agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-17 | [This text should be read in romana] | Mavroșin Serghei Alexeevici Mavroșin nu era un personaj prea iubit în urbea P. Funcționar mărunt de bancă, locuia cu chirie într-o mansardă nu prea arătoasă de la marginea orășelului de provincie, semn că modestul său salariu nu-i permitea luxul de a întreține o casă numai a lui. I se dusese vestea că lua cu împrumut, fără să mai dea înapoi și că deseori te pomeneai cu el la masa ta de la vreo crâșmă, așezându-se tacticos, sub pretextul că vrea să te întrebe ceva confidențial. Își holba preț de câteva clipe privirea în farfuria ta, încât până la urmă te milostiveai și îi comandai și lui ceva care să-i facă seara mai plăcută. Ori de câte ori se organizau baluri de caritate sau vreun Meccena al urbei își deschidea larg ușile stabilimentului său celor nevoiași, era și el prezent. Lumea îl privea cu compasiune uneori, când îl vedea cum înfundă pe furiș în buzunarele fără fund ale redingotei spălăcite bunătăți de pe mesele opulente, dar nimeni nu i-a atras vreodată atenția, căci era un om pe care nu te puteai supăra. Ochii lui albaștri, părul blond revărsat pe spatele-i lat și ciolănos îi făcuseră pe mulți să se întrebe ce corabie de vikingi, alunecând pe marele lac ce se întindea de-a lungul urbei, se oprise și-l debarcase acolo pe Mavroșin cine știe la care ceas al istoriei. Avea o voce blândă, ai fi zis că se ruga tot timpul de cel care-l asculta, mișcări domoale, uneori stângace, mai ales în preajma femeilor, și întotdeauna o vorbă bună pentru fiecare. Era însă îndrăgostit. Iremediabil! De Sonia Feedorovna Tomkin, soția judecătorului public. De o femeie la picioarele căreia stăteau jumătate din bărbații urbei, recunoscută pentru frumusețea sa angelică, ceea ce răscolise în Mavroșin și slaba sămânță de poet, acesta compunându-i fel și fel de poeme, citite doar în secret însă, bunului său prieten, Goloped Stepanovici, învățătorul urbei. Și în noaptea aceasta Mavroșin știa că va fi fericit. Fusese invitat în casa lui Tomkin și bunăstarea de pe mesele acestuia îi dădea convingerea că nu numai lui îi va fi bine, ci și motanului său, Cioșka, cel care-l aștepta cuminte pe pervazul geamului micuței sale camere în fiecare seară. Era un eveniment deosebit, nu atât prin faptul că se va putea întreține cu persoane influente ale urbei, ci pentru că o va vedea de aproape, poate o va și atinge pe Sonia Feedorovna, îngerul vieții lui. Căutase pe la prieteni ceva haine de împrumut, care să-l scoată din mizeria și anonimatul pe care îmbrăcămintea lui spălăcită i le ofereau zi de zi și găsise la Arkadie Petrov, conțopist ca și el la bancă, o redingotă mai acătării, căreia îi prinsese la rever un boboc de trandafir, smuls pe furiș din ghivecele frumos aranjate pe holul de la intrarea proprietarului său. De la Goloped Stepanovici împrumutase o pereche de pantaloni, cu o croială dreaptă și sobră, potrivită pentru evenimentul monden la care abia aștepta să ajungă. Mai luase de la un alt coleg de bancă o căciulă din blană de iepure, care însă era cam mică și îi stătea caraghios pe creștet, dar își spusese că la intrare și-o va scoate de pe cap și totul va fi bine. Înfundă în buzunarele largi ale redingotei două pungi mari pentru a lua în ele câte ceva de ale gurii și îmbrăcă mantaua-i ponosită, ce purta pe ea semnele unor vremi de mult apuse, singura care-l evidenția, din păcate negativ, în sortimentul variat de haine pe care îl afișau zi de zi ceilalți colegi de breaslă. Când intră în casa judecătorului, ochii lui căutară să localizeze silueta ființei pe care o idolatriza, deși știa din prieteni că judecătorul era un om deosebit de gelos. Piotr Sergheevici Tomkin, era cu mult mai în vârstă decât consoarta sa, un bărbat dur, aspru cu cei din jur, de multe ori arogant cu toată lumea, convins că datorită funcției sale publice el împarte binele și răul, dreptatea și injustiția, adevărul și minciuna, după bunu-i plac. În schimb, Sonia Feedorovna era o femeie după care ai fi zis că se rotea și soarele, atât era de plăcută la vorbă și la înfățișare. Ajunsese la urechile ei printr-o prietenă nedespărțită, Mașa Iliuhin, faptul