întorcindu-se la stîncă, contemplă acel È™ir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale È™i, în curînd, pecetluit de moarte. Astfel, încredinÈ›at de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb' care vrea să vadă si care È™tie că noaptea nu are sfîrÈ™it, el nu se opreÈ™te niciodată. Stîncă se rostogoleÈ™te încă È™i acum. II las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întot¬deauna la povara noastră. Dar Sisif ne învață fidelitatea su¬perioară care îi neagă pe zei È™i înalță stîncile. Și el socoteÈ™te că totul e bine. Acest univers'rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieÈ™te o lume. Lupta însăși contra înălÈ›imilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Tre¬buie' să ni-1 închipuim pe Sisif fericit. APENDIX SPERANÞA ȘI ABSURDUL ÃŽN OPERA LUI FRANZ KAFKA Studiul despre Franz Kafka, pe care-l publicăm în apendix, a fost înlocuit în prima ediÈ›ie a Mitului lui Sisifai capitolul intitulat Dostoievski È™i sinuciderea. El a fost totuÈ™i publicat de revista L'Arbalete în 1943. Vom afla aici, tratată dintr-o altă perspectivă, critica creaÈ›iei absurde, abordată încă din paginile consacrate Iui Dostoievski. (Nota ediÈ›iei franceze) Toată arta lui Kafka constă în a-1 sili pe cititor să reci¬tească. Deznodămintele sale sau absenÈ›a de deznodămînt sugerează explicaÈ›ii, dar care nu sînt limpede arătate È™i care cer, spre a părea' întemeiate, ca povestirea să fie recitită dintr-un nou unghi. Uneori, există o dublă posibilitate de interpretare, de unde È™i necesitatea a două lecturi. E tocmai ceea ce dorea È™i autorul. Dar ne-am înÈ™ela dacă am vrea să interpretăm fiecare detaliu din opera lui Kafka. Un simbol rămîne totdeauna în domeniul generalului È™i, oricît de precisă e traducerea lui, artistul nu poate reda prin ea decît o anu¬mită miÈ™care: a-1 traduce cuvînt cu cuvînt e cu neputință. De altminteri, nimic mai greu de înÈ›eles decît o operă simbolică. Un simbol îl depășeÈ™te întotdeauna pe cel ce se foloseÈ™te de el, făcîndu-1 să spună în realitate mai mult decît are conÈ™tiinÈ›a că exprimă. ÃŽn această privință, cel mai sigur mij¬loc de a-1 înÈ›elege este de a nu-1 provoca, de a aborda opera fără o idee preconcepută È™i de a nu-i căuta curenÈ›i secreÈ›i. In cazul lui Kafka, în special,' e onest să consimÈ›i la focul său, să abordezi drama prin aparență È™i romanul prin formă. La prima vedere È™i pentru un cititor detaÈ™at avem de-a face cu niÈ™te aventuri neliniÈ™titoare, care pun în miÈ™care per¬sonaje înfricoÈ™ate, ce urmăresc cu încăpățînare dezlegarea unor probleme pe care nu le formulează niciodată. In Procesul, Joseph K... este acuzat, fără a È™ti însă de ce. Þine, fără îndoială, să se apere, dar ignoră pentru ce. AvocaÈ›ii socotesc cazul lui un caz dificil. ÃŽntre timp, continuă să iubească, să se hrănească sau să citească jurnalul. Apoi e judecat. Dar sala tribunalului e foarte întunecoasă. El nu înÈ›elege mare lucru din ceea ce se petrece aici. BănuieÈ™te numai că e condamnat, dar despre ce fel de condamnare e vorba abia dacă se întreabă. Uneori, chiar se îndoieÈ™te de existenta vreunei osînde, È™i astfel continuă să trăiască. Multă vreme duipă aceea, doi domni bine îmbrăcaÈ›i È™i cu purtări alese vin la el, rugîndu-1 să-i urmeze. Cu cea'mai mare politeÈ›e îl duc într-o 198 ♦ Albert Camus mahala jalnică, îi pun capul pe o piatră si-1 înjunghie, înainte de a muri, osînditul spune doar atît: „(ia un dine". Vedem că e greu să vorbim de simbol într-o povestire a cărei calitate izbitoare stă tocmai în firesc. Dar firescul e o categorie greu de înÈ›eles. Există opere în care evenimentul îi pare firesc cititorului. Dar există altele (mai rare, e adevărat) in care personajul e acela care găseÈ™te firesc tot ceea ce i se întîmplă. Printr-un paradox ciudat, dar evident, cu cît aven¬turile personajului vor fi mai neobiÈ™nuite, cu atît firescul po¬vestirii va spori: el este proporÈ›ional cu distanÈ›a ce se poate face simÈ›ită între ciudățenia vieÈ›ii unui om È™i simplitatea cu care acest om o acceptă. Se pare că la Kafkâ întîlnim un fi¬resc de acest tip. ÃŽnÈ›elegem ce vrea să spună Procesul. S-a vorbit de o imagine â condiÈ›iei umane. Fără îndoială că este asa. Dar lucrurile sînt mai simple si totodată mai complicate. Vreau să spun că sensul romanufui e mai particular È™i mai personal pentru Kafka. ÃŽntr-o anumită măsură, el este acela care vorbeÈ™te, chiar dacă noi sîntem cei ce ne mărturisim lui. TrăieÈ™te È™i'e condamnat. O află de la primele pagini ale ro-manuiui pe care-1 trăieÈ™te în această lume È™i, chiar dacă încearcă să găsească o scăpare, o face totuÈ™i fără să se arate surprins. Și nu se va mira niciodată îndeajuns de această lipsă de mirare. ÃŽn aceste contradicÈ›ii recunoaÈ™tem primele semne ale operei absurde. Spiritul'proiectează în concret tragedia sa spirituală. Dar nu o poate face decît cu ajutorul unui paradox perpetuu, care dă culorilor puterea de a expri¬ma vidul È™i gesturilor cotidiene forÈ›a de a traduce ambiÈ›iile eterne. Tot astfel, Castelul este poate o teologie în act, dar, înainte de orice, aventura individuală a unui suflet pornit în căutarea graÈ›iei, a unui om care cere lucrurilor acestei lumi regeasca lor taină È™i femeilor semnele zeului ce doarme în ele. Metamorfoza, lâ rîndul ei, figurează fără îndoială oribi¬lele imagini ale unei etici a lucidității, dar e totodată È™i pro¬dusul acelei nemărginite uimiri pe care o încearcă omul cînd simte cum se transformă fără efort într-un animal. ÃŽn această ambiguitate fundamentală stă tot secretul lui Kafka. Această perpetuă pendulare între firesc È™i extraordinar, individual È™i universal, tragic È™i cotidian, absurd È™i logic se întîlneÈ™te în întreaga sa operă', dîndu-i rezonanÈ›a È™i semnificaÈ›ia proprii. Pentru a înÈ›elege opera absurdă', trebuie să enumerăm aceste paradoxuri, trebuie să îngroÈ™am aceste contradicÈ›ii. MITUL LUI SISIF ♦ 199 Un simbol, într-adevăr, presupune două planuri, două lumi de idei È™i de senzaÈ›ii È™i un dicÈ›ionar de corespondenÈ›e între una È™i cealaltă. Lexicul acesta este cel mai greu de sta¬bilit. Dar â căpăta conÈ™tiinÈ›a celor două lumi aflate față în față înseamnă a face pr'imuf pas pe drumul relaÈ›iilor lor as¬cunse. La Kafka cele două lumi sînt cea a vieÈ›ii cotidiene, pe de o parte, È™i cea a neliniÈ™tii supranaturale, pe de altă parte. Se pare că asistăm aici la'o nesfîrÈ™ită exploatare a cuvintelor lui Nietzsche : „Marile probleme se întîlnesc în stradă". Există în condiÈ›ia umană — e un loc comun al tuturor li¬teraturilor — o absurditate fundamentală È™i în acelaÈ™i timp o implacabilă măreÈ›ie. Amîndouă coincid,' cum e È™i firesc. Amîndouă sînt întruchipate, să o mai spunem o dată, în di¬vorÈ›ul ridicol care desparte necumpătatele noastre elanuri sufleteÈ™ti de bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă în faptul că sufletul acestui trup îl depășeÈ™te atît de nemărginit. Cel ce vrea să reprezinte această absurditate va trebui să-i dea viață printr-un joc de contraste paralele. Astfel, Kafka exprimă tragedia prin cotidian È™i absurdul prin logică. Un actor dă cu atît mai multă forță tragică unui personaj, cu cît se fereÈ™te să-1 exagereze. Dacă e măsurat în interpreta¬rea lui, groaza pe care o va trezi va fi nemăsurată. ÃŽn această privință tragedia greacă e plină de învățăminte. ÃŽntr-o operă tragică destinul se face totdeauna mai bine simÈ›it sub înfățiÈ™area logicii È™i a firescului. Destinul lui Oedip e stabilit dinainte. Zeii au hotărît că va săvîrÈ™i omorul È™i incestul, întreaga dramă se străduieÈ™te să arate sistemul logic care, din deducÈ›ie în deducÈ›ie, va duce la împlinire nenorocirea erou¬lui. A prevesti doar' acest destin neobiÈ™nuit nu-i cîtuÈ™i de puÈ›in îngrozitor, de vreme ce e neverosimil. Dar dacă necesi¬tatea lui ne este demonstrată în cadrul vieÈ›ii cotidiene — societate, stat, emoÈ›ie familială — atunci spaima este consacrată. ÃŽn revolta care-1 zguduie pe om È™i-1 face să spună : „Aceasta nu-i cu putință", există certitudinea disperată că „aceasta" e totuÈ™i cu putință. 1 Să notăm că putem, în chip tot atît de legitim, să interpretăm operele lui Kafka în sensul unei critici sociale (de exemplu, în Procesul). E probabil, de altfel, că nu se pune problema unei alegeri. Ambele interpretări sînt bune. Am văzut că, exprimată fn termeni absurzi, revolta împotriva oameniior este îndreptată È™i împotriva lui Dumnezeu : marile revoluÈ›ii sînt totdeauna meta¬fizice. 200 ♦ Albert Camus Iată tot secretul tragediei greceÈ™ti, sau cel puÈ›in unul din aspectele sale. Căci există si un altul care, printr-o metodă inversă, ne-ar îngădui să-1 înÈ›elegem È™i mai bine pe Kafka. Inima omenească are o tendință supărătoare de a numi destin numai ceea ce o zdrobeÈ™te. Dar È™i fericirea, în felul ei, e fără pricină, de vreme ce e inevitabilă. Omul modern își face din ea un merit atunci cînd nu o ignoră. Dimpotrivă, ar fi multe de spus despre destinele privilegiate din tragedia greacă È™i despre favoriÈ›ii legendei, care, ca Ulise, se pomenesc salvaÈ›i de la sine din vîrtejul celor mai nefericite întîmplări. ÃŽn orice caz, trebuie să reÈ›inem această complicitate as¬cunsă care uneÈ™te tragicul cu fogicul È™i cu cotidianul. Iată de ce Samsa, eroul din Metamorfoza, este un voiajor comercial. Iată de ce singurul lucru care-1 supără în cursul ciudatei aventuri care face din el un gîndac e faptul că patronul va fi nemulÈ›umit de absenÈ›a lui. ÃŽi cresc labe È™i antene, È™ira spinării i se încovoaie.'pe pîntece îi apar puncte albe — nu voi spune că toate acestea nu-1 uimesc, altminteri efectul ar fi ratat —, dar întîmplarea nu-i pricinuieÈ™te decît „o uÈ™oară plictiseală". ÃŽntreaga artă a lui Kafka stă în această nuanță. In opera sa centrală, Castelul, predomină detaliile vieÈ›ii coti¬diene È™i totuÈ™i acest roman straniu, în care nu se ajunge nicăieri È™i în care totul e mereu luat de la început, înfățiÈ™ează aventura' esenÈ›ială a unui suflet pornit în căutarea graÈ›iei. Această traducere a problemei în act, această coincidență a generalului cu particularul pot fi recunoscute È™i în mărun¬tele artificii proprii oricărui mare creator. ÃŽn Procesul, eroul s-ar fi putut numi Schmidt sau Franz Kafka. Dar el se numeÈ™te Joseph K... Nu e Kafka si totuÈ™i este el. Este euro¬peanul mijlociu. Seamănă cu toata lumea. Dar este È™i entita¬tea K... constituind x-ul acestei ecuaÈ›ii carnale. De asemenea, cînd Kafka vrea să exprime absurdul, el se slujeÈ™te de coerentă. E cunoscută povestea nebunului care pescuia într-o cădi Un medic care-È™i trata pacienÈ›ii după o metodă proprie îl întreabă dacă peÈ™tele trage la undiță. Ne¬bunul îi răspunde sever: „BineînÈ›eles că nu, prostule, nu vezi că-i o cadă?" Această poveste aparÈ›ine genului baroc. Dar ea ne arată cum nu se poate mai bine' cît de legat este efectul absurd de excesul de logică. ÃŽntr-adevăr, lumea lui Kafka CMC un inexprimabil univers în care omul își oferă luxul chi¬nuitor de a pescui într-o cadă, È™tiind că nu va prinde nimic. Recunosc deci aici o operă absurdă în principiile ei. Cît priveÈ™te Procesul, de exemplu, pot să spun că reuÈ™ita e totală. Carnea triumfă. Nu lipseÈ™te nimic: nici revolta neexprimată MITUL LUI SISIF ♦ 201 fdar ea este cea care scrie), nici disperarea lucidă È™i mută (dar ea e cea care creează), nici acea uimitoare libertate de comportare de care personajele romanului dau dovadă pînă la moartea finală. TotuÈ™i, această lume nu-i atît de închisă pe cît pare. ÃŽn acest univers imobil, Kafka va introduce, sub o înfățiÈ™are ciudată, speranÈ›a. Din acest punct de vedere, Procesul 'È™i Castelul nu se dezvoltă în acelaÈ™i sens. Ele se completează' reciproc. In¬sensibila progresie ce poate fi observată de la o carte la alta reprezintă o imensă cucerire în domeniul evaziunii. Procesul pune o problema pe care Castelul, într-o oarecare măsură, o rezolvă. Primul roman descrie, după o metodă cvasiÈ™tiinÈ›i-fică È™i fără să tragă concluzii. Al doilea, într-o oarecare măsură, explică. Procesul pune diagnosticul, iar Castelul ima¬ginează un tratament. Dar leacul propus aici nu vindecă. El introduce boala în viaÈ›a normală, ajutîndu-1 pe om s-o ac¬cepte, într-un anume sens (să ne gîndim la Kierkegaard), el îl face pe om s-o iubească. Agrimensorul K... nu-È™i poate imagina o altă grijă decît cea care-1 macină. Chiar È™i' cei ce-1 înconjoară încep să iubească acest vid È™i această durere fără de nume, ca È™i cum suferinÈ›a ar căpăta' aici un chip privile¬giat. „Cîtă nevoie am de tine, îi spune Frieda lui K... De cînd te cunosc, cît mă simt de singură cînd nu eÈ™ti lîngă mine!" Acest leac subtil ce ne face să iubim ceea ce' ne zdrobeÈ™te È™i care zămisleÈ™te speranÈ›a într-o lume fără de ieÈ™ire, acest „salt" brusc p'rin care totul se schimbă reprezintă secretul re¬voluÈ›iei existenÈ›iale È™i al Castelului însuÈ™i. PuÈ›ine opere sîrlt mai riguroase în progresia lor decît Castelul. K..., numit agrimensor la castel, soseÈ™te în sat. Dar îi e cu neputință să ajungă de la sat la castel. Pe sute de pagini, K... se va încăpățîna să-È™i găsească drumul, va face toate de¬mersurile posibile, va folosi viclenia, mijloacele ocolite, nu se va supăra niciodată È™i, însufleÈ›it de o credință uimitoare, va voi cu orice preÈ› să preia funcÈ›ia ce i-a fost încredinÈ›ată. Fiecare capitol e un eÈ™ec. Și, de asemenea, un nou început. Nu e vorba aici de logică. Tragicul operei stă în amploarea acestei încăpățînări. Cînd K... telefonează la castel, el aude un amestec de voci confuze, rîsete vagi, chemări îndepărtate, ce sînt de-ajuns spre a-i hrăni speranÈ›a, ca acele rare semne ce se ivesc pe cerul de vară sau ca acea făgăduință a serii în care aflăm raÈ›iunea noastră de a trăi. Descoperim aici secretul melancoliei atît de caracteristice pentru Kafka. AceeaÈ™i, de 202 ♦ Albert Camus fapt, pe care o respirăm în opera lui Proust sau în peisajul plotinian: nostalgia paradisurilor pierdute. „Mă cuprinde melancolia, spune Olga, cînd Barnabas îmi spune dimineaÈ›a că se duce la castel: un drum, probabil, inutil, o zi, probabil, pierdută, o speranță, probabil, zadarnică." „Probabil", iată încă o nuanță pe care Kafka își riscă întreaga operă. TotuÈ™i, căutarea eternului rămîne aici meticuloasă. Și aceste auto¬mate inspirate — personajele lui Kafka — întruchipează însăși imaginea a ceea ce am fi, lipsiÈ›i de divertismentele noastre È™i lăsaÈ›i pe de-a-ntregul pradă umilirilor divinului. ÃŽn Castelul supunerea față de cotidian devine o etică. Marea speranță a lui K... este'aceea de a fi adoptat de către cei de la castel.' Neizbutind singur, se străduieÈ™te să merite acea graÈ›ie devenind un locuitor al satului È™i picrzînd calitatea de străin, pe care toÈ›i i-o amintesc prin purtarea lor. Nu-È™i doreÈ™te decît o meserie, un cămin, o viață de om normal È™i sănătos. Nu-È™i mai poate îndura nebunia. Se vrea înÈ›elept. Vrea să scape de blestemul ciudat care-1 înstrăinează de res¬tul satului. Episodul cu Frieda este, din acest punct de ve¬dere, semnificativ. Și-o face amantă pe această femeie care-a cunoscut pe unul dintre funcÈ›ionarii de la castel, tocmai din pricina trecutului ei. Află în ea ceva ce-1 depășeÈ™te, avînd în acelaÈ™i timp conÈ™tiinÈ›a a ceea ce o face pentru totdeauna ne¬vrednică de cei de lâ castel. Nu putem să nu ne gîndim la dragostea ciudată a lui Kierkegaard pentru Regine Olsen. Flăcările eternității care-i mistuie pe anumiÈ›i oameni sînt atît de nesățioase.'încît ei le dau pradă însăși inima celor din preajma lor! Subiectul acestui episod din Castelul constă, de asemenea, în funesta eroare de a da lui Dumnezeu ceea ce nu-i aparÈ›ine. Dar pentru Kafka se pare că nu-i o eroare. E o doctrină È™i un „salt". Lui Dumnezeu îi aparÈ›ine totul. Și mai semnificativ încă e faptul că agrimensorul se îndepărtează de Frieda, apropiindu-se de surorile Barnabas. Căci familia Barnabas e singura familie părăsită cu desăvîrÈ™ire de cei de la castel È™i chiar de către cei din sat. Amalia, sora cea mai mare, a refuzat propunerile ruÈ™inoase ale unuia dintre funcÈ›ionarii de la castel. Blestemul imoral l în Castelul, se pare că „divertismentele", în sensul pascalian, sînt simboli¬zate de Ajutoare, care îl „abat" pe K... de Ia preocuparea lui. Frieda devine în cele din urmă amanta unuia dintre ajutoare, pentru că preferă adevărului decorul, viaÈ›a de fiecare zi spaimei împărtășite. MITUL LUI SISIF ♦ 203 care a urmat a izgonit-o pentru totdeauna dintre cei iubiÈ›i de Dumnezeu. A nu fi în stare să-È›i pierzi cinstea pentru Dum¬nezeu înseamnă a deveni nevrednic de graÈ›ia Lui. Recu¬noaÈ™tem o temă familiară filosofiei existenÈ›ialiste: adevărul potrivnic moralei. Aici lucrurile merg însă È™i mai departe. Căci drumul străbătut de eroul lui Kafka, acela care duce de la Frieda la surorile Barnabas, este însuÈ™i drumul ce duce de la iubirea încrezătoare la zeificarea absurdului. Și de data asta gîndirea lui Kafka se întîlneÈ™te cu cea a lui Kierkegaard. Nu-i de mirare că „povestea despre Barnabas" se află la sfîrÈ™itul cărÈ›ii. Ultima tentativă a lui K... este aceea de a-1 afla pe Dumnezeu în ceea ce-L neagă, de a-L recunoaÈ™te nu în funcÈ›ie de categoriile noastre de bunătate È™i de frumuseÈ›e, ci îndărătul chipurilor inexpresive È™i hîde ale indiferenÈ›ei, ale nedreptății È™i ale urii Sale. Acest străin care le cere celor de la castel să-'l adopte este, la sfîrÈ™itul călătoriei sale, si mai exilat încă, de vreme ce, de data asta își este necredincios sie însuÈ™i, renunțînd la morală, la logică È™i fa adevărurile spiritului, pentru a încerca să pătrundă, avînd drept unică bogăție speranÈ›a nesăbuită, în deÈ™ertul graÈ›iei divine. Aici, cuvîntul speranță nu e ridicol. Dimpotrivă, cu cît e mai tragică condiÈ›ia arătată de Kafka, cu atît speranÈ›a devine mai rigidă È™i mai provocatoare. Cu cît Procesul este' mai ab¬surd, cu atît „saltul" exaltat din Castelul apare mai emoÈ›io¬nant È™i mai ilegitim. Aflăm aici în stare pură paradoxul gîndirîi existenÈ›ialiste, aÈ™a cum îl exprimă de exemplu Kier¬kegaard : „Trebuie să ucidem speranÈ›a terestră, căci numai atunci ne vom mîntui prin adevărata speranță", È™i care poate fi tradus astfel: „Trebuie să fi scris Procesul pentru a putea începe să scrii Castelul." ÃŽntr-adevăr, cei mai mulÈ›i dintre cei care s-au ocupat de Kafka au definit opera sa ca pe un strigăt deznădăjduit ce nu mai lasă omului nici o scăpare. Dar părerea aceasta se cade a fi revăzută. Există speranță È™i speranță. Opera optimistă a domnului Henry Bordeaux îmi pare peste măsură de descu¬rajatoare. Și aceasta pentru că în cărÈ›ile sale nimic nu le este îngăduit inimilor care aspiră către mai mult. Dimpotrivă, 1 Evident, toate acestea nu sînt valabile decît pentru versiunea neterminată a Castelului pe care a lăsat-o Kafka. Dar e puÈ›in probabil ca scriitorul să fi vrut să rupă în ultimele capitole unitatea de ton a romanului. 2 Puritatea inimii 204 ♦ Albert Camus gîndirea lui Malraux rămîne întotdeauna tonică. Dar, în amîndouă cazurile, nu e vorba de aceeaÈ™i speranță È™i nici de aceeaÈ™i disperare. Văd însă că însăși opera absurdă poate duce la infidelitatea pe care vreau s-b evit. O operă care nu era decît o repetiÈ›ie fără urmare a unei condiÈ›ii sterile, exal¬tare clarvăzătoare a ceea ce e menit pieirii devine aici un cuib de iluzii. Ea explică, dă o formă speranÈ›ei. Creatorul nu se mai poate despărÈ›i de ea. Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, un joc tragic. Ea dă un sens vieÈ›ii autorului său. E ciudat, în orice caz, ca opere de inspiraÈ›ie înrudită, ca acelea ale lui Kafka, Kierkegaard sau Șestov, mai pe scurt, ca acelea ale romancierilor È™i filosofilor existenÈ›ialiÈ™ti, pe de-a-ntre-gul orientate către absurd È™i către consecinÈ›ele lui, sfîrÈ™esc, în cele din urmă, prin acest imens strigăt de speranță. Ei îl îmbrățiÈ™ează pe Dumnezeul care-i devoră. Prin umi¬lință ajung la speranță. Căci absurdul acestei existenÈ›e este pentru ei încă o dovadă a unei realități supranaturale. Dacă drumul acestei vieÈ›i duce la Dumnezeu, înseamnă că există o scăpare. Și perseverenÈ›a, încăpățînarea cu care Kierkegaard, Șestov È™i eroii lui Kafka străbat întruna acelaÈ™i itinerar reprezintă o ciudată chezășie a puterii exaltante' a acestei certitudini1. Kafka refuză Dumnezeului său măreÈ›ia morală, evidenÈ›a, bunătatea, coerenÈ›a, dar nu o face decît pentru a i se arunca la picioare cu o È™i mai mare rîvnă. Absurdul este recunoscut, acceptat, omul se resemnează, È™i, din această clipă, È™tim că absurdul a încetat să mai fie absurd. Există oare, în limitele condiÈ›iei umane, speranță mai mare decît aceea care îi îngăduie omului să se sustragă acestei condiÈ›ii? Mă conving încă o dată că gîndirea existenÈ›ialistă, în ciuda a ceea ce crede în mod curent, este pătrunsă de o nemărginită spe¬ranță, de însăși acea speranță care, o dată cu creÈ™tinismul primitiv È™i cu bunavestire, a ridicat întreaga lume veche. Dar cum să nu văd în acest salt care caracterizează orice gîndire existenÈ›ialistă, în această încăpățînare de a străbate la nesfîrÈ™it o divinitate fără suprafață, semnul unei lucidități care se abandonează pe sine? Se susÈ›ine că nu-i decît un orgoliu care abdică spre a se mîntui. Această renunÈ›are ar fi, l Singurul personaj lipsit de speranță din Castelul este Amalia. Ei i se opune cu cea mai mare violență K... MITUL LUI SISIF ♦ 205 mi se spune, fecundă. Dar o situaÈ›ie nu o schimbă întru nimic pe cealaltă. ÃŽn ochii mei, valoarea morală a lucidității nu va fi micÈ™orată numai pentru că mi se spune că e, ca orice orgoliu, sterilă. Căci orice adevăr, prin însăși definiÈ›ia lui, e steril. Toate evidenÈ›ele sînt sterile. ÃŽntr-o lume în care totul e dat È™i nimic nu-i'explicat, fecunditatea unei valori sau a unei metafizici e o noÈ›iune goală de sens. Vedem aici, în orice caz, în care tradiÈ›ie de gîndire se înscrie opera lui Kafka. ÃŽntr-adevăr, n-ar fi inteligent să considerăm drept foarte riguros drumul care duce de la Procesul la Castelul. Joseph K... È™i K... nu sînt decît cei doi poli care-1 atrag pe Kafka. Voi vorbi ca el È™i voi spune că opera lui nu este, probabil, absurdă. Dar aceasta să nu ne împiedice să-i vedem măreÈ›ia È™i universalitatea care rezultă din faptul că a È™tiut să reprezinte în asemenea chip trecerea zilnică de la speranță la nefericire È™i de la înÈ›elepciunea deznădăjduită la orbirea voluntară. Opera sa este universală (o operă cu adevărat absurdă nu e universală) în măsura în care înfățiÈ™ează chipul emoÈ›ionant al omului care fuge de propria să umanitate, aflînd în contradicÈ›iile sale motive de a crede, în deznădejdile sale fecunde motive de a spera È™i numind viață înspăimîntătoarea ucenicie a morÈ›ii. E univer¬sală, pentru că e de inspiraÈ›ie religioasă. Ca în toate religiile, È™i aici omul e izbăvit de povara propriei sale vieÈ›i. Dar dacă È™tiu asta, dacă pot admira asta, È™tiu, de asemenea, că eu nu caut universalul, ci adevărul. Ele nu coincid întotdeauna. Se va înÈ›elege mai bine acest mod de a vedea, dacă voi spune că gîndirea cu adevărat deznădăjduită se defineÈ™te toc¬mai prin criteriile opuse È™i că o operă tragică ar putea fi aceea care, izgonind din ea orice speranță în viitor, ar descrie viaÈ›a unui om fericit. Cu cît viaÈ›a e mal plină de bucurii, cu atît'e mai absurd gîndul de a o pierde. Poate aici trebuie căutat se¬cretul acelei aridități orgolioase pe care o întîlnim în opera lui Nietzsche. ÃŽn această ordine de idei, Nietzsche pare a fi singurul artist care a tras consecinÈ›ele extreme ale unei este¬tici a absurdului, de vreme ce mesajul său ultim constă într-o luciditate sterilă È™i cuceritoare È™i in negarea încăpățînată a oricărei consolări supranaturale.' l ÃŽn legătură cu cele două aspecte ale gîndini lui Kafka, a se compara La ocnă: „Vinovăția (citiÈ›i: a omului) e întotdeauna neîndoielnică", cu un frag¬ment din Castelul (raportul lui Momus): „Vinovăția lui K... e greu de stabilit". 206 ♦ Albert Camus Cele de mai sus arată totuÈ™i îndeajuns importanÈ›a capi¬tală a operei lui Kafka în cadrul acestui eseu. Ea rle duce pînă la limitele gîndirii umane. Dînd cuvîntului întregul său înÈ›eles, se poate spune că totul în această operă este esenÈ›ial. Ea pune, în orice caz, problema absurdului in deplinătatea'sa. Dacă aceste concluzii vor fi apropiate de observaÈ›iile noastre iniÈ›iale, fondul de formă, sensul ascuns al Castelului de arta firească în care este turnat, căutarea pasionată È™i orgolioasă a lui K... de decorul cotidian în care se desfășoară, se va înÈ›elege mai bine măreÈ›ia operei lui Kafka. Căci dacă nostalgia este semnul umanului', nimeni, poate, n-a dat atîta viată È™i atîta relief fantomelor regretului. Totodată, se va înÈ›elege însă È™i ciudata măreÈ›ie pe care o pretinde opera absurdă È™i care, poate, nu se arfă aici. Dacă specificul artei constă în a lega generalul de particular, eternitatea pieritoare a unei picături de apă de jocurile luminii, va trebui cu atît mai mult să măsurăm măreÈ›ia scriitorului absurd după distanÈ›a pe care È™tie s-o creeze'între aceste două lumi. Secretul său e de a È™ti să găsească locul exact unde ele se întîlnesc, în cea mai mare disproporÈ›ie a lor. Și e drept să'spunem că inimile pure È™tiu să vadă peste tot acest loc geometric al omului È™i al inumanului. Faust È™i Don Quijote sînt creaÈ›ii fără seamăn ale artei, pentru că ei ne arată cu mîinile lor p'ămînteÈ™ti măreÈ›ii nemăsurate. Vine totuÈ™i totdeauna o clipă cînd'spiritul'neagă adevărurile pe care aceste mîini le pot atinge. Vine o clipă cînd creaÈ›ia nu mai e luată în tragic, ci doar în serios. Omul începe atunci să spere. Dar nu aceasta e datoria lui. Datoria lui e să întoarcă spatele subterfugiului. Or, la capătul vehementului proces pe care Kafka îl intentează întregului univers, întîlnesc subterfugiul. Uimitorul său verdict achită, în cele din urmă, această lume hîdă È™i cutremurătoare, în care pînă È™i cîrtiÈ›ele speră . 1 Cele propuse mai sus sînt, evident, o interpretare a operei lui Kafka. Dar se cuvine să adăugăm că ea poate fi considerată în afara oricărei inter¬pretări, dintr-un punct de vedere pur estetic. De exemplu, B. Groethuysen, în remarcabila sa prefață la Procesul, se mărgineÈ™te, mai înÈ›elept decît noi, să urmărească doar ceea ce el numeÈ™te, în chip atît de izbitor, închipuirile dureroase ale unui om care doarme cu ochii deschiÈ™i. Este destinul È™i, poate, măreÈ›ia acestei opere, care oferă totul È™i nu confirmă nimic. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy