agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3602 .



Crimă și pace bună
prose [ ]
capitolul al XXVIII-lea
Compilation: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Marius Marian Solea ]

2008-07-07  | [This text should be read in romana]    | 



28

Datorită unor astfel de gânduri, scrise în lucrări de control la filosofie, având acel veșnic salvator subiect la alegere, Marin Petreanu intrase într-un conflict fără sfârșit cu profesoara, care cerea să îi fie redate întocmai, la tablă chiar, formulele ei și ale filosofilor pe care îi preda, într-o armonie deplină.


Deși subiectul era liber, libertatea consta doar în a alege ce știi mai bine din gândurile ei și... ale filosofilor predați  colegii dumneaei de programă! Lui Marin îi venea mai ușor să contrazică unele dintre considerațiile acestora, cele care păreau, care se simțeau a nu fi reale. Reproșurilor profesoarei față de ideile sale, politicos și adaptat mărturisite, le răspunsese paci-fist, zicând că nu mai este necesară memorarea tuturor acestor informații, cât timp el încearcă să își construiască filosofia lui cotidiană, pe care să o verifice în viața trăită, după cum nici filosofilor, fiecăruia în parte, nu le-au mai fost indispensabile filosofiile celorlalți, de vreme ce ei au trăit și au scris filosofia lor personală.
Profesoara se enervase teribil și, pentru a repune școala pe făgașul ei normal, operase, argumentat, în catalog faptul că dumneaei se înțelegea și era de acord cu toți acei filosofi, iar Petreanu nu făcea decât să le disturbe simfonia.
Într-un umor nevinovat, răzbunătoare, nervoasă și bine înfiptă în parchet, se adresase clasei, în speranța că i se va da dreptate, nici nu ar fi fost posibil altfel: „Ce am face dacă am încuraja astfel de elemente, cum este acest elev, am ajunge toți filosofi! Nu de asta sunteți voi aici, nu de asta vă trimit părinții la școală, făcând mari eforturi cu voi! Sunteți aici doar pentru a învăța, pentru nimic altceva. Noi avem o responsabilitate cu voi.”
Atât de mult îi plăcuse strigătul ei de inteligență și orgoliu, sensurile sale ascunse, încât îi zâmbise cu simpatie curată. Dar dumneaei nu considerase la fel și primise zâmbetul ca pe o nouă formă posibilă de dispreț, afișată în locul în care ea, profesoara, trebuia să fie autoritatea și unde nu putea să fie de acord cu impertinența. Nimeni din clasă nu răspunsese la întrebarea ei răstită: dacă lor, colegilor, le este plăcută această atitudine, care nu face dovada nici unei forme de educație... Însă, întocmai ca și adulții, elevii au preferat să nu se bage în această dispută, își conservau neimplicarea. Nici împotriva profesoarei nu se puteau plasa, din cauza urmărilor care ar fi putut să apară, nici împotriva colegului lor nu puteau să fie, pentru că ar fi fost nedrept… Investeau, prin urmare, cu abilitate în timp, să aibă liniște și confort cât se poate de mult, cât va fi posibil în acel context școlar. Așadar colegii, mai mult colege, fiind numai doi băieți în clasa respectivă, profil filologie, istorie-științe sociale, tăcuseră, iar doamna profe-soară, fără nici o dilemă, își adjudecase de grabă victoria...
Întoarsă din drum, răzgândită, a izbit teatral catalogul de catedră, l-a deschis și l-a notat pe Marin Petreanu cu o altă notă sub cinci, probabil un trei, pentru a-i facilita corigența. La toate acestea, veselia lui era continuă. Observa atunci, în rezumat, câteva dintre situațiile cu care ești nevoit să te întâlnești în viață. Îl mulțumea inedita cunoaștere, îi era de ajuns această lecție de filosofie socială.
Lipsei de reacție a clasei, îi dăduse doamnei de filosofie un salvator aspect de îndreptățire de sine: „Ai văzut?! Nici colegii tăi nu sunt de acord cu ceea ce faci, nici cu ceea ce spui!” Auzind asta, râsul parcă îi era de nestăvilit. „Irecuperabil!”, decretase ea, plecând și trântind ușa cu geamuri subțiri, precum cele de la ușa unei băi, împiedicându-se puțin în tocuri, care, datorită vârstei profesoarei, deveniseră mai puțin practicabile, oarecum comice… Așa că nu o mai putea înjura decât de a mică, de fata ei olimpică!
Până la urmă, ajutat de câteva întâmplări, înțelesese că nu este deloc preferabilă cultivarea diferenței și că nu trebuie să faci lucruri deosebite față de ceilalți. Nu asta era calea, metoda, ci, pentru a însemna ceva chiar și în reprezentarea lor egolatră și suficientă, trebuie să faci cel mai bine ceea ce știu să facă toți. Deși afrontul, iritarea și reacția lor vor fi cu mult mai mari atunci, mai dușmănoase…


Atlas începea să moară pe holul unei școli și nici Pământul nu mai era mișcat de mersul elefanților.
Petreanu se pregătea, știind că avea să fie singur în viață, să înțeleagă totul în singurătate. Descoperise asta ca pe un principiu de la care porneau toate explicațiile. Comunitatea nu te ajută decât să înțelegi de câte feluri este singurătatea.


Vara își trăia căldurile în el. Gândul, cel care îl însoțise mereu, ca o umbră a sufletului său pe sufletele alor lui, că ar putea să fie omorât în Basarabia, era învins acum de un altul, mult mai dens și mai provocator  el ar putea să ia viața unor oameni… Acesta putea fi, cu adevărat, un drum!
Avea o anumită reprezentare culturală a mirajului călătoriilor de acum câteva secole  călătoriile unei epoci! Fuseseră oameni care numai asta făceau. Aflau lumea, îi căutau castitatea. Redistribuiau civilizația! Recuperau ceea ce se pierduse de când se despărțiseră timpurile, timpul lor și tim-purile lumilor pe care le descopereau. Acum, aceste drumuri nu mai pot să fie decât verificări, autentificări, ale timpului tău… Autotestări cu subiect liber ales…
Poate că numai imaginea progresului, și nu progresul în sine, este cea care desparte ceea ce ni se pare natural de ceea ce ni se pare a nu mai fi natural.
Omului i s-a diminuat vocația pentru particular, nu mai este interesat de el, primește cunoaștere din cultivarea generalității. Aceasta îi pare mai abordabilă, mai la îndemână. El nu se oprește la un lucru în parte, nu poposește în cunoașterea lui. În schimb, sunt lucruri generale care grăbesc existența lumii, la fel ca timpul general, care grăbește fructul dintre petalele unei flori, devenind, particular, timpul respectivului fruct. Doar omul trăiește și se hrănește cu fructele timpului. Relația dintre cele două tipuri de trecere a timpului s-a materializat într-o hrană a omului modern.
Postmodernitatea va face ca omul care se privește în oglindă să nu mai vadă omul.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!