că umilul funcționar bancar, vikingul Mavroșin, o plăcea, că îi compusese poeme sfâșietoare. Inima Soniei tresărea ori de câte ori un bărbat îi făcea un compliment sau o invita la dans, făcând-o să simtă că are pentru ce trăi, mariajul ei cu Tomkin fiind un calvar nesfârșit de dimineață până seara din cauza geloziei sale feroce. Așa că orice petrecere dată în casa lor o scotea din amorțeala perpetuă și o transforma într-o floare îmbietoare, parfumată de tainele trupului ei armonios de antic. Nu-i displăcea, ca de altfel nici unei alte femei, faptul că era adorată pe ascuns de alți bărbați, ca de exemplu, de tânărul ăsta cu privirea ca marea, Mavroșin, dar inima ei se pare că alesese de mult. Mavroșin saluta cu mult respect fizionomiile ce se intersectau cu căutările lui, când deodată remarcă rochia de seară roz, atât de mult așteptată. Sonia Feedorovna se afla chiar în fața lui. - Bună seara, Sonia Feedorovna, îndrăzni el să deschidă conversația, în timp ce inima îi bătea ca orologiul vechi din piața mare a urbei. Sunt atât de fericit că m-ați invitat la o seară atât de agreabilă, cu invitați atât de distinși... - Serghei Alexeevici, meritul nu este al meu...Tomkin...soțul meu este cel care își alege compania în astfel de seri. Bănuiesc că reprezentați ceva pentru el, din moment ce vă avem ca oaspete... - Oh, distinsă doamnă, ce vorbe mari! Ce poate să reprezinte un umil funcționar de bancă pentru unul dintre stâlpii societății din urbea noastră! - Serghei Alexeevici, finanțele și justiția au stat de mii de ani mână în mână, nu? îi surâse ea cu subânțeles, s-au ajutat una pe alta, și-au cumpărat favorurile una alteia...ce Dumnezeu...toată lumea știe asta! Azi un umil funcționar, mâine un director de bancă cu drept de semnătură pentru un împrumut generos! Soțul meu nu își face niciodată prietenii doar de dragul socializării în sine, interesul, interesul personal este cel care îi alege amicițiile. Uite-l că vine spre noi! Ori de câte ori mă vede că stau de vorbă cu un bărbat...chipeș...și singur ca dumneata, face ce face și îmi întrerupe conversația. - Sonia Feedorovna, i se adresă Tomkin cu un ton care nu admitea nesupunere, ți-ai lăsat prietenele singure și te caută prin tot salonul... - Mă întrețineam cu Serghei Alexeevici...bancherul acestei seri... - Sonia Feedorovna, o întrerupse Mavroșin, vădit rușinat de importanța nemeritată pe care i-o acorda amfitrioana. - Lasă, lasă, Serghei Alexeevici, nu știi de unde sare iepurele...! Apropo, Piotr Sergheevici...poate îl vei lua și pe tânărul nostru o dată la o vânătoare... - Aveți pușcă, domnul meu? îl privi de sus Tomkin, agasat de modul în care consoarta sa izbutea să-i vâre pe gât tot felul de indivizi fără nici un viitor pentru preocupările lui. - Nu...nu am...dar pot să fac rost... - Cine face rost, înseamnă că nu e vînător, domnul meu! Pușca trebuie să fie mai presus și decât nevasta lângă care te culci seară de seară. Trebuie să o îngrijești, să îi acorzi tot atâta atenție ca și unei femei, poate mai multă! Acela este adevăratul vânător! Auzi vorbă, am să fac rost...! râse grobian Tomkin. Apoi pentru a nu-l face pe musafirul ale cărui haine vădeau cârpeala și improvizația cerută de canoanele unei astfel de petreceri, să se simtă și mai prost, îi spuse pe un ton mai reținut. - Bine...fie...o să-ți trimit vorbă prin servitori, când vom face o nouă vînătoare...îți împrumut la nevoie și pușcă...Sonia, acum du-te, te așteaptă prietenele! Mavroșin simțea că-l urăște ancestral pe acest om, nu atât pentru superioritatea și emfaza cu care-i vorbise, ci pentru că distrusese momentul de gingășie și magie, pe care o discuție cu Sonia Feedorovna îl degaja întotdeauna. Se amestecă printre oaspeți, căutând să umple pe cât îi permiteau privirile celor din jur buzunarele largi ale redingotei. Restul serii fu o plictiseală de nesuportat pentru el, care nu mai reuși să se mai apropie de femeia visurilor sale. Ajunsese acasă puțin după miezul nopții. Motanul Cioșka îl aștepta cuminte pe pervaz, ca și cum l-ar fi asigurat că în lipsa lui nu s-a întâmplat nici un eveniment deosebit. Mavroșin nu se dezbrăcă de palton, și își goli buzunarele de bunătăți pe măsuța ovală. Cioșka sări sprinten de pe pervaz. Mavroșin îl luă în brațe și-l mângâie pe blana cafenie, stârnind torsul molcom al animalului. - Uite, uite ce de bunătăți ți-am adus, acum câteva zile o să fii și tu fericit... Motanul se mângâie lingușitor de pieptul lui, ca și cum ar fi vrut să spună că împarte cu bucurie totul cu stăpânul său, dar ghicindu-i parcă gândul ascuns și nerostit de animal docil, Mavroșin adăugă. - Nici nu încape discuție! Totul...totul este numai pentru tine...Eu nu am nevoie de nimic...am crescut și așa destul de mare...nimic nu-mi trebuie...în afară de o privire și o șoaptă a femeii pe care o visez noapte de noapte. Cioșka, Cioșka, tu n-ai de unde să știi că îndrăgostiții lumii se hrănesc doar cu iluzii, speranțe, năluciri...Atât le trebuie ca să trăiască! Doar atât! *********************************************************** Într-o seară cenușie, ca și sufletul lui Mavroșin, se auziră bătăi palide în ușa camerei sale. Deschise și în prag stătea Sonia Feedorovna în persoană. Îmbrăcată cu o hlamidă de nurcă, purtând pe cap un șal argintiu. Parcă era o întruchipare din basme, coborâtă în umila cameră a lui Mavroșin, căruia i se oprise respirația pentru câteva clipe. - Sonia...Sonia Feedorovna...dumneavostră...aici? - Da, Serghei Alexeevici, ce te miră? Eram în trecere și mi-am zis: ia să vedem cum arată camera unui bărbat singur...puternic...amabil și curtenitor ca dumneata... Mavroșin se învârtea de colo-colo, neștiind ce să facă mai întâi. Să încerce să facă puțină ordine în harababura ce domnea peste tot, să elibereze un scaun pentru ca oaspetele lui distins să se odihnească după ce urcase treptele înguste și atât de înclinate care duceau la mansarda sa, să încerce să pună ceainicul pe foc, pentru a-i oferi femeii visurilor sale un strop de căldură aromitoare, după frigul de afară ce-și lăsase stigmatul pe obrajii ei trandafirii. - Nu te formaliza, Serghei Alexeevici, sunt atât de plictisită de ordinea și curățenia din casa mea, încât camera asta insolită pentru mine îmi dă senzația de inedit, romantism, sălbăticie...poezie...cum vrei să-i zici. Într-un cuvânt, de aventură... - Luați loc, vă rog! Un ceai? - Nu, merci, vin de la buna mea prietenă Mașa și am stat la taclale și bârfe toată după-amiaza, nu cred că aș mai suporta un strop de ceai, indiferent de cât de aromat ar fi el! M-am gândit mult la dumneata...chiar dacă asta îți poate părea ciudat! Dar m-am gândit! Chiar și Mașa mi-a spus că știe de sentimentele dumitale față de persoana mea! Nu îți pot spune cu mâna pe inimă că și eu nutresc aceleași gânduri despre dumneata, dar știi la fel de bine ca și mine că o prietenie troienește iarna și înmugurește primăvara. Știi mai bine ca mine asta, dumneata care compui și poezii... - De unde...de unde știți? întrebă pripit, roșindu-se Mavroșin, convins că secretul său fusese aflat deja în toată urbea, din moment ce-l știa o femeie. - Ei, am și eu prieteni ai prietenilor dumitale...Mașa Iliuhin...Goloped Stepanovici...Hai, nu te rușina, nu ești nici primul, nici ultimul bărbat care mă dorește și care mi-a scris poezii! Vezi, dumneata, dacă viața mea ar fi mai liberă, dacă nu ar trebui să îndur zi de zi bădărăniile lui Tomkin... - Ce s-ar întâmpla, atunci? - Aș putea să mă gândesc mai serios la viitorul meu...la bărbatul visurilor mele...chiar la dumneata, de exemplu! - La mine? se bâlbâi Mavroșin, fâstâcindu-se ca un adolescent prins copiind tocmai de profesoara după care oră de oră îi tânjește inima. - La dumneata! De ce te miri? Rar mai întâlnești azi bărbați romantici, galanți, gata să apere onoarea unei femei! Și dumneata, pot băga mâna în foc, ești unul dintre ei. - Până la moarte! Până la moarte, Sonia Feedorovna, spuse înflăcărat Mavroșin, căruia îi dispăruse unda de timiditate ce-l cuprinsese când femeia visurilor sale îi trecuse pragul. - Ai fi dumneata în stare să faci asta pentru mine? Până la moarte? - Da. Știi bine, că sunt gata a-ți depune viața mea la picioare! Din moment ce știi și de poemele mele... - Da! Într-adevăr, ele arată că iubești cu adevărat! Poate într-o bună zi voi avea nevoie de ajutorul dumitale și numai atunci mă vei convinge că ceea ce mi-ai spus acum nu sunt simple gesturi de complezență! *********************************************************** Vizita Soniei Feedorovna îi schimbase definitiv viața lui Mavroșin. Era tot mai exaltat în tot ceea ce făcea, aștepta cu nerăbdarea adolescentului să treacă nesuferitele și plicticoasele ore de la birou pentru a putea trece prin fața conacului lui Tomkin, doar-doar o zări pe după perdelele de catifea chipul blând al celei căreia îi jurase sacrificiu total. Într-o dimineață de duminică, blândă și sfioasă ca o fecioară ieșită prima dată la biserică, Mavroșin primi un răvaș de la Sonia: „Am nevoie de dumneata! Acum! Te aștept la conac!”. Într-o fugă nebună străbătu distanța dintre casa sa și conacul lui Tomkin. Sonia îl aștepta în holul central, nerăbdătoare, foindu-se de colo-colo, ca o animal sălbatic într-o cușcă. - Serghei Alexeevici...viața mea este în mâinile dumitale...! Aseară am avut o ceartă aprinsă cu soțul meu, care mă acuză de infidelitate. Cineva m-a văzut urcând la dumneata și i-a spus! Știi cât de mică și meschină este lumea din urbea asta nenorocită! Parcă a turbat! A plecat la vânătoare și m-a amenințat că la întoarcere vom avea o discuție nu tocmai plăcută. Că va trebui să părăsesc această casă...să renunț la tot. Că mă dă afară ca pe o servitoare infidelă...În ceea ce te privește pe dumneata... - A zis ceva și despre mine? - Da! Că el cunoaște calea prin care să te arunce în închisoare...să te facă de râs față de colegii dumitale și că atunci când vei ieși de după gratii vei fi un nimeni...! Trebuie să facem ceva...Acum, cât mai este timp! Te așteaptă afară un cal. Uite, ia și pușca asta. Vânătoarea nu a început, abia au plecat. Vezi, că el întotdeauna își alege locul de pândă în pâlcul de mesteceni, lângă grota părăsită. Știi, locul, nu? - Da, îl știu, pe acolo îmi plăcea să mă plimb, printre mestecenii singuratici și să-mi imaginez că vă țin de braț și vă recit din gândurile mele. Mestecenii au fost dintotdeauna copacii care mi-au adus numai tristețe în suflet, prin albul și maiestuozitatea lor. - Lasă acum romantismul! Nu este timp de asta! După ce vom scăpa de Tomkin, avem toată viața înainte. Deci, îi găsești locul unde face pânda, te apropii fără să te simtă, da? Ca să fim siguri că nu ne va mai amenința cu nimic, niciodată, știi acum ce ai de făcut! Mavroșin nu-i răspunse imediat. În capul lui se învălmășeau atâtea gânduri. Sonia... iubirea lui de o viață... Tomkin... amenințarea lui neagră cu privarea de o libertate care l-ar fi înstrăinat definitiv de femeia vieții sale... pușca aceea care i se părea uriașă în mâinile lui nesigure, tremurânde... gândul că el, care nu era în stare să omoare o biată muscă, va trebui să îi închidă gura lui Tomkin. Pentru totdeauna! Încălecase și când ajunsese lângă geana pădurii, priponise calul de un mesteacăn ce se înălța ca o lumânare sfântă spre tăriile cerului. Mângâie coaja copacului și îi mirosi esența tare, ca pentru a lua curaj pentru clipa căreia trebuia să-i facă față. Se descălță, căci nu voia să lase urme. Zăpada rece îi înconjură tălpile ca o copcă lacomă. Ce conta că erau - 8 grade afară, ce conta că picioarele îi frigeau nefiresc pe pojghița înghețată de frunze și crengi agonizând! Sonia, ea era primul și ultimul lui gând! Pentru ea ar fi fost în stare să străbată pe jos Siberia toată, ca un condamnat pe viață la iubire! Se strecurase abil printre mestecenii ce acum se contopiseră cu cei din sufletul său, acoperindu-i parcă urmele, și era sigur că aceștia îl vor ajuta să-i redea femeii dorite libertatea și odată cu ea iubirea lui. Îl văzu pe Tomkin stând pe poziție, încordat, în timp de gonacii hăituiau tot mai aproape prada. Se opri lângă un trunchi alb, tânăr, ca și el, și se gândi că toată viața fusese subjugat de gândul că dacă i-ar fi fost dat să aleagă la naștere, ar fi vrut să fie un mesteacăn tăcut și impunător. Urechea ageră a judecătorului sesizase apropierea cuiva și se întorsese fulgerător spre el. - Dumneata? Ce cauți dumneata aici? Vrei să strici vînătoarea? Þi-am spus că te voi invita cândva, dar n-am crezut că vei avea tupeul să apari așa, în mijlocul vînătorii, demonstrând cât ești de neinițiat în această artă! Îți poruncesc pe dată să pleci din fața ochilor mei! Ehe, ia te uită, Serghei Alexeevici are și pușcă! Dar în același timp fața lui Tomkin se albi, devenind apoi brutal de repede vineție, și nu neapărat din cauza gerului de afară. - Pușca...pușca pe care o ții în mână, de unde o ai? Pușca mea! Cum ți-ai permis să o folosești fără încuviințarea mea? Sonia...Sonia...Femeia asta o să mă scoată din minți! Judecătorul se ridicase de pe poziția de pândă, ignorând total glasurile gonacilor ce se apropiau, timp în care Mavroșin îi propti pușca în piept. - Pușca mea...mai bâlgui Tomkin...pușca mea...Sonia...Deci...dumneata și Sonia...?! În aceea clipă între judecătorul Tomkin și umilul funcționar de bancă Mavroșin nu se mai aflau trepte sociale, ranguri, averi, ci doar o țeavă amenințătoare cu plumb pe ea. Tomkin simți pentru prima dată în viață că nu el va fi cel care va da verdictul final și că, uneori, vânătorul devine vânat....Concomitent cu gestul de amenințare a lui Mavroșin, pușca lui Tomkin se descărcă și ea, prăvălindu-și ecoul spart de coama tânără a mestecenilor rotitori, contopindu-se cu celelalte împușcături ale celor ce se aflau în vale, semn că moartea își alesese ca ospăț nu numai trup de animal hăituit, ci și trup de om... Mavroșin începu să alerge surescitat la gândul că el, conțopistul Băncii Guberniei, luase viața unui om, așa de simplu, ca și cum ți-ai încălzi un ceai după un drum lung și cotropit de gerul năpraznic. Nu înțelegea de ce auzise două împușcături și dacă cea a lui sau a lui Tomkin fusese cea care avea să-i redea fericirea, dar asta nu-l mai interesa acum. Încălecă, nu înainte de a-și vârâ picioarele ce deveniseră două cioturi rigide în cizmele răstălpite de atâta purtat, trecu pe lângă lac, unde aruncă pușca în stufărișul devenit ca un iglu fantastic sub înlănțuirea zăpezii din ajun și care peste noapte luase forme măiastre, încolăcindu-se pe trestia ce privea tristă înaintarea iernii prin sufletele oamenilor și prin trupul ei firav. Intră în conacul lui Tomkin, potrivindu-și pașii la gândul că de mâine el ar putea fi stăpânul acestei case, că servitorii îl vor întâmpina cu temenele când se va întoarce de la vânătoare, în timp ce în salonul primitor Sonia îl va aștepta cu samovarul sporovăind taine și povești demult uitate despre oameni și locuri din urbea lor. Stăpâna casei îi ieși precipitată și ea în cale. - Ei, bine? Spune-mi! Spune-mi că ai reușit! - Da, Sonia Feedorovna, am reușit! Sunteți o femeie liberă! Liberă să uitați de viața și calvarul de până acum, liberă să iubiți pe cine vă îndeamnă inima... - Acum lasă-mă, ne vedem peste câteva săptămâni! Până atunci trebuie să-mi joc cât mai natural rolul de văduvă îndurerată! Du-te! Și Dumnezeu să te ierte! Trecuseră cele câteva săptămâni, timp în care Mavroșin se răsucise ca pe jeratic, la gândul femeii singure din conacul pustiit de picior de stăpân. Socotise că au trecut zilele de doliu și lacrimi convenționale și venise la conac. Servitorii îi spuseseră că stăpâna nu este acasă, dar când ieșise în curtea pavată cu dale cafenii, ca frunzele arțarilor ce o străjuiau, observă o ușoară mișcare în spatele perdelelor din salonul mare. Un gând rău îl furnică pe șira spinării. Se întoarse hotărât, înlătură cu o mișcare energică cerbicia slujnicei și pătrunse vijelios în salonul mare. Sonia Feedorovna stătea în fața lui, roșie la față de mânie pentru insolența de care el dăduse dovadă. - Servitorii îmi spun că nu sunteți acasă..În timp ce dumneavoastră iscodiți pe la ferestre să vedeți dacă Mavroșin a plecat sau nu Nu vă înțeleg! Mi-ați spus să revin peste câteva săptămâni. Am îndurat dorul și distanța ce ne despărțeau și mi-am zis azi că totul s-a terminat. Putem de acum să fim împreună... - Să fim împreună? Dar bine, domnul meu, ți-am promis eu vreodată acest lucru? - Nu, dar mi-ați dat de înțeles, că după ce veți fi liberă... - Asta a fost numai în imaginația dumitale bolnăvicioasă...Eu m-am plâns doar că îndur un calvar de nesuportat, am vrut să văd dacă găsesc în dumneata un prieten care să mă ajute să tai răul de la rădăcină. Dacă m-ai ajutat, ai făcut-o ca un prieten adevărat! Dar de aici și până la declarațiile astea pătimașe...Hai, fii serios, ești un om matur și orice om matur și cu simțul realității și-ar da seama că între noi doi nu va putea fi niciodată nimic! Când ți-am spus că dacă voi fi liberă mă voi putea gândi la dumneata, mă refeream la ipostaza de prieten, nu de altceva! - Dar bine...atunci cum rămâne cu iubirea ce troienește iarna și înmugurește primăvara? - O simplă figură de stil, Serghei Alexeevici! Parcă dumneata nu știi că tot ceea ce troienește iarna, se topește primăvara! Ne despart lucruri ireconciliabile... - Și eu am inimă...spuse Mavroșin cu glas tânguit...Sunt om ca și dumneavostră... - Nu la asta m-am referit, ci la deosebirile sociale, la cultură, la ...tot! - Și atunci, eu am făcut ceea ce am făcut...? - Din pură prietenie, Serghei Alexeevici...din pură prietenie! Și pentru asta o să-ți rămân datoare toată viața! Oricând vei putea veni la serile organizate în casa mea...oricând! Acum te rog să pleci, am o migrenă îngrozitoare! Mavroșin care-și vedea spulberate toate visele, înaintă spre ea timid, ca și cum ar fi vrut să o implore în genunchi să-i primească sentimentele. Speriată, Sonia Feedorovna, crezând că acesta vrea să facă un gest necugetat, scoase un țipăt subțire. Din camera alăturată apăru locotenentul Vasili Molitvenov cu o mină amenințătoare. - Ce s-a întâmplat, draga mea? i se adresă el, prinzând-o pe după umeri. - Draga mea? bolborosi Mavroșin, pe care tonul și atingerea locotenentului îl aruncaseră într-un abis necontrolabil. Draga mea!? - Domnule, i se adresă Molitvenov, apucându-l de reverul redingotei, te rog să părăsești imediat această casă, dar nu înainte de a-ți cere scuze distinsei Sonia Feedorovna pentru mojicia de care dai dovadă! - Și, mă rog, în ce calitate îmi poruncești dumneata să părăsesc această casă? - În calitatea pe care mi-o conferă poziția socială și mai ales, afinitățile elective care mă leagă de distinsa doamnă aici de față. - Afinități elective? izbucni Mavroșin într-un râs aproape nervos, în timp ce o tuse puternică îi zgâlțâia coșul pieptului. Auzi, afinități... Nu mai apucă să termine fraza începută, când se simți luat pe sus de forța sănătoasă a omului în uniformă și azvârlit pe treptele de la intrare. Căzu cu fața în zăpada afânată și recele chipului ei întipărit pe obrajii lui flasci, cuprinși de dogoarea temperaturii care îl năpădise de câteva săptămâni, ca urmare a mersului desculț prin pădure, îl făcu să delireze ușor. „Sonia...Sonia Feedorovna...îngerul meu...nu poate fi adevărat...nimic nu este adevărat! Visez...trebuie că visez, așa ceva nu ar trebui să se întâmple! Este nedrept!”. Realizase prea târziu că în spatele său se jucase o farsă existențială, al cărui erou, totodată comic și tragic fusese el, Serghei Alexeevici Mavroșin! Pentru Sonia Feedorovna el nu fusese o ființă de carne și sânge, cu sentimente și vise, cu un suflet viu, ci doar un simplu mijloc de a-și atinge o dorință demult mocnită în mintea-i diabolic de frumoasă, aceea de a se descotorosi de Tomkin. Mavroșin fusese un simplu pumnal, câteva grame de otravă neiertătoare, plumbul ce se pornise de pe gurile negre ale puștii pe care cu atâta candoare și atâtea speranțe pentru el o luase din mâinile femeii iubite în dimineața aceea de duminică. Abia acum Mavroșin înțelese că viața este uneori nedreaptă, dar doar cu cei umili și slabi, și că întotdeauna ea își va întoarce talerul fericirii numai spre cei care au cu ce să o plătească, nu și spre sărăntocii visători ca el. ****************************************************************************** În seara aceleiași zile, Goloped Stepanovici fu vizitat de Mavroșin. Acesta arăta ca după multe nopți nedormite, cu o tristețe iremediabilă în privirea lui de mare stinsă sub un asfințit tragic. Avea în brațe motanul lui, singura mângâiere în viață. Se așezase neputincios pe un scăunel lângă soba dogorind și abia îngăimă câteva cuvinte. - Goloped Stepanovici...eu voi pleca...voi pleca departe de aici...Oriunde este nevoie de un funcționar cinstit și muncitor ca mine... - Sonia...Sonia Feedorovna...intuise bunul lui prieten. Din pricina ei pleci, nu? - Nu din pricina ei, din pricina neputinței mele de a vedea realitatea cu ochii cu care o percep toți cei din jurul meu. A trebuit să treacă sute de ani ca în biata Rusie să mai apară un alt Quichote, și din păcate acela să fiu tocmai eu. Năluciri, Goloped, toată viața noastră este compusă din năluciri...niciodată nu vom ști dacă ceea ce ni s-a întâmplat a fost real sau un vis nesfârșit! Uite, știi că nu am altă avere decât inima asta nefericită și alte câteva lucruri. Biblia...biblia asta să i-o dai părintelui paroh, cu cuvânt de mulțumire de la mine. A fost întotdeauna blând, lesne iertător și drept în sfaturile pe care mi le-a dat la Sfânta Spovedanie, dar pe care, iată, nu m-am învrednicit să le urmez! Fularul ăsta și căciula de lână...să mergi la azilul de bătrâni. Să-l cauți pe Fiodor Liubkin, e un moș sărman, singur pe lume, cu care m-am împrietenit în parcul central. Stătea acolo pe un frig amarnic și cerșea. Să-i spui să-și încălzească oasele bătrâne cu ele și prin ele să se încălzească cu amintirea mea. Mai am două semne de carte, lucrate din piele, cu fir de mătase... - Două semne de carte? Și cărțile, pe care ele s-au odihnit? - Știi că am fost tare strâmtorat în ultimul timp...le-am amanetat... și n-am avut cum să le recuperez...! Regret nespus, căci erau parte din sufletul meu...Cehov...dar așa este viața...nedreaptă cu cei umili...O ultimă rugăminte...Cioșka, motanul meu... vreau să ți-l las în grije. Nu e pretențios la mâncare. Vrea doar puțină afecțiune și dumneata, Goloped Stepanovici, ești un om cu suflet mare...nici nu-mi va simți lipsa. Așa prietene, așa să faci și poate într-o bună zi ne vom reântâlni. Plec, plec căci am inima copleșită de gânduri negre și mă apasă o taină mare și grea, pe care dacă aș putea să ți-o dezvălui, poate că m-aș mai liniști. - Serghei Alexeevici...lasă...lasă...nu vreau să știu de nici o taină! Ori de câte ori oameni umili ca noi își îngroapă sufletul sub pecetea unor taine mari și înfricoșătoare, totul devine pentru ei amenințare și chin. Nu vreau să știu nimic! Fiecare avem ascunsă în noi o asemenea taină, poate. Să o lăsăm acolo, să o știe numai Bunul Dumnezeu și sufletul nostru dosădit. Mavroșin părăsise în lacrimi camera în care bunul său prieten Goloped își ducea existența la fel de anostă cum fusese și a lui și se îndreptă spre lacul ce-și odihnea oasele-i bătrâne de valuri așteptând mângâierea unei noi primăveri. Își făcu o cruce mare, șoptind un „Doamne miluiește!” frânt și intră în apele reci, cuprinse de strânsoarea aprigă a iernii ce nu se domolise, deși se apropia Paștele. I se păru că pe ridurile mari ale valurilor se aleargă un râset zglobiu și inima lui tresări căci era glasul Soniei Feedorovna, care parcă îl chema să înainteze și mai mult spre adâncul răpitor. Ochii ei mari, de un contur nedefinit păreau că înfloresc din crusta de ape și îl ademenesc și mai mult spre gestul final. Întotdeauna Mavroșin crezuse că această clipă a morții va fi una terifiantă. Acum se gândea că dacă lumea lăsată de el în urmă ar știi că moartea e o fată cu râs zglobiu și ochi de peruzea, nimănui nu i-ar mai fi frică de clipa asta tainică. Apa îi ajunsese până la gât, parcă inima i se încolăcise în jurul ultimului gând din cauza frigului ce îl cuprinsese și i se părea că în zare corăbii mari cu vâslași blonzi și uriași, ca el, îi fac semne prietenești. Erau corăbiile vikingilor care-l abandonaseră demult aici pe țărmul acestui lac, pentru ca el să poată cunoaște iubirea și suferința pentru Sonia Feedorovna? Nu știa ce răspuns să găsească la clipa asta înșelătoare. Răsărise Luceafărul de seară și el ar fi putut, dacă ar fi vrut, să întindă mâna și să ceară ajutor acelei stele la lumina căreia visase cu ochii deschiși în atâtea seri. Dar știa că în scurt timp va fi mai aproape de ea decât oricare alt semen de al său. O va cuprinde cu palmele-i înghețate, așa cum visase nopți de-a rândul, acolo la fereastra orfană a camerei sale. Era totuși un pic trist. I-ar fi plăcut ca pe ultimul său drum să audă plânsul înăbușit al Soniei Feedorovna, bocetul bătrânelor plătite pentru o astfel de ocazie, unică în viață, dar știa că nimeni nu va vărsa nici măcar o lacrimă pentru el. De aceea moartea asta a lui, de acum, anonimă, ca și viața pe care o trăise, i se păru și mai tragică. ****************************************************************************** Goloped Stepanovici și Arkadie Petrov zăboveau de mai bine de o oră în fața paharelor cu vodkă, sporovăind vrute și nevrute. Afară se stârnise un pui de vânt primăvăratic, dar încă rece, semn că nu peste multă vreme se va porni și ploaia. Ploaie melancolică de primăvară, ploaia sufletelor singure și tânjind după soarele aromitor de sub merii și caișii în floare. - Mă gândesc și azi la bietul Mavroșin, sparse Goloped tăcerea de o clipă. Descompus și hăcuit de peștii lacului, nici nu l-ai mai fi putut recunoaște! Înfricoșătoare imagine pentru bieții perscari care l-au descoperit. Femeile...femeile din viața noastră sunt capcane, care dacă nu știi să le ocolești, ești pierdut...Ai auzit că după Paști Sonia Feedorovna și Molitvenov fac nunta, nu? Va fi o petrecere cum nu s-a mai văzut! Te cred și eu, când te gândești la ce avere a lăsat în urma sa judecătorul Tomkin. Auzi și dumneata, om cu situație socială privilegiată, cu o avere consistentă, cu o femeie...ah, Doamne!...și ce femeie...să se împuște la vânătoare, să termine cu viața asta așa, cum ai arunca la coș șervețelul din care ți-ai mâncat ultimul sandwich la pauza de masă de la Judecătorie...! Cine ar fi crezut că bărbatul tare de caracter și insolent din el se va frânge la tentația unei sinucideri nici până azi elucidate... - Așa e, bietul de el! îl aprobă mecanic Petrov, al cărui nas roșu trăda starea euforică avansată în care bărbatul se aruncase cu voluptatea caracteristică neamului său. Când zic bietul de el, mă refer la Mavroșin, colegul meu de birou bancar, nu la jigodia de judecător! A fost un om tare cumsecade Serghei Alexeevici, numai că avea un cusur, nu mai dădea înapoi ceea ce împrumuta...! - Toți împrumutăm, Arkadie Petrov...toți împrumutăm și uităm cu toții să dăm înapoi...Uite, bunăoară, dacă Bunul Dumnezeu s-ar așeza acum la masa noastră și ți-ar spune: „Arkadie Petrov, când ai de gând să-mi dai înapoi ceea ce ți-am împrumutat? Viața dumitale... că doar știi prea bine că nu ți-am dat-o de tot...doar ți-am împrumutat-o...!” Mă rog, ce-ai face? Te-ai codi, te-ai fofila, te-ai învârti, căutând tot felul de tertipuri numai ca să nu mai înapoiezi ce ți-a fost împrumutat. Toți împrumutăm ceva și niciodată nu mai dăm înapoi! Eu plec. Se face seară și străzile devin nesigure. Dacă stau bine să mă gândesc în afară de cizmele astea stâlciate și căciula de jder nici n-ar prea avea ce să-mi ia hoții de la drumul mare. Dar cum s-a făcut moarte de suflet și pentru o copeică coclită de vremi...! Seara bună! Sufletul lui Mavroșin stătuse acolo, într-un colț al crâșmei și ascultase toată discuția celor doi. Obișnuia să se mai întoarcă printre vechii lui prieteni să vadă dacă lumea își mai amintește de el sau nu. De bine, de rău, asta nu conta pentru sufletul pierdut al lui Mavroșin, important era ca cineva să-l mai pomenească din când în când. Îi plăcuseră vorbele lui Goloped, un prieten adevărat, precum îl încovoiaseră ca pe o seceră bătută pe nicovală vorbele despre apropiata căsătorie a femeii sale iubite cu vânătorul de zestre Molitvenov, mai tânăr decât ea cu zece ani. Se strecurase pe lângă Goloped, care ieșise în tăcerea nopții. I-ar fi plăcut să-i călce pe urmele lăsate de cizmele roase ca doi dihori împușcați, să intre cu el în odăița modestă a acestuia, în care de atâtea ori sporovăiseră până după miezul nopții. Să se lipească de soba peticită și care la răstimpuri scotea un fum greu, ca un vapor ce se opintea să treacă printr-o cale de apă neprielnică, să asculte la șoaptele înfundate ale samovarului, care sporovăia cu lemnele ce se topeau pe foc despre vremuri magice. Dar nu putea. Cât trăise, slujise la un stăpân, directorul băncii. Acum slujea la Stăpânul cel Mare și nu putea să iasă din cuvântul lui. Așa că umbra sufletului său de fum se pierdu ca un ecou sub pașii grăbiți ai ploii ce se pornise mărunt și care alunga ultimii trecători zgribuliți spre casele lor pentru a-și acoperi visele cu cerga întunecată a nopții. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy