Presă scaiul, netezind până ce dinții mici de plastic se înfipseră complet în țesătura bandajului elastic. Ideea cu bandajul venise de la Trista și evident că inițial o respinsese. Acum însă admitea că îi era mult mai bine fără curelele care îi încinseseră toracele ani în șir. Ce nu putea accepta era să o lase liberă. Trista nu știa ce făcea bestia când era liberă și de aia îi venea așa ușor să-i zică să nu o mai lege deloc. Trista nu știa nici cum e să auzi mereu râsete înfundate, compătimiri placide rostite pe șoptite, să vezi mutre oripilate, coate în coate, să porți helănci și pulovere în miezul verii, nu știa cum e să-și facă rușinea culcuș în tine. Cum e să te simți ca o oroare cu chip și picioare. De aia îi venea așa ușor să vorbească. Ea vorbea și el lătra: nu! Nu, nu, nu, până obosea. Trista nu obosea.
Nu putea să scape de Nu ăsta, cum nu putea scăpa de zvâcnetele neastâmpărate din piept. Nu era un fel de frate geamăn; fratele cel rău sau de ce să nu recunoască? De fapt, Nu era el însuși, în timp ce el era doar o tentativă de-a viețui cu el însuși. Îl adoptase pe Nu în copilarie, atunci când își dăduse seama că domnul ăsta ursuz ca un nuc bătrân trage după el sensibil mai puține consecințe decât mademoiselle Da și cel mai important, sensibil mai puțini oameni.
Nu era locul lui secret, banca lui de sub pâlcul de tei cu coroane borțoase de flori de la marginea lacului, locul de care știa doar el. Perimetru interzis rușinii și oricui altcuiva. Numai Trista îl urmărise acolo într-o zi, dar nu se supărase. Unele secrete trebuie pur și simplu să fie descoperite, merită chestia asta.
Lui Nu îi datora liniștea, dar nu lui i se datora Trista. Dacă ar fi fost după el însuși, Trista ar fi fost acum cel mult o fotografie mentală galbenă de ani. Când fetița slabă, cu ochi migdalați, umbriți de gene dese, cu părul mai negru ca negrul se așezase lângă el pe caldarâmul încins, cumva pe furiș, cu grijă, așa cum te apropii de un animal icnind a durere, lui Nu i se legaseră mâinile și picioarele fedeleș, iar gura îi fusese astupată. Asta fusese unica reușită semnificativă a lui Gavriil în fața lui Nu. Atât își permisese el sieși, pe Trista, și îi era de ajuns.
Cu zâmbetul ei în minte, ieși din mansarda în care particulele de praf se dădeau în spectacol profitând de proiecția a două raze roșiatice de soare ce pătrundeau printre draperiile grele strânse la mijloc în ciucuri albaștri. Coborî grăbit scara de lemn scârțâindă și aruncă o privire către ceasul cu cuc de deasupra servantei; era șase fără un sfert, adică avea timp suficient să ajungă în parc înainte de apus. Iubea apusurile, era ceva în roșul acela incert și păstos care-l mângâia, îl făcea să uite de el, de Nu, de viața de damnat.
Deschise debaraua din hol și privi o clipă nehotărât la helăncile stivuite ordonat, apoi luă una verde închis și o trase pe el, blestemând ca de obicei zvâcnetele din piept. Îmbrăcă apoi o jachetă subțire făcută la comandă, cu buzunare lungi și largi care-i acopereau tot pieptul. De pe raftul de sus luă două teancuri de bucăți de ziar tăiate cu grijă pe măsura buzunarelor, pe care le îndesă în piepții hainei. Netezi vreo două umflături pentru a le aduce la același nivel cu excrescența care îi traversa pieptul de la o palmă sub gât până în josul pântecului. Degetele imobilizate în bandajul elastic se mișcară a nervozitate pe abdomenul său. N-ai decât, rosti calm, egal. N-ai decât să te frămânți. Tot acolo o să rămâi. Þi-am spus-o de-atâtea ori: nimeni nu te-a invitat la petrecere. Nimeni vreodată n-a invitat pe nimeni ca tine la vreo petrecere. Dintr-un motiv cât se poate de just, tu nu exiști.
Aceasta era conversația cea mai frecventă pe care Gavriil o purta cu el însuși, cu mâna aceea hidoasă, diformă și mai ales a naibii de alertă, mâna aceea în plus care se autoinvitase abject să-i petreacă existența. În timp ajunsese să creadă că intrusul ăsta avea de fapt o personalitate proprie, absolut independentă de voința și ființa sa. Avea și glas, un glas mieros, șerpuit, cu care îl ațâța, îl ademenea, îl mințea că-i aparține. Însă nu glasul îl intimida, nu el îl făcuse să creadă că mâna aceea e de fapt un fel de persoană, unică și vie, ci instinctul ei de supraviețuire. Nu putea nici în ruptul capului să înțeleagă cum după atâția ani de curele strânse peste ea până la durere, mâna încă se mișca, și nu oricum. Căuta, trântea, se zbătea, apuca, trăgea orice simțea pe aproape, parcă ar fi trebuit să le arate neîncetat celorlalte două, că așa scurtă și ciuntă tot putea fi mai precisă, mai rapidă, mai prezentă ca ele.

*
- Hai, mă, arată-ne. Jur că n-o să râdă nimeni, îi bat eu cu mâna mea dacă râd, jur.
Copilul dădu din cap că nu.
- N-o să râdem, întări un grăsun abia înnăbușindu-și râsul.
- Măcar zi-ne ce-ai acolo… e o pisică, corcodușe... ce e? întrebă un țânc blond.
- E urât...
- N-are nimic, arată-ne!
- Nu. Lăsați-mă-n pace, vă rog...
Ãl mai înalt începu să tragă de gâtul puloverului negru.
- Dă-i drumul, lasă-mă-n pace, scrâșni Gavriil apucându-l de mână și trăgând să se elibereze.
- Bă, ce vă uitați ca proștii?! Ajutați-mă...
Grăsunul se aplecă și el lângă Gavriil care se făcuse mic pe bancă și apucând de poalele puloverului, ridică în sus. De sub maiou mâna cu trei degete ciunte și diforme, țâșni afară, îl prinse de păr și începu să-l zgâlțâie. Grăsunul urla a groază, în timp ce băieții se îndepărtaseră câțiva pași, iar acum, cu fețele descompuse de scârbă, comentau:
- Bă… are trei mâini...
- Mamă, ce urâtă e... zise țâncul ferindu-și ochii.
- Nu, mă, e handicapat!
Grasul reuși să se smulgă și-l scuipă pe Gavriil înciudat:
- Handicapatule! Ești un handicapat!
- Handicapatu’, handicapatu’!
- Alo! Ce-i tămbălău ăsta?! sări o voce ca o minge printre strigătele copiilor.
- Ah, nebuna lipsea…. plescăi nemulțumit lunganul când identifică intrusul.
- Hai, valea, prostule! Până nu-l chem pe frati-miu.
- Ce să-ți spun! Mi-e mie frică de frati-tu! Hai, bă, să mergem....
Și către Gavriil:
- Handicapatule!
În încercarea de-a se îndepărta, băiatul se scursese jos, lângă bancă și acum stătea pe caldarâmul fierbinte cu genunchii în gură și pantalonii albaștri umeziți de lacrimi. Fetița înaltă și slabă se așeză încet lângă el și stătu acolo tăcută până ce băiatul încetă cu plânsul.
- Cum te cheamă?
- Gavriil.
- Și câți ani ai?
- Opt.
- Eu am doișpe și mă cheamă Trista.
Băiatul își luă ochii din pământ și privi neîncrezător către ea.
- Ce te miri?! Nu m-am născut cu numele ăsta. Ai mei m-au enervat că n-au vrut să-mi ia câine, așa că mi-am schimbat numele și m-am mutat la bunica. Stă la două blocuri de ei. La ea fac numai ce vreau eu. Și am și câine, îl cheamă Dingo și are pete maro, ca vacile.
- Nu te cred.
- Nici nu trebe.
- ....
- Hai să ne jucăm, mi-am lăsat mingea la niște fete, mai încolo... Putem să jucăm un fotbal.
- Nu, vreau acasă..
- Ești un bădăran.
- Ce-i ăla bădăran?
- Bădăran e unu’ care intră încălțat în casă, cum e frate-miu. Hai să mergem!
- Nu vin, ți-am zis...
- Păi nu, vin io la tine... zise fetița ridicându-se de pe asfalt și întinzându-i mâna.
Gavriil vru să zică iar nu, dar parcă nu putea. Nici un copil nu mai vorbise niciodată așa cu el... și nu-l întrebase nimic de mână, asta era cel mai ciudat. Își propti palmele în caldarâm și se ridică. Plecară împreună spre casă, cu Trista turuind despre cum îl dresase pe Dingo să-i fure pantofii lui frate-său.

*

Deschise ușile debaralei și luă umerașul cu jacheta albastră. Privirea Tristei i se scurgea parcă pe șira spinării, ca transpirația rece a fricii. Îmbrăcă jacheta, uitându-se pe furiș către ea. Trăgea leneș din țigara al cărei scrum încovoiat stătea să cadă. Trista nu-și lua niciodată scrumieră și nici brichetă n-avea, dar țigările nu i-ar fi lipsit nici dacă toți producătorii de țigarete din lume ar fi dat faliment; ar fi găsit ea o soluție, mereu găsea. Când ajunse cu palma de bronz la câțiva centimetri de ea, scrumul căzu rostogolindu-se pe rochia albă. Trista trăgea impasibilă din țigară, privind fix în ochii lui:
- Ce e, Gabo? S-a despuiat Dumnezeu în fața ta?
Îi venea s-o pleznească, s-o pleznească tare, să-l usture palma a ars. Lăsă scrumiera să cadă cu zgomot pe mobila imaculată a bucătăriei și întoarse spatele surâsului femeii.
- Nu face asta. Știi și tu că nu e bine. De-aia ești nervos...
- Vrei să taci?!
- Înăuntru, în tine, știi. Și cu cât se apropie ziua ești și mai nervos, și mai supărat... Pe tine ești supărat, fiindcă...
- Trista!!!
- De data asta nu eu sunt tristă.
Gavriil ținu strâns între dinți cuvintele unsuroase care se căzneau să scape către femeie și glisă ușița interioară a raftului de sus, pocnind-o tare în canat. Mâna îi rămase undeva în aer, suspendată parcă de niște sfori, în timp ce se holba consternat la raftul gol.
- Nu pot să pricep... Cum poți să renunți la o parte din tine ca și cum ar fi un gunoi, un cancer...?
- Ai umblat aici? Cuvintele lui Gabo sfâșiară aerul care se întinsese între ei ca un elastic.
- Eu?!
Trista continua să tragă aiurea din mucul țigării care arsese deja până la filtru.
- Tu, cine?! Mai e cineva aici? Ai umblat sau nu? scuipă Gavriil întorcându-se către ea.
- Da și nu... Am fost doar un instrument al Domnului.
- Pleacă.
- Nu.
- Ce-ai făcut cu ele, unde sunt?
- La gunoi?!
- Te rog, pleacă.
- Te rog, trezește-te.
Și el se trezi. Se trezi că fetița cu ochii migdalați îl ducea iar exact pe unde voia ea. Trase un taburet lângă scaunul Tristei și se așeză, frecându-și apăsat arcadele și ochii cu degetele.
- De ce-ți place ție treaba asta de Sisif? Þi-am spus clar că nu o să mă răzgândesc. Nu mai pot, Trista, înțelegi? Douăzeci și opt de ani mi-au fost prea mult.
- Știu asta, dar nu-i nimic, te răzgândesc eu, zise ea cu un zâmbet.
- Nu mă răzgândești, nu faci decât să mă superi.
- Foarte bine, dacă te superi înseamnă că te gândești.
- Nu, Trista, nu mă gândesc decât să scap, atât. Să scap. Acum gata, du-te.
- Ești un bădăran.
- Iartă-mă… nu-mi dai de ales. De ce mi-ai aruncat ziarele?
- Pentru că tu ești tot tu, Gabo. Cu ele sau fără, la naiba! Tot tu... și vocea i se împrăștie lichid în aerul dintre ei, care se strânsese ghemotoc ca un arici.

*
Brațele îi atârnau inerte pe lângă corp, ca două mâneci. Încercă să le miște, însă comenzile i se loveau de încheieturi și săreau înapoi, învârtindu-se în omoplați ca două roți zimțate, sfâșiind carnea umerilor. Mâna mângâia ochii Tristei. Degetele șerpuinde coborâră apoi către buze, strivindu-le ușor, pătrunzând între ele până pe limbă. Se retrase brusc și așteptă câteva secunde, până ce gemetele femeii deveniră adânci ca o rugă. Un șarpe roșu cu pielea brăzdată de v-uri negre, lucitoare se încolăcise peste sânii Tristei într-un opt, ba nu, într-o pereche de ochi roșii… Gavriil se zbătea, încercând să se îndepărteze de femeia care gemea sacadat, cu saliva scursă pe bărbie și gât, mângâindu-și frenetic sexul și șarpele care acum se îngroșase și îi strângea sânii din ce în ce mai tare, până ce sângele țâșni prin piele și ea urlă de durere.
Gavriil se trezi ud leoarcă, cu o durere ca o pisică grasă și moale înnăbușindu-i pieptul. Încercă să-și miște brațele, dar zăceau tot așa, nemișcate, lângă el, parcă nici n-ar fi fost. Mai încercă o dată și încă o dată și iar, dar tot în zadar. Lacrimi de furie i se scurseră pe tâmple, până în orificiile urechilor. Își încordă abdomenul și se ridică greu în șezut, cu pisica brăzdându-i cu ghearele pieptul. Își mai chemă o dată mâinile. Tot absente. Se dădu jos din pat și merse către baie, cu brațele bălăngănindu-se ca niște ace de ceasornic stricate, supte de gravitație. Își zicea în gând Te rog, nu-mi face asta, dă-mi mâinile înapoi. Nu ți-e deajuns cât ai luat?! Când ajunse în fața chiuvetei, începu să simtă furnici umblându-i prin brațe; întâi abia simțite, apoi grăbite, ascuțite, brăzdând în amorțeală. Eliberă aerul fierbinte din plămâni realizând că până atunci își ținuse respirația. De pe marginea căzii luă un dop alb pe care îl fixă în scurgerea chiuvetei. Apa rece urcă repede, plescăit către marginea porțelanului alb, până ce se scurse pe picioarele sale desculțe. Gavriil își băgă capul și palmele în apă și rămase așa o vreme, atâta cât avu nevoie ca visul lipicios să se împrăștie, să se răcească îndeajuns...

*

Trecuseră 149 de zile de la operație și gaura din piept era tot vie. Câteodată îi venea să meargă la spital, să-l ia pe doctorul ăla de halat și să-i zică: Ce dracu’ de treabă ai făcut, doctore? Ai lăsat ceva acolo. Chiuretează-mă de tot, auzi?! Scoate tot afară! Scoate-i rădăcina, fi-r-ar a dracu’! Un furuncul nu moare până nu-i scoți rădăcina. Trebuie să-ți spun eu?!
Nu putea însă. Nu putea, fiindcă tocmai gaura aia era dovada că domnul doctor își făcuse treaba. Bine. Scosese tot. Din bestia apucătoare rămăsese o adâncitură cicatrizată și nimic mai mult. Ce nu putuse dom’ doctor să scoată, și n-ar fi putut decât dacă ar fi tăiat o felie din gelatina lui cenușie, erau conexiunile. Monopolul abject pe care mâna îl avea asupra tuturor gesturilor sale, de la spălat dinții la mângâiat trupul unei zâne din subconștient. Da, îl avea, la prezent. Monopolul spărsese jumătate din vesela din casă în felul ăsta și îi făcuse pe noii lui colegi de serviciu să-i arunce ocheade care s-ar fi tradus verbal în ce handicapat! Cum poate un om cu două mâini perfect funcționale să scape zilnic pe jos câteva obiecte? Foarte simplu: dreapta ia dosarul, se întinde spre raft să-l așeze și aici totul se duce literalmente naibii. Din gaură pleacă reflex de membru absent, apucă dosarul pe care dreapta îl lasă și dosarul cade. Simplu.
Dimineața făcea exerciții în fața dulapului din bucătărie. Câte douăzeci de minute stătea drepți ca la armată și dădea comenzi. Totul mergea strună și era convins că s-a terminat cu micile dezastre cauzatoare de mari insomnii. Însă odată pus în situația de a face mai mult decât a da simple comenzi de execuție mâinilor, controlul se muta în gaura cicatrizată, altfel spus se volatiliza.
Însă nu asta făcea viața lui nouă să arate ca o țoală jerpelită. Asta era nimic. Cel mai tare durea absența Tristei. Diminețile în care îi bătea puternic în ușă, ca un om căruia îi datorezi bani, comentând iritată odată ce intra, că ce i-a luat atâta să deschidă o ușă. Părul ei mirosind a proaspăt și atât. Replicile lipsite total de bun simț și vehemența dulce. Furia pe care i-o inoculau. Nu încercase s-o sune, nu se dusese s-o urmărească pe furiș, deși gândurile acestea erau la fel de prezente ca golul din piept. Să o vadă ar fi durut mai tare decât așa. Să încerce să se strecoare înapoi... înapoi unde? Când o anunțase că se operează, ea îi spusese scurt: pentru ea n-o să mai fie. Și nu mai era. Sperase, evident. Sperase în spital, de fiecare dată când ușa salonului se deschidea timid. Sperase când ieșise. La fiecare țârâit al soneriei sau al telefonului sperase zadarnic. La fiecare plic fără expeditor, în fiecare vis.

*

Era a 201-a zi după operație. Lucrurile erau bune. Gavriil era bine. Gaura începuse să se aplatizeze și conexiunile se îndreptaseră odată cu ea. Colegii nu se mai uitau câș la el, ba chiar ieșise cu ei în oraș. De vreo două săptămâni renunțase chiar și la exercițiile de dimineața. În ultimele trei zile scăpase doar un capsator la serviciu și buchetul de flori cumpărat pentru o colegă care își serba azi ziua de naștere. O colegă care îl plăcea, pe care el o plăcea și care nu semăna deloc cu Trista. Se gândea că ăsta trebuie să fie semn bun. Avea ochii albaștri, puțin alungiți, un năsuc în vânt și o claie de păr blond, vâlvoi. Abia scotea două vorbe, parcă i-ar fi fost frică să nu le spargă. Când o întrebase cum va sărbători, îl privise lung fără să zică nimic. O invitase la el și ea aprobase din cap surâzând.
La supermarket a umplut căruciorul cu trei feluri de carne (nu se putea hotărî ce să gătească și nici n-avea mult timp), legume, fructe, saleuri, un tort diplomat uriaș, vin lichior, bere, șampanie (nu știa ce-I place ei), lumânări parfumate și alte o grămadă de nimicuri cu care habar n-avea ce-o să facă.
Ieși cu mâinile încărcate de pungi voluminoase și se îndreptă către trecerea de pietoni, să traverseze spre stația de autobuz.
- Așa-i trebuie, e o proastă! se auzi vocea unei femei din spatele lui.
- Eh... nu zi așa, nu-i vina ei... replică o alta.
- De ce e proastă, mamă?
Era vocea Tristei, vocea aceea vie, săltăreață, ca o minge care pocnește zgomotos asfaltul și urcă iar sus în aer. Gavriil se întoarse să privească înapoia lui. Era chiar ea, era Trista, fetița cu părul de smoală, cu ochii mari, migdalați; arăta exact ca în ziua în care o cunoscuse, doar că acum era mai mică, să fi avut vreo șapte-opt ani; privea către femeia de lângă ea așteptând un răspuns.
- Tu să taci, asta nu-i o discuție pentru copii, o dojeni aceasta.
- Ești o rea! se ofuscă Trista și țâșni pe lângă picioarele lui Gavriil spre șosea.
Bărbatul înțepeni ca turnat în ciment, cu mâinile strângând convulsiv baierele pungilor. În schimb mâna, mâna lui care se mișca mai rapid și mai precis decât orice de pe lumea asta, ieși din amorțeală. Þâșni din cicatrice rupând carnea roșie și apucă tricoul Tristei, doar cu câteva fracțiuni de secundă înainte ca o mașină ce rula în viteză să-i traverseze ca un fulger câmpul vizual. Gavriil dădu drumul copilei care încă țipa speriată și răsuflă ușurat. O ploaie albă orbitoare acoperi totul în jur estompând parcă și rumoarea oamenilor. Când lumea prinse iar contur, mâinile sale încă strângeau transpirate baierele pungilor doldora de cumpărături. În fața lui, o femeie roșcată, rezemată de portiera unei mașini, privea prin el, murmurând cuvinte de neînțeles. La câțiva metri în fața mașinii, capul Tristei atârna aiurea pe brațul mamei care încerca s-o trezească scuturând-o.
Ce naiba se întâmplă?! Am prins-o... ce naiba e asta?!...
Lăsă pungile să cadă și fugi spre copilă, îi prinse capul în mâini și strigă:
- Erai lângă mine! Te-am tras înapoi! Erai vie... Þipai...
Câțiva trecători îl imobilizară, îndepărtându-l de fetiță și de mama care privise înghețată scena. Când îl eliberară, Gavriil căzu lent ca o păpușă de cârpă. Cicatricea pulsă puternic și o durere stridentă îi încleștă partea stângă a pieptului, inima, apoi umărul și brațul întreg până în vârful degetelor, paralizându-l. Ultimul cuvânt i se opri nesfârșit pe buze, Trist... Din partea cealaltă a străzii, un strigăt de bucurie rupse freamătul potolit al mulțimii adunate în jurul copilei: S-a trezit! Trăiește!