agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-14 | [This text should be read in romana] |
Floare de lotus
- Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong, tinerei, ce abia avea curajul să privească spre prăpastia ce se întindea la câțiva pași de ei. Nu-ți fie teamă, ești cu mine, cascada asta mă cunoaște de când eram de-o șchioapă! Poteca este într-adevăr strâmtă și foarte abruptă, dar nu mai avem mult până la baza cascadei și, crede-mă, nu o să-ți pară rău că ai acceptat să cobori cu mine spre trupul ei limpede de ape! - Nu faptul că este strâmtă, mă înfricoșează, șopti palid Hua, potrivindu-și câțiva zulufi cu care vânticelul acela stârnit din senin se juca cum se joacă un copil cu zmeul lui multicolor. Prăpastia...prăpastia mă înspăimântă și nu mă gândesc decât la un pas făcut greșit, la talpa care poate aluneca, precum o corabie pe furtună, înghițită de ape...! - Să nu te mai gândești la nimic, decât la noi doi, la ceea ce vom simți peste câteva clipe, când deasupra noastră dragonul din cascadă se va azvârli în brațele argintii ale lacului de la poalele stâncii...la sentimentul că noi doi vom fi părți ale căderii de apă, ca și cum ne-am fi născut din ea...uite, mai avem câțiva metri doar... Poteca șerpuia tainic, ca un semn de foc spre baza stâncii, iar zgomotul apei în cădere amplifica și mai mult măreția cascadei care parcă se rotea în aer, asemenea unui vultur codat ce se coboară asupra pradei, fără scăpare. Brazii înspicați modelau trupul de piatră al stâncii, zăgăzuind cu rădăcinile lor ancestrale orice încercare a muntelui de a scăpa din chingile puternice și străvechi ale pământului. Pe acest pământ, în cantonul Sichuan, se gândea Minyong se petrecuseră sub lumina blândă a soarelui toate generațiile neamului său, și tot ca și el, acum, perechi-perechi, căutaseră să aducă sub torentul de ape al cascadei puritatea feminină cu care fiecare fusese hărăzit să-și trăiască viața. Era o datină străveche a neamului lor, aceea de a-și aduce aleasa inimii pentru jurământul-de-lacrimi, cum îl numeau ei, aici, lângă Stânca-șobolanului-cu-miros-de-mosc. Ajunseseră la capătul potecii și Hua rămăsese pironită locului, nemaiândrăznind să mai facă un pas. Puterea formidabilă a cascadei se spărgea în mii de puncte strălucitoare de lacul ce aștepta ca un prinț leneș, întins la soare, sărutul apei proaspete coborâtă din munte ca un dragon purpuriu, sărut amestecat cu aburul moale al aerului care mirosea a rășini de brad, smarald de piatră tocită de șfichiul neiertător al apei, flori de mosc, trup de vâsc îmbrobonit de picurii de apă ce săreau prin aer ca niște fluturi transparenți. - Vino, Hua, o prinse timid de mână Minyong, vino, dar fii atentă! Calcă doar pe urma pașilor mei, nici un centimetru la stânga sau la dreapta, da? - Bine, așa voi face! Numai zgomotul ăsta asurzitor al apei îmi dă fiori reci pe șira spinării și inima mi se furnică precum o libelulă aruncată într-un ocean de aer fierbinte... - Trebuie să ne lipim cu spatele de peretele stâncii...așa...simți răcoarea umedă a pietrei? Să stai strâns lipită de stâncă, hai vino, încet, încet...așa...Știam eu că vom reuși...împreună...numai împreună...cum au reușit toți ai neamului meu...! Acum suntem feriți de privirile universului sub perdeaua cascadei... Hua parcă nici nu mai respira, simțind pielea tare de piatră a stâncii cum i se mula pe spatele-i arcuit de spaimă și de concentrarea de a nu ieși din cuvântul lui Minyong. El cunoștea mai bine decât oricine din cantonul lor muntele și niciodată ei nu-i fusese teamă să-l însoțească în cele mai misterioase locuri din împrejurimi. Acum însă presiunea fantastică pe care apa i-o inducea în timpanele golite de orice alte sunete, perdeaua de fum albăstrui născută din contactul apei ce zbura rotund prin aer cu apa ce aștepta, sub stâncă, totul îi dădea o senzație de teamă dulceagă. - Așa...aproape că am ajuns la mijlocul cascadei...Privește acum înspre Muntele-de-Aur...de unde răsare soarele...îl vezi? - Da, parcă apa ar fi tăiat felii mari de galben copt din el, pe care apoi milioanele de picături îl țes, într-o pânză purpurie, așa cum țesem noi pânza aurită pentru costumele de ceremonie agrară... - Acum ai înțeles de ce strămoșii noștri au botezat această cascadă Cascada-lacrimilor-purpurii? - Da! De acolo, de sus, de pe tăpșanul plin cu flori al stâncii nu-ți poți da seama de taina acestei cascade... - Tocmai de aceea am vrut să vii cu mine aici...Vreau să rostim împreună jurământul-de-lacrimi...Vrei? - Da, îi răspunse Hua, roșindu-se precum bujorul imperial, care zi de zi lumina diminețile oamenilor săraci din Sichuan. - Dă-mi mâna, Hua...așa...și închide ochii...Auzi, suntem numai noi, bătaia sacadată a inimilor noastre și inima măreață a dragonului din cascadă. Dacă într-o bună zi unul dintre noi va pieri...nu numai fizic, ci și spiritual... dacă amintirea lui nu va mai fi decât o picătură de apă fosforescentă, ca asta pe care am prins-o în palme...dacă iubirea dintre noi se va veșteji, precum coama bradului taiwanez la sosirea iernii, atunci cel rămas în lumină trebuie să vină aici sub cascadă. Să simtă iar piatra cum i se topește pe vertebrele îndurerate și să facă trei pași înainte. Atât! Trei pași! Atunci dragonul stâncii va simți că un om i se dăruiește necondiționat și va lua durerea lui, cascada imensă îl ba boteza cu milioanele lui de picături argintii și-l va cufunda pentru todeauna în Lacul-care-așteaptă. Vei face așa cum spune jurământul, dacă mi se va întâmpla vreodată ceva? - Știi bine că așa voi face! Dar tu? - Jurământul este al nostru, al amândurora, Hua! Îl voi respecta cu sfințenie! Hai, acum! Ne așteaptă bunica! De multe ori i-am vorbit de tine și acum a venit vremea să o cunoști! Urcușul până pe tăpșanul acoperit de iarbă crudă nu a mai fost greu pentru Hua și Minyong, parcă dragonul din cascadă le împrumutase ceva din puterea lui legendară. Ajunși pe culme priviră spre depărtare, acolo unde Muntele-de Aur își ridica fruntea căruntă de sub zăpezile lungi ale iernii ce abia trecuse. De mic, Minyong se rugase să fie asemenea acelui munte al copilăriei sale, să stea toată viața cu fruntea în lumină. **************************************************************************** Hua trebuia să facă față în aceiași zi unei alte emoții. Bunica lui Minyong era recunoscută în acele locuri pentru niște întâmplări trecute, care se transmiseseră din om în om, precum polenul purtat de harnicele albine din floare în floare. Se spune că pe vremea dinastiei Huang-Ji, un soldat rănit bătuse la ușa colibei sale. Bătrâna Yangling îl primise, îl îngrijise cu puterile de leac ale tradiției cantonului lor și îl sfătuise cum să ajungă pe poteci ascunse înapoi la Palatul-Maimuței-de-Jad, acolo unde împăratul Huang-Li credea deja că șeful gărzii sale fusese răpus în ultima incursiune asupra unor triburi nomade din munți, triburi care jefuiau Împărăția. Îl condusese pe potecile tăcute, scufundate în cântec de păsăret multicolor, până la ieșirea din canton. Peste ani la ușa colibei bătrânei Yangling se oprise un pâlc de soldați conduși de șeful Gărzii Imperiale, nimeni altul decât soldatul rănit îngrijit de bunica lui Minyong. Venise să-i mulțumească binefăcătoarei lui și să-i aducă daruri. De atunci toată lumea o respecta și mai mult pe bătrână, convinși că protecția imperială îi vor ajuta și pe ei să scape de birurile mari impuse de împărat. De aceea, Hua era emoționată și se strecură timid pe ușa colibei bătrânei. - Bunico, azi ai s-o cunoști pe logodnica mea, Hua. Hai, vino, Hua, vino mai aproape, nu te rușina...bunica mea este blândă ca o turturică...! - Vino, copilă, stărui bătrâna cu o voce scăzută, vino, aproape! De văzut nu te pot vedea, căci am obosit să văd lumea asta nedreaptă și grea din jur cu ochii mei naturali. Am renunțat la lumina lor. Acum sunt ca un liliac bătrân, dar cunosc lumea cu celelalte simțuri... Bătrâna pipăi cu mâinile-i ciolănoase și reci petalele de trandafir ce se culcaseră pe obrajii fetei. Apoi se opri pe sprâncene, pe genele-i aripi de fluture, pe părul de abanos, strâns într-o coadă strălucitoare. - Minyong...când ziceai că faceți nunta? - Când Muntele-de-Aur va dezbrăca cojocul de nea și iarba va îmbrăca cămașa de rouă...De ce întrebi? - Fetele din Sichuan sunt recunoscute pentru gingășia lor, dar eu am pipăit cu simțurile mele oarbe acum o floare de lotus... Știi că floarea de lotus este și floarea paradisului, și că atunci când s-a născut Buddha aceasta i-a arătat calea pe unde să pășească, nu? - Da, bunico, știu! - Dar să știi, ai grije de iubirea acestei fete! Poza ei să o ții întotdeauna lângă o floare de lotus în partea de sud-vest a camerei în care dormi. Căci sud-vestul este colțul iubirii! Dacă nu vei face așa, cineva o va culege și o va sădi în pământ străin, peste ape multe. Acolo ea va bucura ochii și inimile oamenilor... - Bunico, știi foarte bine că nici o fată din Sichuan nu a pus piciorul mai departe de Muntele-de-Aur...nimeni nu a plecat mai departe de cantonul ăsta prăpădit...nicicând...! - Da, știu, dar la fel de bine știu că destinul unei flori de lotus nu este destinul unei simple fete din Sichuan. Pământul nostru a fost binecuvântat de mii de ani cu flori și fete la fel de gingașe...dar numai una este floarea de lotus...floarea sădită de Eon-ul primordial... - Eon-un primordial? a întrebat Hua, cu ochii ațintiți spre Minyong, ca și cum l-ar fi implorat ca bătrâna să-i dezvăluie și ei această taină, pe care nimeni nu i-o spusese până acum. - Ei, bine, simt nerăbdarea logodnicei tale cum se împrăștie în aerul molcom al înserării...așa că va trebui să afle și ea legenda acestui canton... Se spune că atunci când pe locurile noastre nu existau decât Muntele-de-Aur și Lacul-care-așteaptă un eon, un uriaș peste puterea noastră de imaginație, o ființă emanată din duh divin a poposit pe meleagurile noastre. Și atât de mult a fost impresionat de dârzenia muntelui și de calmul lacului năpădit de norii ce se cufundau în ferestrele valurilor că s-a spălat cu apa neâncepută a lacului, apoi a întins mâna și a cules de pe Muntele-de-Aur muguri de bambus, pentru a-și astâmpăra foamea. Spre seară, a întins mâna urieșească și a ales de pe cer o floare, pe care a botezat-o Floarea-din-căușul-lunii și pe care a răsădit-o în lacul tainic. După plecarea lui spre alte zări, floarea a prins rădăcini adânci și puternice în Lacul-care-așteaptă și a început să se înalțe, să se înalțe, până ce a umbrit cu petalele ei chipul lacului, și a întrecut în înălțime brazii muntelui, munte care amenința să rămână ca un pitic în fața măreției ei. Atunci lacul s-a răzvrătit și într-o noapte a chemat vânturile din munte. O furtună nemaiântâlnită a început să bântuie locurile, cu valuri mari, aproape cât brâul muntelui și floarea a fost smulsă din cheagul ei de pământ, dusă la vale de torentele primejdioase. Peste un anotimp, eon-ul s-a întors ca să admire și să miroasă Floarea-din-căușul-lunii, dar văzând că ea a dispărut a început s-o plângă. Lacrimile lui au format de atunci Casada-lacrimilor-purpurii. Înainte să părăsească locurile acestea a blestemat pământul ca ori de câte ori din el va răsări o floare de lotus aceasta să fie smulsă de destin și dusă departe de Sichuan. De aceea ți-am spus să ai grije de floarea ta de lotus! De mult nu a mai răsărit printre fetele din Sichuan o astfel de floare ... Minyong a privit-o pe furiș, cu subânțeles pe logodnica lui, ca și cum ar fi vrut să-i spună: “Bunica e bătrână, visează mult la vremurile trecute! N-ai grije, nimeni nu te va smulge de lângă mine, niciodată! În ceea ce privește plecarea ta peste ape, ăsta este un lucru care nu se va putea întâmpla nicicând!” **************************************************************************** Trecuse sabia de flori a primăverii prin trupul plăpând al cantonului, se legănase corabia verii pe apele albastre ale lacului și toamna se strecura din cotloanele pădurii ca o coadă stufoasă de vulpe șireată pentru a prinde oamenii nepregătiți, cu recoltele nestrânse la timp, pradă ploilor și vânturilor potrivnice. În Sichuan cutreiera însă o veste care însuflețise aerul amorțit respirat de oameni. Din capitală va sosi o echipă de experți în Wushu, pentru a selecționa talente native pentru lotul Chinei, ce urma să se deplaseze în SUA pentru Campionatul mondial de arte marțiale. În Sichuan toți știau că talentul lui Minyong în ceea ce privește Quan Shu - arta pumnului, nu avea rival în canton, așa încât atunci când experții îl văzură la lucru el fu singurul convocat din întreg cantonul pentru a începe antrenamentele ce vor avea loc în templul Shaolin din Henan. Atunci se gândise Minyong cât de înșelătoare este viața și că în privința plecării logodnicei sale, Hua, din fruntariile cantonului, bunica lui se înșelase amarnic. Iată că nu ea, ci el va pleca, pentru timp îndelungat dincolo de Sichuan, spre lumea pe care nu o cunoștea, dar pe care era atât de avid să o cântărească în forța pumnului, în șuieratul nei-jin-ului său și în loviturile formidabile de picior, care încă din copilărie frângeau puieții de bambus, ca pe niște flori de păpădie în vânt. Când lovea prin coordonarea diafragmei și a mușchilor abdominali, forța extraordinară a contracției lor se transfera în forța loviturii, asemănătoare cu Kiai-ul japonez și toți cei de față simțeau cum prin aer calcă moartea... Când își luase la revedere de la bunica, spunându-i pe un ton plin de mândrie că oracolul ei nu se va adeveri niciodată, că doar el va fi cel care va părăsi cantonul și sărăcia de acolo, aceasta îi spusese cu o voce hotărâtă și tristă: “O să te întorci mai repede decât îți închipui...și o să suferi...și Hua nu o să fie lângă tine...!” Dar cuvintele bătrânei nu-l mai interesau câtuși de puțin pe Minyong. Mirajul unei noi vieți, chiar și departe de Hua, începuse să-și țeasă pânza lui înșelătoare peste sufletul său. *************************************************************************** Plecarea lui Minyong a însemnat începutul calvarului pentru Hua. Pe zi ce trecea veștile despre el se răreau, scrisorile de la el deveneau o amintire și Hua știa că acesta deja poate o și uitase. Când a sosit vestea că Minyong devenise campion mondial, că fusese invitat la mai multe turnee internaționale și mai apoi se stabilise în SUA, Hua a simțit că trebuie să-l caute pe unchiul Jiangiang, care trăia cu familia de mulți ani în America, unde-și deschisese un restaurant. Cu ajutorul lui ajunsese la sala de antrenament a lui Minyong, dar de acolo i se spusese că acesta este plecat într-un turneu. Cea care le dăduse vestea era o tânără, Cyndi, care se recomandase prietena lui Minyong. Peste câteva săptămâni, când Hua îl văzuse pe logodnicul ei într-o mașină decapotabilă împreună cu Cyndi, ea realizase că între ea și Minyong nu mai exista nimic decât iarba neagră a uitării. Se afla în restaurantul unchiului ei când un domn între două vârste, o abordase întrebând-o dacă nu vrea să pozeze pentru niște reviste importante. I se păruse bărbatului că Hua avea o privire nemaiântâlnită de el vreodată, deși el era un regizor prin fața ochilor căruia se perindaseră mii de femei poate. Unchiul Jiangiang o încurajase și, pentru că suferința pentru ruptura dintre ea și Minyong amenința să o zdrobească psihic, ea acceptă. Într-o jumătate de an, Hua era pe prima pagină a revistelor “Vanity Fair” și “Vogue”. Surâsul ei trist, care parcă amintea de lacrimile purpurii ale cascadei iubirii ei, lumina aceea stinsă din priviri, ca un asfințit duios de soare pe muntele-de-aur, întrega ei ființă captiva prin densitatea sentimentelor pe care le provoca privitorului american plictisit și suprasaturat de divele care se perindaseră pe prima pagină ale acelor reviste de stil. Când Minyong își dădu seama că Hua a lui este cea la picioarele căreia stăteau toți fotografii și regizorii, încercă disperat o reconciliere. - Hua, nu credeam că destinul ne va pune față în față, după atâta vreme și atât de departe... - Destinul ni-l facem noi, Minyong, așa încât putem fi oriunde și oricând sufletul ne șoptește. - Mie sufletul mi-a șoptit că trebuie să mai văd o dată floarea de lotus... - Ai venit singur sau cu logodnica ta...? - Hua, trebuie să uiți ce a însemnta viața mea până acum...o să mă schimb, ai să vezi... nu vreau ca dragonul să-mi apară în vreun vis și să mă împingă sub torentul cascadei noastre minunate... - Ai să te schimbi, fiindcă așa simți că trebuie să facă sau fiindcă mai însemnăm ceva unul pentru altul? - O să mă schimb! Rațiunile hotărârii mele nu mai contează acum...Vreau să fiu alt om... - Atunci, Minyong , să vii și să mă cauți, atunci când te vei schimba cu adevărat...! Minyong a plecat cu inima pâlpâind de speranța că Hua l-a iertat și poate vor fi iar împreună. Dar inima lui Hua rămăsese acolo, printre ghearele cu care dragonul cascadei voia să înhațe oglinda argintie a lacului. Inima și iubirea ei erau cele care așteptau supuse spiritului Muntelui-de-aur. Minyong suferi enorm. Viața lui, de altfel foarte ordonată și sportivă, se transformase într-un calvar, cutreierând barurile și locurile rău famate new-yorkeze. Atras de bani și distrus psihic, acceptă în cele din urmă să dea curs unei provocări, cu care fusese momit chiar la venirea în State: să se bată în circuitul de lupte ilegale organizat clandestin în locații conspirate. Într-un final, oracolul bătrânei Yangling se realiză: Minyong fu accidentat grav la coloană. Cum sponsorii lui, antrenorii și puținii prieteni, cu atât mai mult Cyndi, nu mai puteau profita de pe urma lui, fu nevoit să se întoarcă în Sichuan. Vestea accidentării lui ajunse și la Hua, în ciuda încercărilor unchiului ei de a o ține departe de această dramă. Inima unei flori de lotus nu putea să bată însă decât în pământul care o plămădise. Hua se întoarse acasă și primul drum fu la bunica Yangling. - Ați avut dreptate, îi spuse ea, îmbrățișând-o, am plecat peste ape, am încântat oamenii, dar locul meu este tot aici... - Floarea de lotus nu-și va părăsi nicicând pământul din care a răsărit... îi spuse bătrâna cu multă afecțiune în glas, semn că nu o uitase, așa cum făcuse nepotul ei. - Vreau să-l ajut pe Minyong...am bani...vreau să urmeze un tratament, căci am înțeles că nu este totul pierdut... - Știam că o vei face, dar niciodată nu am vrut să-l încurajez, spunându-i că într-o bună zi te vei întoarce...Trebuia să sufere pentru aroganța și prostia lui! - Acum unde este? - De dimineață până seara stă pe tăpșanul înflorit al cascadei. Îl duce acolo în căruciorul cu rotile vărul său, Jianjun. Stă acolo toată ziulica cu ochii ațintiți în zare. Îi spune vărului său că atunci când se va însănătoși va coborâ poteca. Se va așeza sub cascadă și va aștepta ca dragonul să-l înhațe în gheare și să-l coboare în adâncuri, căci viața fără tine nu mai înseamnă nimic pentru el. Huan alergase într-un suflet la cascadă, acolo unde Minyong stătea nemișcat cu capul cuprins între palme. Îl mângâie ușor pe părul negru, apoi îl cuprinse cu mâinile amândouă, spunându-i doar atât: “Sunt aici...și nu voi mai pleca niciodată!” Minyong știa că vorbele acelea nu sunt ale vântului înșelător, simțise iar parfumul lor și mângâierea la care renunțase atât de nechibzuit. O trase spre el și o privi în ochi. Apoi îi sărută pe rând mâinile și îi mulțumi fără glas, doar printr-o privire ce strânsese în ea parcă toate răsăriturile și apusurile Muntelui-de-aur. Privi spre zare. Muntele-de-Aur tresărea în somnul mineral de veacuri, în timp ce pe povârnișurile lui soarele se prelingea ca o miere de piatră. Știa că acum principiile vitale, ying și yang, s-au reunit pentru totdeauna prin sufletele lor. I se păru că dragonul cascadei le surâde, că liniștea din lucruri atinsese și sufletele lor și că lacrimile purpurii se vor șterge de pe fața necăjită a lunii. - Diseară...diseară, Hua, îi spuse el blând, va trebui să privim amândoi cerul. Când floarea de lotus, care se spune că este atât de râvnită de călugării shaolini, fiindcă dă celui ce o posedă puterea universală, când ea se întoarce la origini, mai strălucitoare ca niciodată, se pot întâmpla minuni! Știu de la bunica mea că cerul este un covor țesut din două bucăți mari, viața și moartea, care în astfel de momente tainice se desfac și se deschid din țesătura Căii Lactee. Va trebui să privim acest miracol, unul lângă altul...nedespărțiți...pentru totdeauna...! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy