agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-29 | [This text should be read in romana] | Submited by C. Octavian S CÃDEREA Albert Camus Povestire Pot, domnule, să vă ofer serviciile mele fără riscul de a vă stingheri? Mă tem că n-o să È™tiÈ›i să vă faceÈ›i înÈ›eles de prea stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu vorbeÈ™te decât olandeza. Dacă nu mă autorizaÈ›i să vă pledez cauza, nu va ghici că doriÈ›i un păhărel de rachiu de ienupăr. Iată, îndrăznesc să sper că m-a înÈ›eles; felul în care a dat din cap trebuie să însemne că argumentele mele l-au convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o încetineală de înÈ›elept. AveÈ›i noroc, n-a mârâit. Când refuză să servească, e de-ajuns să mârâie o dată: nimeni nu mai insistă. Numai marile ani¬male au privilegiul de a fi, după voie, în toane bune sau rele. Dar îngăduiÈ›i-mi să mă retrag, domnule, prea fericit că v-am putut fi de folos. Vă mulÈ›umesc, È™i aÈ™ accepta dacă aÈ™ fi sigur că prezenÈ›a mea nu-i inoportună. SunteÈ›i prea bun. Atunci îmi voi pune paharul lângă al dumneavoastră. AveÈ›i dreptate, tăcerea lui e asurzitoare. E tăcerea pădu¬rilor primitive, din care pândesc mii de ochi. Uneori mă uimeÈ™te încăpățânarea cu care prea tăcutul nostru prieten se înverÈ™unează împotriva limbilor civilizate. Meseria lui e să primească marinari de toate naÈ›ionalitățile în acest bar din Amsterdam, pe care l-a numit, nu se È™tie de ce, "Mexico-City". Cu asemenea îndatoriri ne putem teme — nu credeÈ›i? — că ignoranÈ›a lui îl stânjeneÈ™te. ImaginaÈ›i-vi-l pe omul de la Cro-Magnon locatar al turnului Babel! Un lucru e sigur: nu s-ar prea simÈ›i la el acasă. Dar nu, ăsta nu se simte exilat, își vede de treabă È™i nimic nu-l scoate dintr-ale lui. Una din puÈ›inele fraze pe care le-am auzit rostite de el suna cam aÈ™a: Cui îi place, bine. Cui nu, tot bine. Dar ce sau cine anume putea să placă sau să nu placă? De bună seamă că însuÈ™i prietenul nostru. Vă mărturisesc că asemenea făpturi dintr-o bucată mă atrag. Când ai meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaÈ›ie, È›i se întâmplă uneori să te simÈ›i cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puÈ›in, n-au gânduri ascunse. Prietenul nostru, la drept vorbind, are câteva, deÈ™i cu greu i le poÈ›i bănui. Fiindcă nu înÈ›elege ce se spune când e de față, a devenit, cu timpul, neîncrezător. De aia È™i înfățiÈ™area lui gravă È™i bănuitoare, ca È™i cum l-ar încerca gândul că între oameni lucrurile nu stau chiar cum ar trebui. AÈ™a se È™i ex¬plică de ce discuÈ›i greu cu el orice nu-i în strânsă legătură cu meseria pe care o face. De pildă, ia uitaÈ›i-vă deasupra capului său, pe zidul din fund. O să vedeÈ›i un dreptunghi de culoare mai deschisă, indicând locul unui tablou care a fost dat jos. ÃŽntr-adevăr, a existat cândva aici un tablou È™i încă deosebit de interesant, o adevărată capodoperă. AflaÈ›i că eram de față si atunci când gazda noastră l-a primit È™i atunci când l-a dat. ÃŽn ambele cazuri, a făcut-o cu aceeaÈ™i neîncredere, după săptămâni de gândire. AÈ™a stând lucrurile, trebuie să recunoaÈ™tem că societatea i-a pervertit întrucâtva firea, altminteri simplă È™i deschisă din născare. LuaÈ›i notă că nu-l judec. Socotesc că neîncrederea lui e întemeiată È™i aÈ™ fi È™i eu ca el dacă, aÈ™a cum puteÈ›i vedea, firea mea comunicativă nu mi-ar sta împotrivă. Sunt, din păcate, vorbăreÈ›, È™i leg uÈ™or cunoÈ™tință cu toată lumea. Nu las să-mi scape nici un prilej, dar È™tiu să păstrez distanÈ›ele, aÈ™a cum se cuvine. Când trăiam în FranÈ›a, îmi făceam prieteni din toÈ›i oamenii inteligenÈ›i pe care se întâmpla să-i fi întâlnit în cale. Ah! Văd că aÈ›i tresărit la auzul acestui subjonctiv. Mărturi¬sesc că am o adevărată slăbiciune pentru acest mod, precum È™i pentru limbajul ales în general, slăbiciune de care mă simt vinovat, vă rog să mă credeÈ›i. Știu prea bine că gustul pentru rufăria fină nu înseamnă neapărat că eÈ™ti nespălat pe pi¬cioare. Și totuÈ™i. Stilul, ca È™i mătăsurile, poate ascunde, nu o dată, cine È™tie ce eczemă. Mă mângâi spunându-mi că, la urma urmei, nici cei ce se bâlbâie nu sunt neprihăniÈ›i. AveÈ›i drep¬tate, să mai cerem puÈ›in rachiu de ienupăr. O să staÈ›i mult la Amsterdam? Frumos oraÈ™, nu-i aÈ™a? Fascinant? lată un adjectiv pe care nu l-am mai auzit de multă vreme. Tocmai de când am plecat din Paris, È™i sunt ani de atunci. Dar inima își are memoria ei, È™i-mi amintesc foarte bine de frumoasa noastră capitală È™i de cheiurile sale. Parisul nu-i altceva decât o iluzie, un superb decor locuit de patru milioane de umbre. Aproape cinci milioane, la ultimul recensământ? Pesemne au mai făcut pui. Nu m-aÈ™ mira. ÃŽntotdeauna am fost de părere că două sunt patimile de care suferă concetățenii noÈ™tri: ideile È™i desfrâul. Și acelea practi¬cate, ca să zic aÈ™a, fără nici o socoteală. Să ne ferim, de alt¬minteri, să-i osândim; nu sunt singurii: Europa întreagă se află în aceeaÈ™i situaÈ›ie. Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâine. ÃŽntr-o singură frază, vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea desfrâul È™i citea ziare. După o atât de temeinică definiÈ›ie, subiectul va fi, dacă pot îndrăzni să spun aÈ™a, epuizat. Olandezii nu-s atât de moderni. PriviÈ›i-i, nu s-ar putea spune că duc lipsă de timp. Ce fac? Ei bine, prea stimaÈ›ii domni aici de față trăiesc din munca acestor prea stimate doamne. Atât masculii cât È™i femelele sunt, de altminteri, niÈ™te foarte burgheze creaturi, venite, ca de obicei, aici, din mito¬manie sau din prostie. ÃŽn fond, pentru că au prea multă sau prea puÈ›ină imaginaÈ›ie. Din când în când, domnii mânuiesc cuÈ›itul sau revolverul, dar să nu vă închipuiÈ›i că o fac cu cine È™tie ce tragere de inimă. AÈ™a cere rolul, asta-i tot, dar sunt morÈ›i de frică în timp ce trag ultimele cartuÈ™e. Acestea fiind zise, îi găsesc mai morali decât pe ceilalÈ›i, cei care ucid în fa¬milie, pe îndelete. N-aÈ›i băgat de seamă că societatea noastră e organizată în vederea acestui gen de asasinat? AÈ›i auzit vorbindu-se, desigur, de acei peÈ™ti mărunÈ›i din râurile brazi¬liene care se năpustesc cu miile asupra înotătorului impru¬dent È™i-l înfulecă în câteva clipe, cu înghiÈ›ituri mici È™i lacome, nelăsând în urina lor decât un schelet bine curățat? Ei bine, asta-i È™i organizarea lor. "Vrei să duci o viață cinstită? La fel cu toată lumea?" Spui da, bineînÈ›eles. Cum ai putea să spui nu? "StraÈ™nic! Vei fi înfulecat. Poftim o meserie, o familie, distracÈ›ii organizate." Și dinÈ›iÈ™orii se înfig în carne, până la os. Dar sunt nedrept. De ce spun organizarea lor? Căci, Ia urma urmei e a noastră, a tuturor, È™i fiecare se grăbeÈ™te să-l înfulece pe celălalt. ÃŽn sfârÈ™it, iată că vine È™i rachiul nostru. ÃŽn sănătatea dumnea¬voastră! Da, gorila a deschis gura, spunându-mi "doctor". ÃŽn È›ara asta toată lumea e doctor sau profesor. Le place să-È™i manifeste respectul, din bunătate È™i din modestie. La ei, cel puÈ›in, răutatea nu-i o instituÈ›ie naÈ›ională. De fapt nu sunt medic. Dacă vă interesează, înainte de a veni aici eram avocat. Acum sunt judecător-penitent. Dar îngăduiÈ›i-mi să mă pre¬zint: Jean-Baptiste Clamence, sluga dumneavoastră. Sunt fe¬ricit să vă cunosc. Vă ocupaÈ›i fără îndoială cu afacerile? Aproximativ? Excelent răspuns! Și judicios: totul, în ceea ce ne priveÈ™te, e aproximativ. Vă rog, îngăduiÈ›i-mi să fac pe detectivul. AveÈ›i aproximativ vârsta mea, privirea atotÈ™tiu¬toare a omului de patruzeci de ani, care le-a văzut în viaÈ›a lui aproximativ pe toate, sunteÈ›i aproximativ bine îmbrăcat, adică îmbrăcat ca pe la noi, È™i aveÈ›i mâinile îngrijite. SunteÈ›i deci, aproximativ, un burghez. Dar un burghez rafinat. Faptul că tresăriÈ›i la auzul subjonctivului imperfect e o îndoită do¬vadă a culturii dumneavoastră: mai întâi pentru că-l recunoaÈ™teÈ›i È™i apoi pentru că vă supără la ureche. ÃŽn sfârÈ™it, pre¬zenÈ›a mea vă amuză ceea ce, fără să mă laud, presupune din partea dumneavoastră o anume lărgime de vederi. SunteÈ›i, deci, aproximativ... Dar ce importanță poate avea asta? Profesiunile mă interesează mai puÈ›in decât sectele. ÃŽngăduiÈ›i-mi să vă pun două întrebări, la care vă rog să nu-mi răspundeÈ›i dacă le socotiÈ›i indiscrete. SunteÈ›i bogat? ÃŽntr-o oarecare măsură? Nu. SunteÈ›i, aÈ™adar, ceea ce eu numesc un saducheu. Dacă n-aÈ›i citit Sfânta Scriptură, recunosc că asta nu vă spune mare lucru. Dimpotrivă? CunoaÈ™teÈ›i, aÈ™adar Sfânta Scriptură? Hotărât lucru, mă interesaÈ›i... Cât despre mine... JudecaÈ›i È™i dumneavoastră, prin sta¬tură, umeri È™i față, despre care mi s-a spus adesea că are o expresie sălbatică, semăn mai curând cu un jucător de rugbi, nu-i aÈ™a? Dar, È›inând seama de felul meu de a vorbi, trebuie să recunoaÈ™teÈ›i că nu-mi lipseÈ™te un anume rafinament. Cămila din părul căreia a fost È›esut pardesiul pe care-l port suferea, fără îndoială, de râie; în schimb, am unghiile îngri¬jite. Și eu am văzut multe în viaÈ›a mea È™i totuÈ™i vă vorbesc deschis, fără nici o precauÈ›ie, doar pentru că-mi place figura dumneavoastră. ÃŽn sfârÈ™it, în ciuda bunelor mele maniere È™i a limbajului meu ales, sunt un obiÈ™nuit al barurilor frecventate de marinarii din Zeedijk. Nu vă mai străduiÈ›i să ghiciÈ›i! Me¬seria mea are două feÈ›e, ca È™i omul, în general. V-am mai spus, sunt judecător-penitent. Un singur lucru e simplu în cazul meu: sunt sărac. Da, am fost bogat, nu, nu mi-am împărÈ›it averea cu alÈ›ii. Ce dovedeÈ™te asta? Că È™i eu eram un saducheu... AuziÈ›i sirenele din port? ÃŽn noaptea asta o să fie ceață pe Zuider Zee. PlecaÈ›i? IertaÈ›i-mă dacă v-am reÈ›inut. Cu îngăduinÈ›a dumneavoastră, nu veÈ›i plăti. La "Mexico City" sunteÈ›i ca È™i la mine acasă È™i vizita dumneavoastră m-a făcut nespus de fericit. Mâine, desigur, voi fi tot aici, ca È™i în celelalte seri, È™i vă voi accepta cu recunoÈ™tință invitaÈ›ia. Care e drumul... V-ar supăra — aÈ™a ar fi mai simplu — dacă v-aÈ™ întovărăși până-n port? De acolo, după ce veÈ›i înconjura mahalaua evreiască, o să daÈ›i în acele bulevarde minunate pe care trec tramvaie încărcate cu flori, din care se aude o muzică răsunătoare. Hotelul dumneavoastră se află pe unul din ele, pe Damrak. După dumneavoastră, vă rog. Eu locuiesc în mahalaua evre¬iască sau în ceva ce se numea astfel până când fraÈ›ii noÈ™tri hitleriÈ™ti au golit locul. Ce mai prăpăd! Șaptezeci È™i cinci de mii de evrei deportaÈ›i sau asasinaÈ›i, altfel spus, curățenie mare prin metoda vidului! Atâta conÈ™tiinciozitate, atâta răbdare metodică, sunt vrednice de admiraÈ›ie. Când n-ai ca¬racter, trebuie cel puÈ›in să ai metodă. Aici s-au făcut, indis¬cutabil, minuni È™i pot spune că trăiesc pe locul uneia din cele mai mari crime din câte a cunoscut istoria. Poate că tocmai asta mă ajută s-o înÈ›eleg pe gorilă È™i felul ei bănuitor de a fi. Sunt astfel înarmat împotriva acelei porniri lăuntrice care mă îndeamnă în chip irezistibil să simpatizez cu semenii mei. Când văd o figură nouă, cineva în mine dă alarma. "ÃŽnce¬tineÈ™te. Primejdie!" Chiar când învinge simpatia, rămân prudent. ȘtiÈ›i că-n satul meu, în cursul unei acÈ›iuni de represalii, un ofiÈ›er german a rugat-o foarte curtenitor pe-o bătrână să binevoiască a alege dintre cei doi fii ai săi pe cel ce urma să fie împuÈ™cat ca ostatic? Să aleagă, vă daÈ›i seama? Pe acela? Nu, pe acesta. Și să-l vadă plecând. Nu mai insist, dar credeÈ›i-mă, domnule, toate surprizele sunt cu putință. Am cunoscut cândva un om cu inimă neprihănită, care afirma sus È™i tare că el se încrede în oameni. Era pacifist, anarhist, iubea cu aceeaÈ™i dragoste umanitatea întreagă È™i animalele. Un suflet de elită, da, asta-i sigur. In timpul ultimelor războaie religioase din Europa, se retrăsese la È›ară. Scrisese pe pragul casei: "Ori de unde aÈ›i veni, intraÈ›i È™i fiÈ›i bine veniÈ›i". Cine, după părerea dumneavoastră, a răspuns acestei frumoase invitaÈ›ii? Câțiva miliÈ›ieni, care au intrat ca la ei acasă È™i i-au scos maÈ›ele. Oh! IertaÈ›i-mă doamnă! N-a înÈ›eles, de altminteri, ni¬mic. Câtă lume — nu găsiÈ›i? —, deÈ™i e atât de târziu È™i plouă întruna de zile întregi! Din fericire, există păhărelul cu ra¬chiu de ienupăr, singura lucire în bezna care ne înconjoară. SimÈ›iÈ›i lumina aurie, lumina arămie, pe care o aprinde în noi? îmi place să străbat oraÈ™ul, seara, când mă pătrunde dogoarea rachiului de ienupăr. Merg aÈ™a nopÈ›i întregi, visez sau îmi vorbesc întruna. Ca în seara asta, da, È™i mă tem că v-am cam năucit, mulÈ›umesc, sunteÈ›i prea amabil. Dar simt nevoia să vorbesc È™i, de cum deschid gura, frazele încep să curgă È™uvoi. De altminteri, È›ara asta mă inspiră. Iubesc poporul ăsta miÈ™unând pe străzi, înghesuit pe un petec de loc între case È™i apă, împresurat de ceÈ›uri, de pământuri îngheÈ›ate, È™i marea fumegând ca un cazan de rufe puse la fiert. ÃŽl iubesc, pentru că are o viață dublă. E aici È™i totodată aiurea. Ba da! Ascultându-le paÈ™ii grei pe caldarâmul umed, văzându-i cum trec gravi printre prăvăliile lor pline cu scrumbii aurii È™i bijuterii de culoarea frunzelor uscate, îi credeÈ›i, poate, aici, în seara asta? SunteÈ›i oare È™i dumnea¬voastră ca toÈ›i ceilalÈ›i: îi luaÈ›i pe oamenii aceÈ™tia de treabă drept un trib de sindici È™i de negustori ce-È™i numără ziua întreagă banii È™i sorÈ›ii de viață veÈ™nică È™i al căror unic lirism ar fi acela de a asista din când în când, cu capul acoperit de pălăria cu boruri largi, la câte o lecÈ›ie de anatomie? Vă înÈ™elaÈ›i. Merg alături de noi, e drept, È™i totuÈ™i, uitaÈ›i-vă la ca¬petele lor: ele plutesc în ceaÈ›a de neon, de rachiu de ienupăr È™i izmă care coboară din firmele roÈ™ii È™i verzi. Olanda e o nălucire, domnule, o nălucire de aur È™i de fum, mai fumurie ziua, mai aurie noaptea, È™i, noaptea ca È™i ziua, plină de toÈ›i aceÈ™ti Lohengrini, lunecând visători pe bicicletele lor negre cu ghidonul înalt, lebede funebre ce se rotesc fără încetare în toată È›ara, în jurul mării, de-a lungul canalelor. Visează, cu capetele pierdute în norii lor arămii, lunecă în cerc, se roagă, somnambuli, în tămâia aurie a ceÈ›ii, È™i nu mai sunt de mult aici. Se află la mii de kilometri, în Java, insula îndepărtată. Se roagă la acei zei indonezieni cu chipurile strâmbe cu care È™i-au împodobit toate vitrinele È™i care rătăcesc chiar acum deasupra noastră, înainte de a se agăța, ca niÈ™te magnifice maimuÈ›e, de firme È™i de acoperiÈ™urile în trepte, amintindu-le acestor coloni nostalgici că Olanda nu-i numai Europa negustorilor, ci È™i marea, marea care duce către Cipango, către insulele unde oamenii mor nebuni È™i fericiÈ›i. Dar văd c-am început să pledez! IertaÈ›i-mă! De vină sunt, domnule, deprinderea, vocaÈ›ia È™i, de asemenea, dorinÈ›a mea de a vă face să înÈ›elegeÈ›i bine oraÈ™ul acesta È™i miezul lu¬crurilor! Căci suntem în miezul lucrurilor. AÈ›i observat oare că toate aceste canale concentrice din Amsterdam seamănă cu cercurile infernului? Infernul burghez, plin de vise urâte. Când vii din afară, pe măsură ce treci dintr-un cerc într-altul, viaÈ›a È™i deci È™i crimele ei devine tot mai opacă, tot mai întu¬necată. Aici suntem în ultimul cerc. Cercul... Ah! È™tiÈ›i È™i asta? ÃŽmi vine cu adevărat din ce în ce mai greu să ghicesc în ce categorie trebuie să vă aÈ™ez. Atunci înÈ›elegeÈ›i de ce spun că miezul lucrurilor e aici, deÈ™i ne aflăm la marginea continen¬tului. Un om sensibil înÈ›elege asemenea ciudățenii. ÃŽn orice caz, cititorii de ziare È™i desfrânaÈ›ii nu pot merge mai departe. Vin din toate colÈ›urile Europei È™i se opresc în jurul mării in¬terioare, pe plaja alburie. Ascultă sirenele, caută zadarnic în ceață silueta vapoarelor, apoi trec înapoi canalele si se întorc acasă prin ploaie. PătrunÈ™i de frig, vin să ceară, în toate limbile pământului, rachiu de ienupăr, la "Mexico City". Acolo îi aÈ™tept eu. Pe mâine, aÈ™adar, domnule È™i iubite compatriot. Nu, de aici veÈ›i găsi uÈ™or drumul; mă despart de dumneavoastră lângă podul acesta. Noaptea nu trec niciodată pe pod. Am făcut legământ. ÃŽnchipuiÈ›i-vă, de pildă, că s-ar arunca cineva în apă: ori săriÈ›i după el să-l pescuiÈ›i, È™i, pe vreme rece, vă primejduiÈ›i sănătatea, ori lăsaÈ›i lucrurile în voia lor, dar de pe urma unor asemenea sărituri nefăptuite rămâi uneori cu o ciudată oboseală. Noapte bună! Cum? VorbiÈ›i, de acele doamne ce se arată la ferestre? E visul, domnule, visul cu cheltuială puÈ›ină, călătoria în Indii. Făpturile acestea se par¬fumează cu mirodenii. IntraÈ›i, ele vor trage perdelele È™i veÈ›i începe să plutiÈ›i. Zeii coboară peste trupurile goale È™i insulele gonesc, nebune, cu pletele de palmieri zbătându-se în vânt. ÃŽncercaÈ›i. Ce înseamnă un judecător-penitent? Văd că v-am intri¬gat cu toată această poveste. Am făcut-o fără să-mi dau seama, vă rog să mă credeÈ›i, dar pot să mă explic mai lămurit într-un sens, e vorba chiar de una din funcÈ›iile mele. Dar trebuie mai întâi să vă expun un anume număr de fapte care vă vor ajuta să înÈ›elegeÈ›i mai bine cele ce vă voi povesti. Acum câțiva ani eram avocat la Paris È™i, credeÈ›i-mă, un avocat destul de cunoscut. BineînÈ›eles, nu v-am spus adevă¬ratul meu nume. Aveam o specialitate: cauzele nobile. Văduva È™i orfanul, cum se spune, nu È™tiu pentru care pricină, de vreme ce, la urma urmei, destule văduve săvârÈ™esc ne¬dreptăți È™i destui orfani se arată necruțători. Era de-ajuns ca acuzatul să semene cât de cât a victimă, pentru ca mânecile mele să È™i intre în acÈ›iune. Și încă ce acÈ›iune! O adevărată furtună! Inima-mi grăia prin mâneci. Ai fi zis că mă culcam în fiecare noapte cu dreptatea însăși. Sunt sigur că aÈ›i fi ad¬mirat precizia tonului, exactitatea emoÈ›iei, convingerea È™i căldura, indignarea stăpânită a pledoariilor mele. Natura a fost darnică cu mine în privinÈ›a fizicului È™i atitudinile nobile îmi vin fără cel mai mic efort. Mai mult, eram susÈ›inut de două sentimente sincere: mulÈ›umirea că mă aflu de partea celui nevinovat È™i un dispreÈ› instinctiv față de judecători în general. DispreÈ›ul acesta, totuÈ™i, nu era poate chiar atât de instinctiv. Știu acum că-È™i avea temeiurile sale. Dar, văzut din afară părea mai curând pătimaÈ™. Nu se poate nega — nu-i aÈ™a? — că, pentru moment cel puÈ›in, e nevoie È™i de jude¬cători. TotuÈ™i, nu izbuteam să pricep cum de poate un om să-È™i acorde singur dreptul de a exercita această surprin¬zătoare funcÈ›ie. Admiteam că lucrul există, de vreme ce-l vedeam, dar cam tot aÈ™a cum admiteam că există È™i lăcuste. Cu singura diferență că invaziile acestor ortoptere nu mi-au adus niciodată vreo para, în timp ce, datorită dialogului cu niÈ™te oameni pe care-i dispreÈ›uiam, îmi câștigam viaÈ›a. Dar eram de partea celui nevinovat È™i conÈ™tiinÈ›a mea era împăcată. Sentimentul că eÈ™ti în dreptul tău, mulÈ›umirea de a avea dreptate, bucuria de a te stima pe tine însuÈ›i sunt, dragă domnule, tot atâtea resorturi puternice care ne ajută să rezistăm sau să mergem înainte. Dimpotrivă, dacă-i lipseÈ™ti pe oameni de aceste sentimente, îi vezi cum se preschimbă în câini furioÈ™i. Câte crime nu s-au făptuit numai pentru că autorul lor nu mai putea să-È™i îndure vinovăția! Am cunos¬cut odinioară un industriaÈ™ care avea o nevastă desăvârÈ™ită, admirată de toată lumea, È™i pe care totuÈ™i o înÈ™ela. Bărbatul acesta turba de-a binelea la gândul că e vinovat, că lui nu-i stă în putință nici să primească È™i nici să-È™i dea brevet de vir¬tute. Cu cât nevasta se arăta mai desăvârÈ™ită, cu atât creÈ™tea È™i turbarea lui. ÃŽn cele din urmă nu È™i-a mai putut îndura vina È™i ce credeÈ›i c-a făcut? N-a mai înÈ™elat-o? Nu. A omorât-o. Iată cum am avut prilejul să-l cunosc. SituaÈ›ia mea era ceva mai de invidiat. Nu numai că nu riscam să ajung în tabăra criminalilor (mai cu seamă, nefiind însurat, nu puteam fi în primejdie să-mi ucid nevasta), dar, mai mult decât atât, le luam apărarea, cu condiÈ›ia să fie buni ucigaÈ™i, aÈ™a cum alÈ›ii sunt buni sălbatici. ÃŽnsuÈ™i felul în care-i apăram îmi dădea mari satisfacÈ›ii. ÃŽn viaÈ›a mea profesională eram într-adevăr fără pată. N-am acceptat niciodată să fiu mituit, asta se înÈ›elege de la sine, dar, mai mult decât atât, socoteam înjositoare orice fel de intervenÈ›ie. Lucru È™i mai rar, n-am consimÈ›it niciodată să-i măgulesc pe ziariÈ™ti, spre a-i cîștiga de partea mea, nici pe funcÈ›ionarii a căror priete¬nie mi-ar fi putut fi de folos. Am avut pînă È™i norocul să mi se ofere de două sau de trei ori Legiunea de onoare, pe care mi-am putut îngădui s-o refuz cu o demnitate discretă, în care aflam adevărata mea răsplată. ÃŽn sfîrÈ™it, niciodată n-am luat bani de la săraci È™i nici n-am strigat lucrul ăsta pe toate drumurile. Să nu credeÈ›i, domnule, că vreau să mă laud spunându-vă toate astea. Căci nu aveam nici un merit: lăcomia, care, în societatea noastră, È›ine loc de ambiÈ›ie, m-a făcut întotdeauna să râd. Þinteam mai sus; o să vedeÈ›i că, în cazul meu, expresia este exactă. ÃŽnchipuiÈ›i-vă, aÈ™adar, mulÈ›umirea de care aveam parte. Mă bucuram de propria mea fire È™i noi È™tim cu toÈ›ii că asta-i fericirea adevărată, deÈ™i, pentru a ne liniÈ™ti reciproc, ne pre¬facem uneori a osândi această plăcere sub numele de egoism. Mă bucuram cel puÈ›in de acea parte a firii mele care reacÈ›iona cu atâta promptitudine la suferinÈ›a văduvei È™i a orfanului încât, exercitându-se atât de des, ajunsese să pună stăpânire pe întreaga mea viață. De exemplu, îmi plăcea la nebunie să-i ajut pe orbi să treacă strada. Cum zăream un băț bâjbâind la colÈ›ul unui trotuar, dădeam fuga într-acolo, ajungeam uneori doar cu o clipă înaintea mâinii milostive care se întinsese către orb, îl răpeam oricărei alte solicitudini, spre a-l conduce apoi cu blândeÈ›e È™i hotărâre printre obstacolele cir¬culaÈ›iei, către portul liniÈ™tit al trotuarului din față, unde ne despărÈ›eam pradă aceleiaÈ™i emoÈ›ii. ÃŽmi plăcea de asemenea să le dau lămuriri trecătorilor, să-i las să-È™i aprindă È›igara de la È›igara mea, să pun umărul spre a urni din loc vreo căruță prea încărcată, să împing la automobilul aflat în pană, să cumpăr ziarul de la o femeie din Armata Salvării È™i flori de la bătrâna vânzătoare, deÈ™i È™tiam că le fură din cimitirul Montparnasse. ÃŽmi plăcea, ah, îmi vine mai greu s-o spun, să dau de pomană. Un prieten al meu, bun creÈ™tin, recunoÈ™tea că primul sentiment pe care-l încerci când vezi apropiindu-se un cerÈ™etor de casa ta e mai curând neplăcut. Cu mine lucru¬rile stăteau mult mai rău: în asemenea ocazii eram de-a dreptul fericit. Dar mai bine să nu mai vorbim de asta. Să vorbim mai bine de politeÈ›ea mea. Era binecunoscută si totuÈ™i indiscutabilă, prilejuindu-mi neasemuite bucurii. Dacă aveam norocul, în unele dimineÈ›i, să pot ceda locul în autobuz sau în metrou cuiva care era limpede că-l merită, să ridic de jos un obiect ce-i scăpase din mână vreunei doamne bătrâne È™i să i-l dau cu un zâmbet bine È™tiut sau să cedez taxiul cuiva mai grăbit decât mine, eram fericit ziua întreagă. Tre¬buie să vă spun chiar că încercam o adevărată bucurie în acele zile când, transporturile publice fiind în grevă, aveam prilejul să-i iau cu mine în maÈ™ină din staÈ›iile de autobuz pe unii dintre nefericiÈ›ii mei concetățeni, care nu aveau altminteri cum să se întoarcă acasă. Să-mi cedez scaunul la teatru pentru ca o pereche să poată sta alături, să aÈ™ez, în tren, valizele unei fete în plasa prea înaltă pentru ea, erau tot atâtea isprăvi pe care le săvârÈ™eam mai des decât un altul, pentru că eram mai atent la prilejurile ce mi se ofereau È™i pentru că ele erau pentru mine tot atâtea plăceri îndelung gustate. Treceam de asemenea drept un om generos, ceea ce È™i eram. ÃŽn viaÈ›a mea am dăruit multe lucruri, în public È™i în particular. Și, departe de a suferi când trebuia să mă despart de un obiect sau de o sumă de bani, încercam, dimpotrivă, nesecate plăceri, printre care stătea la loc de cinste o anu¬mită melancolie iscată uneori de gândul zădărniciei tuturor acelor daruri È™i a ingratitudinii care, după toate probabili¬tățile, le va urma. ÃŽmi făcea chiar atâta plăcere să dau, încât nu puteam suferi să văd în asta o obligaÈ›ie. Corectitudinea în chestiunile băneÈ™ti mă plictisea de moarte È™i-i făceam față fără nici un chef. Voiam să fiu stăpânul mărinimiei mele. V-am arătat doar câteva fapte mărunte, dar care vă vor face să înÈ›elegeÈ›i plăcerea nesfârÈ™ită pe care o aflam în felul meu de viață È™i mai cu seamă în meseria mea. Să fii oprit, de pildă, pe sălile tribunalului, de nevasta unui acuzat pe care l-ai apărat numai din spirit de dreptate È™i din milă, adică fără să-i iei un ban, s-o auzi murmurând că prin nimic, dar absolut prin nimic nu-È™i va putea arăta recunoÈ™tinÈ›a pentru ceea ce ai făcut pentru ei, să-i răspunzi atunci că era firesc să fi făcut aÈ™a, că oricine ar fi procedat la fel, să-i oferi chiar un mic ajutor, apoi, spre a curma toate acele efuziuni È™i a le păstra astfel întreaga valoare, să săruÈ›i mâna bietei femei È™i să pleci, credeÈ›i-mă, dragă domnule, înseamnă să te ridici mult mai sus decât ambiÈ›iosul de rând si să atingi acea culme unde vir¬tutea nu se mai hrăneÈ™te decât din ea însăși. Să ne oprim pe aceste înălÈ›imi. ÃŽnÈ›elegeÈ›i acum ce voiam să spun afirmând că È›inteam mai sus. Vorbeam tocmai de aceste culmi, singurele pe care pot trăi. Da, m-am simÈ›it întotdeauna bine doar în situaÈ›iile nobile. Până È™i în cele mai mici amănunte ale vieÈ›ii simÈ›eam nevoia să mă depășesc. Preferam autobuzul metroului, trăsurile taxiurilor, iar la ca¬fenea, mesele din stradă celor dinăuntru. ÃŽmi plăceau avioa¬nele sportive, care-È›i îngăduie să zbori în înaltul cerului cu capul descoperit, iar pe vapor puteam fi văzut făcând nesfârÈ™ite plimbări pe dunetă. La munte ocoleam văile adânci, căutând crestele È™i podiÈ™urile înalte; întotdeauna mă dovedeam a fi cel puÈ›in omul dealurilor. Dacă soarta m-ar fi silit să-mi aleg o meserie manuală, strungar sau tinichigiu, aÈ™ fi ales-o, puteÈ›i fi sigur, pe cea de a doua, ca să pot repara acoperiÈ™uri È™i să mă îmbăt astfel de înălÈ›imi. Buncărele, calele, subteranele, grotele, prăpăstiile îmi făceau o silă nespusă. Nutream chiar o ură cu totul specială împotriva speologilor, care aveau neobrăzarea să figureze în prima pagină a ziare¬lor È™i ale căror performanÈ›e mă umpleau de scârbă. Să te căzneÈ™ti să ajungi la cota minus opt sute, cu riscul de a te pomeni cu capul înÈ›epenit în crăpătura unei stânci (într-un sifon, cum spun aceÈ™ti inconÈ™tienÈ›i), mi se pare o ispravă vrednică de niÈ™te caractere pervertite sau grav bolnave, ba chiar o adevărată crimă. Un balcon natural, aflat la cinci-È™ase sute de metri deasu¬pra mării ce se zăreÈ™te în depărtare scăldată în lumină, era dimpotrivă, locul unde respiram în voie, mai cu seamă dacă eram singur, mult deasupra celorlalÈ›i oameni, ce-mi apăreau atunci ca niÈ™te furnici. ÃŽnÈ›elegeam uÈ™or de ce predicile cu urmări hotărâtoare È™i marile minuni au avut întotdeauna loc pe înălÈ›imi. După părerea mea, meditaÈ›ia era cu neputință într-un beci sau într-o celulă de închisoare (în afară de cazul când se afla într-un turn cu perspectivă largă); în asemenea locuri nu făceai decât să mucegăieÈ™ti. Și îl înÈ›elegeam pe acel om care n-a mai vrut să fie călugăr pentru că fereastra chiliei sale, în loc să se deschidă, aÈ™a cum se aÈ™teptase, spre o prive¬liÈ™te întinsă, dădea către un zid. Eu unul, fiÈ›i sigur, nu mucegăiam. ÃŽn fiece clipă a zilei, în mine însumi È™i printre ceilalÈ›i, mă cățăram pe înălÈ›imi, unde aprindeam focuri luminoase, primind vesele rugi de mulÈ›umire, ce se înălÈ›au până la mine. Și astfel, mă bucuram de viață È™i de propria-mi desăvârÈ™ire. Profesiunea mea satisfăcea în chipul cel mai fericit această vocaÈ›ie pentru înălÈ›imi. Mă scutea de orice amărăciune față de semenul meu, căruia îi puteam fi întotdeauna de folos, fără a-i datora vreodată ceva. Mă aÈ™eza deasupra judecătoru¬lui, care era judecat la rându-i de mine, deasupra acuzatului, pe care-l sileam la recunoÈ™tință. AscultaÈ›i cu atenÈ›ie cele ce vă voi spune, dragă domnule: trăiam fără să dau socoteală de nimic. Nu cădeam sub puterea niciunei judecăți, nu mă aflam pe scena tribunalului, ci undeva sus, sub bolÈ›i, ca acei zei ce sunt coborâți doar din când în când cu ajutorul unor scripeÈ›i, spre a transfigura acÈ›iunea È™i a-i da un sens. La urma urmei, a trăi pe culmi rămâne totuÈ™i singurul mijloc de a te face văzut È™i adorat de mulÈ›ime. Câțiva dintre bunii mei criminali ascultaseră, de altmin¬teri, când uciseseră, de acelaÈ™i imbold. Lectura ziarelor le aducea, fără îndoială, în trista situaÈ›ie în care se aflau, un fel de compensaÈ›ie amară. Ca mulÈ›i oameni, nu mai putuseră îndura anonimatul È™i această neliniÈ™te putuse, în parte, să-i împingă la acele neplăcute violenÈ›e. Pentru a te face cunos¬cut e de-ajuns să-È›i ucizi portăreasa. Din nefericire, e vorba de o faimă efemeră, căci portăresele care ar trebui să fie È™i sunt ucise sunt destule la număr. Crima deÈ›ine, fără încetare, primul rol pe scena lumii, dar criminalul nu-l joacă decât o clipă, fiind pe dată înlocuit. Victoria lui trecătoare e plătită prea scump. Dimpotrivă, apărându-i pe aceÈ™ti nefericiÈ›i care aspirau la celebritate, câștigai, în acelaÈ™i timp È™i în aceeaÈ™i măsură, dar cu mijloace mai economice, adevărata faimă. Asta mă È™i încuraja să depun eforturi vrednice de toată lauda ca să-i fac să plătească cât mai puÈ›in: atât cât plăteau, plăteau întrucâtva în locul meu. Indignarea, talentul, emoÈ›ia pe care le cheltuiam mă scuteau, în schimb, de orice datorie față de ei. Judecătorii pedepseau, acuzaÈ›ii ispășeau, iar eu, liber de orice îndatorire, în afara oricărei judecăți È™i a oricărei pe¬depse, tronam, liber, într-o lumină paradisiacă. Oare nu acesta-i paradisul, dragă domnule, viaÈ›a trăită nemijlocit? Asta a fost viaÈ›a mea. N-am avut niciodată ne¬voie să învăț să trăiesc: È™tiam totul încă de la naÈ™tere. Există oameni pentru care esenÈ›ialul e să afle cum să se ferească de semenii lor sau cum să cadă la înÈ›elegere cu ei. Eu ajunse¬sem de mult la această înÈ›elegere! ÃŽn chipul cel mai firesc, È™tiam să fiu familiar când trebuia, tăcut dacă era nevoie, dez¬involt sau grav, după împrejurări. De aceea mă bucuram de o mare popularitate È™i succesele mele în cercurile pe care le frecventam erau cum nu se poate mai numeroase. Aveam o înfățiÈ™are plăcută, mă arătam un dansator neobosit, dând tot¬odată dovezi discrete de erudiÈ›ie, izbuteam să iubesc, în ace¬laÈ™i timp, lucru deloc uÈ™or, dreptatea È™i femeile, practicam sporturile È™i artele frumoase: dar mă opresc aici, ca să nu bănuiÈ›i că vreau să mă laud. ÃŽnchipuiÈ›i-vă, în scurte cuvinte, un bărbat în puterea vârstei, cu o sănătate de fier, înzestrat cu toate darurile, îndemânatic în exerciÈ›iile fizice ca È™i în cele ale inteligenÈ›ei, nici sărac, nici bogat, dormind bine È™i pe de¬plin mulÈ›umit de sine însuÈ™i, sentiment care de altminteri nu se vădea decât în purtarea lui sociabilă È™i fericită, È™i cred că veÈ›i fi de acord că am dreptate să vorbesc, cu toată modestia, de o viață izbutită. Da, puÈ›ine făpturi au fost mai aproape de natură decât mine. Acordul meu cu viaÈ›a era total, aderam la ea cu toată fiinÈ›a mea, fără a refuza nimic din ironiile, din măreÈ›ia È™i din servituÈ›ile ei. Mai cu seamă carnea, materia, fizicul, într-un cuvânt, care-i descumpăneÈ™te sau îi descurajează pe cei mai mulÈ›i, în dragoste sau în singurătate, îmi aducea, fără să mă robească, bucurii statornice. Eram făcut pentru a avea un trup. De aici, acea armonie ce-mi era proprie, acea stăpânire de sine calmă pe care oamenii o simÈ›eau si despre care-mi spuneau uneori că-i ajută să trăiască; tovărășia mea era cău¬tată. Adesea, de pildă, mulÈ›i credeau că mă mai întâlniseră cândva. ViaÈ›a îmi venea întru întâmpinare, cu fiinÈ›ele È™i cu darurile ei; îi acceptam ofrandele cu mândrie È™i bunăvoință, într-adevăr, fiind atât de om, din plin È™i cu simplitate, mă so¬coteam oarecum supraom. Mă trăgeam dintr-o familie onorabilă, dar modestă (tatăl meu fusese ofiÈ›er), È™i totuÈ™i, în anumite dimineÈ›i, v-o mărtu¬risesc cu umilință, mă simÈ›eam fiu de rege sau rug aprins. Era, vă rog să reÈ›ineÈ›i, altceva decât convingerea mea de fiecare zi că sunt mai inteligent decât ceilalÈ›i. O atare convingere, de altminteri, n-are nici o importanță, de vreme ce o împărtă¬șesc atâția imbecili. Nu, eram atât de fericit, încât mă simÈ›eam, îmi vine greu s-o spun, ales. Ales între toÈ›i, pentru acea înde¬lungă È™i stăruitoare reuÈ™ită. Sentimentul acesta era, la urma urmei, rezultatul modestiei mele. Refuzam să pun asemenea reuÈ™ită doar pe seama meritelor mele È™i nu puteam crede că îmbinarea într-o singură făptură, a unor calități atât de felu¬rite È™i de mari, se putea datora numai întâmplării. De aceea, trăind fericit, mă simÈ›eam, într-un anume fel, îndreptățit la fericire printr-un decret superior. Când vă voi spune că nu eram credincios, vă veÈ›i da mai bine seama cât de neobiÈ™nuită era acea convingere. ObiÈ™nuită sau nu, ea m-a făcut să mă ridic multă vreme deasupra existenÈ›ei zilnice, È™i datorită ei am plutit, literalmente, la înălÈ›ime si asta ani de-a rândul, ani pe care trebuie să vă spun că-i regret È™i acum. Am plutit până-n seara când... Dar asta-i altă chestiune si mai bine să nu vorbim de ea. De altfel poate că exagerez. Mă simÈ›eam bine în toate privinÈ›ele, e adevărat, dar în acelaÈ™i timp nimic nu mă mulÈ›umea. Fiecare bucurie mă făcea să doresc alta. Trăiam astfel într-o necurmată petrecere. Mi se întâmpla să dansez nopÈ›i întregi, tot mai lacom de oameni È™i de viață. Uneori, în acele nopÈ›i târzii în care dansul, alcoolul subtil, simțămintele mele dezlănÈ›uite È™i violenta uitare de sine a celorlalÈ›i mă cu¬fundau într-o supremă beÈ›ie, istovit È™i totodată fericit, mi se părea, la limita oboselii È™i timp de o clipă, că înÈ›eleg, în sfârÈ™it, taina fiinÈ›elor È™i a lumii. Dar oboseala pierea a doua zi È™i, o dată cu ea, taina; iar eu mă avântam din nou în vâltoare. Alergam astfel, gustând clipă de clipă fericirea dar nesăturându-mă niciodată de ea, fără a È™ti unde să mă opresc, până în ziua, până în seara, mai bine-zis, când muzica a tăcut È™i luminile s-au stins. Petrecerea la care am fost fericit.. Dar îngăduiÈ›i-mi să-l chem pe prietenul nostru, gorila. DaÈ›i din cap, în semn că-i mulÈ›umiÈ›i, È™i mai cu seamă beÈ›i cu mine, căci am nevoie de simpatia dumneavoastră. Văd că declaraÈ›ia mea vă uimeÈ™te. N-aÈ›i simÈ›it nicicând nevoia bruscă de simpatie, de ajutor, de prietenie? Da, bineînÈ›eles. Eu am învățat să mă mulÈ›umesc cu simpatia. O afli mai uÈ™or si nici nu obligă la nimic. "Vă asigur de toată simpatia meaâ€, iar în sinea ta îți È™i spui: "Și acum să trecem la altceva". E un sentiment de prim-ministru: îl ai pe nimica toată, după catastrofe. Cu prietenia nu-i la fel. Se dobândeÈ™te greu È™i numai cu timpul, dar când, în sfârÈ™it, o ai, nu mai poÈ›i scăpa de ea cu una cu două È™i, vrând-nevrând, trebuie să-i faci față. Să nu credeÈ›i, mai cu seamă, că prietenii îți vor telefona în fiecare seară, aÈ™a cum s-ar cuveni, spre a È™ti dacă nu cumva ai hotărât să te sinucizi sau, pur È™i simplu, dacă nu simÈ›i nevoia unei tovărășii, dacă nu ai chef să ieÈ™i în oraÈ™. Nu, dacă telefo¬nează, o vor face tocmai în seara când nu eÈ™ti singur È™i când viaÈ›a e frumoasă. Cât priveÈ™te sinuciderea, mai curând te vor îndemna la ea în virtutea a ceea ce, după părerea lor, ne datorăm nouă înÈ™ine. Căci să ne ferească Cerul, dragă dom¬nule, ca prietenii noÈ™tri să aibă o părere prea bună despre noi! Altfel stau lucrurile cu cei care au datoria de-a ne iubi — vorbesc de rude sau de rudele prin alianță (ce ex¬presie!). AceÈ™tia rostesc întotdeauna cuvântul care trebuie sau, mai curând, cuvântul care te ucide; telefonează aÈ™a cum tragi cu puÈ™ca. Și nimeresc totdeauna în plin. ÃŽn pieptul lor bate o inimă de mareÈ™al. Cum? Care seară? Ajung È™i acolo, dar vă rog să aveÈ›i răbdare. De altfel, într-un anume fel chiar despre asta-i vorba când pomenesc de prieteni È™i de rude. VedeÈ›i dumnea¬voastră, mi s-a povestit cândva despre un om al cărui prieten fusese băgat la închisoare, iar el se culca în fiecare seară de-a dreptul pe duÈ™umea, nevrând să se bucure de o bunăstare de care nu avea parte cel pe care-l iubea. Cine, dragă domnule, cine se va culca pe duÈ™umea pentru noi? Dacă sunt în stare să fac asta? AÈ™ vrea să fiu, voi fi în stare. Da, vom fi cu toÈ›ii în stare într-o zi, È™i atunci vom fi mântuiÈ›i. Dar nu-i uÈ™or, căci prietenia e uitucă sau neputincioasă. Vrea, dar nu poate. Sau nu vrea de-ajuns? Poate nu iubim îndeajuns viaÈ›a? AÈ›i observat că numai moartea ne trezeÈ™te simțămintele? Cât de mult ne iubim prietenii ce tocmai ne-au părăsit, nu-i aÈ™a? Cât de mult ne admirăm dascălii care-au amuÈ›it, cu gura plină de țărnă? Omagiul se lasă rostit atunci în chipul cel mai firesc, omagiul pe care l-au aÈ™teptat poate de la noi întreaga lor viață. Dar È™tiÈ›i de ce suntem întotdeauna mai drepÈ›i È™i mai generoÈ™i cu morÈ›ii? Pentru o pricină foarte simplă! Nu le mai suntem datori cu nimic. Ei ne lasă deplină libertate, putem să procedăm în toată voia, rostind omagiul între un cocteil È™i întâlnirea cu o amantă nostimă, când tot n-aveam altceva mai bun de făcut. Le-am fi, totuÈ™i, datori cu ceva, È™i anume să ne amintim de ei, dar noi avem memoria scurtă. Nu, în prietenul care tocmai ne-a părăsit iubim doar mortul de curând dus la groapă, moartea dureroasă, emoÈ›ia noastră, pe scurt, pe noi înÈ™ine! Aveam un prieten pe care-l ocoleam cât puteam. Mă cam plictisea, È™i, pe deasupra, era È™i un tip moral. Dar când a în¬ceput să agonizeze, fiÈ›i fără grijă, vechea noastră prietenie a înviat. N-am lipsit nici măcar o singură zi de la căpătâiul lui. A murit mulÈ›umit de mine, strângându-mi mâinile. O femeie care se È›inea scai de mine, dar în zadar, a avut bunul-gust să moară tânără. Pe dată i-am acordat în inima mea un loc de cinste. Iar când se întâmplă să se sinucidă cineva, Doamne, ce agitaÈ›ie plăcută! Telefonul sună, inima se revarsă, frazele sunt voit scurte, dar grele de subînÈ›elesuri, durerea stăpânită È™i chiar, da, chiar putem surprinde în tonul nostru puÈ›ină autoacuzare! AÈ™a e omul, dragă domnule: are două chipuri, nu poate iubi fără să se iubească pe sine. UitaÈ›i-vă la vecinii dumnea¬voastră, dacă aveÈ›i fericirea să moară cineva în casa în care locuiÈ›i. Dormeau liniÈ™tiÈ›i în micul lor oraÈ™ È™i iată, de pildă, că moare pe neaÈ™teptate portarul. Pe dată îi vezi cum se tre¬zesc, se agită, vor să afle cum s-a întâmplat, se înduioÈ™ează. Un mort sub tipar È™i spectacolul poate, în sfârÈ™it, să înceapă. Ce vreÈ›i, au nevoie de tragedie, asta-i mărunta lor transcen¬dență, aperitivul lor. CredeÈ›i că întâmplător am rostit cuvântul portar? Aveam unul plin de toate metehnele, rău¬tatea întruchipată, un monstru de meschinărie È™i de ură, ce l-ar fi scos din sărite È™i pe un sfânt. Nu-i mai vorbeam de mult, dar numai faptul că È™tiam că există era de-ajuns spre a-mi întuneca obiÈ™nuita mulÈ›umire. A murit È™i m-am dus la înmormântare. VreÈ›i să-mi spuneÈ›i de ce? Cele două zile din ajunul înmormântării au fost, de alt¬minteri, pline de interes. Nevasta portarului zăcea bolnavă în singura lor odaie È™i alături de ea fusese aÈ™ezat pe niÈ™te capre coÈ™ciugul. Trebuia să ne luăm singuri scrisorile. Deschi¬deam, spuneam: "Bună ziua, doamnă", ascultam elogiul de¬functului, spre care portăreasa arăta cu mâna, apoi ne luam scrisorile. Nimic vesel în toate astea, nu-i aÈ™a? TotuÈ™i, întreaga casă s-a perindat prin cămăruÈ›a care duhnea a fenol. Și locatarii nu-È™i trimiteau servitorii, o nu, ci se grăbeau să profite ei înÈ™iÈ™i de asemenea chilipir. Servitorii, de altfel, făceau acelaÈ™i lucru, dar pe ascuns. In ziua înmormântării s-a văzut că sicriul era prea mare pentru uÈ™a odăii. "O, dragul de el, spunea din patul ei portăreasa, extaziată È™i îndurerată în acelaÈ™i timp, ce înalt era!" "Nu vă îngrijiÈ›i, doamnă, răspun¬dea unul dintre ciocli, o să-l scoatem îndată, în picioare!" L-au scos, în picioare, È™i apoi l-au culcat, iar eu am fost singurul (alături de un om de serviciu de la o crâșmă, cu care am înÈ›eles că răposatul își bea în fiecare seară paharul de vin) care am mers până la cimitir È™i am azvârlit flori peste acel sicriu, ce m-a uimit de altfel prin bogăția lui. Apoi i-am făcut o vizită portăresei È™i am primit mulÈ›umirile ei de tragediană. Pentru care pricină am făcut toate astea, spuneÈ›i-mi? Pentru una singură: mi-am luat aperitivul. L-am înmormântat È™i pe un vechi colaborator al Aso¬ciaÈ›iei AvocaÈ›ilor. Un mic slujbaÈ™, dispreÈ›uit de toată lumea, căruia îi strângeam întotdeauna mâna. ÃŽn instituÈ›ia în care lu¬cram strângeam de altminteri mâna tuturor si asta ori de câte ori se ivea prilejul. Felul meu de a fi, simplu È™i cordial, îmi câștiga, fără prea mare osteneală, simpatia tuturor, fără de care nu mă puteam simÈ›i mulÈ›umit. La înmormântarea de care vorbesc, decanul nostru nu binevoise să vină. Eu, în schimb, da, È™i încă în ajunul unei călătorii, lucru de altmin¬teri subliniat de toată lumea. Știam că prezenÈ›a mea va fi remarcată È™i comentată în chip favorabil. Atunci, înÈ›elegeÈ›i, nici chiar ninsoarea ce cădea în ziua aceea nu m-a putut face să dau îndărăt. Cum? Ajung È™i acolo, nu vă temeÈ›i, ba chiar, într-un fel, tocmai despre asta vorbesc. Dar îngăduiÈ›i-mi mai întâi să vă arăt cum portăreasa mea, care se ruinase tot cumpărând la crucifixe din lemn de stejar ferecat cu argint, spre a-È™i savura È™i mai bine emoÈ›ia, o lună mai târziu s-a apucat să trăiască cu un fante cu voce frumoasă. O stâlcea în bătăi, ea È›ipa ca din gură de È™arpe, apoi tipul deschidea fereastra È™i începea să urle romanÈ›a lui preferată: Femei, cât sunteÈ›i de frumoase! "Se întrec cu gluma", spuneau vecinii. Dar vă întreb eu, adică de ce se întreceau cu gluma? Bun, toate aparenÈ›ele erau împotriva baritonului nostru precum È™i împotriva portăresei. Dar nimic nu dovedeÈ™te că nu se iubeau. Nimic nu dove¬deÈ™te, pe de altă parte! că nu-È™i iubea soÈ›ul. Când fantele își luă zborul, cu gâtlejul si cu braÈ›ele obosite, ea, ca o nevastă credincioasă ce era, a început din nou să-l înalÈ›e în slăvi pe răposat. La urma urmei, È™tiu atâția care, în ciuda aparenÈ›elor, nu sunt nici mai statornici, nici mai sinceri. Am cunoscut un bărbat care È™i-a dat douăzeci de ani din viață unei zăpăcite, sacrificându-i totul, prieteniile, munca lui, până È™i o existență decentă, È™i care a recunoscut într-o seară că n-o iu¬bise niciodată. Se plictisea, asta era totul, se plictisea, ca majoritatea oamenilor. De aceea își făurise cu bună È™tiință o viață plină de complicaÈ›ii È™i drame. Fiecare vrea neapărat să i se întâmple ceva; aÈ™a se explică cele mai multe din legămintele omeneÈ™ti. Fiecare vrea să i se întâmple ceva, chiar dacă acel ceva înseamnă servitute fără dragoste, război sau moarte. Trăiască, aÈ™adar, înmormântările. Eu n-aveam nici măcar această scuză. Nu mă plictiseam, pentru că eram deasupra tuturor. ÃŽn seara de care vă vorbesc pot chiar să spun că mă plictiseam mai puÈ›in ca oricând. Nu, nu doream câtuÈ™i de puÈ›in să mi se întâmple ceva. Și totuÈ™i... VedeÈ›i, dragă domnule, era o frumoasă seară de toamnă, caldă în oraÈ™, umedă deasupra Senei. Se lăsa noaptea, cerul era încă luminat la apus, dar începea să se întunece, felina¬rele aveau o strălucire palidă. Urcam încet pe chei, pe malul stâng al Senei, către Podul Artelor. Fluviul licărea uÈ™or între prăvăliile închise ale anticarilor. Pe chei era lume puÈ›ină: Parisul cina la acea oră. Călcam pe frunzele galbene È™i prăfuite care aminteau încă de vară. Cerul se acoperea trep¬tat cu stele, pe care le zăream doar la răstimpuri, atât cât mă aflam între două felinare. Mă bucuram de tăcerea aceasta, de blândeÈ›ea serii, de oraÈ™ul pustiu. Eram mulÈ›umit. Avusesem o zi bună: un orb, reducerea de pedeapsă pe care o nădăjduiam, calda strângere de mână a clientului meu, câteva fapte mărinimoase È™i, în cursul după-amiezii, o strălucită im¬provizaÈ›ie în faÈ›a câtorva prieteni despre asprimea clasei noastre conducătoare È™i despre ipocrizia elitelor. M-am dus pe Podul Artelor, pustiu la acea oră, spre a privi fluviul care abia se mai zărea în întunericul ce se lăsase de-a binelea. Cu faÈ›a către Vert-Galant, dominam întreaga insulă. SimÈ›eam cum mă năpădeÈ™te un uriaÈ™ sentiment de putere È™i, cum să vă spun, de împlinire, care-mi umplea ini¬ma de o nemărginită bucurie. M-am îndreptat de spate È™i toc¬mai mă pregăteam să-mi aprind o È›igară, È›igara pe care o fumezi când eÈ™ti mulÈ›umit, dar, chiar în clipa aceea, în spa¬tele meu cineva a izbucnit în râs. Uimit, m-am uitat repede într-acolo: dar nu era nimeni. M-am dus până la parapet: nu se vedea nici o È™alupă, nici o barcă. M-am întors iar cu faÈ›a către insulă È™i din nou am auzit în spatele meu acel râs, puÈ›in mai îndepărtat, ca È™i cum ar fi coborât în josul fluviului. Stăteam acolo, nemiÈ™cat. Râsul descreÈ™tea, dar îl auzeam încă limpede în spatele meu, venit de nicăieri sau poate din apă. ÃŽn acelaÈ™i timp, îmi simÈ›eam bătăile grăbite ale inimii. Vă rog să mă înÈ›elegeÈ›i bine, râsul acela nu avea nimic miste¬rios în el, era un râs sănătos È™i firesc, aproape prietenos, care nu făcea decât să pună lucrurile la locul lor. Curând, de alt¬minteri, n-am mai auzit nimic. Am luat-o din nou pe chei, am apucat-o pe strada Dauphine, mi-am cumpărat È›igări, deÈ™i n-aveam nevoie. Eram buimăcit, respiram cu greutate. Seara i-am telefonat unui prieten, care lipsea însă de-acasă. Șovăiam dacă să mai ies sau nu, când deodată am auzit râsul chiar sub fereastra mea. Am deschis-o. ÃŽn stradă, câțiva tineri se despărÈ›eau, veseli. Am închis fereastra ridicând din umeri: mă voi apuca să studiez dosarul care mă aÈ™teaptă. M-am dus la baie să-mi iau un pahar cu apă. Chipul meu surâdea în oglindă, dar zâmbetul lui mi s-a părut echivoc... Cum? IertaÈ›i-mă, mă gândeam la altceva. O să ne vedem, fără îndoială, mâine. Mâine, da, aÈ™a am spus. Nu, nu, nu mai pot rămâne. De altfel, trebuie să-i dau o consultaÈ›ie ursului acela de colo. Sunt sigur că-i un om de treabă, iar poliÈ›ia îl hăituieÈ™te rău de tot, din pură perversitate. GăsiÈ›i că are un cap de ucigaÈ™? FiÈ›i sigur că are exact capul care i se po¬triveÈ™te. Se îndeletniceÈ™te cu spargerile, È™i veÈ›i fi surprins când veÈ›i afla că acest om al cavernelor s-a specializat în tra¬ficul de tablouri. ÃŽn Olanda, toată lumea e specialistă în pic¬tură È™i în lalele. Tipul ăsta, în ciuda înfățișării lui modeste, e autorul celui mai celebru furt de tablouri. Care? Vă voi spune poate cândva. Să nu vă mire că È™tiu asemenea lucruri. DeÈ™i sunt judecător-penitent, în timpul meu liber, din pură plăcere, fac pe consilierul juridic al acestor oameni de treabă. Am studiat legile țării È™i mi-am înjghebat o clientelă în mahalaua asta unde nimeni nu-È›i cere diploma. Nu era lu¬cru uÈ™or, dar inspir încredere, nu-i aÈ™a? Știu să râd deschis, să strâng mâna cu putere È™i astea sunt tot atâtea atuuri. Și apoi am dus la bun sfârÈ™it câteva cazuri grele, din interes, în pri¬mul rând, dar È™i din convingere. Dacă hoÈ›ii È™i codoÈ™ii ar fi mereu È™i pretutindeni condamnaÈ›i, oamenii cinstiÈ›i s-ar crede cu toÈ›ii È™i întotdeauna nevinovaÈ›i, dragă domnule. Și, după părerea mea — iată că mă apropii de subiectul nostru — tocmai asta nu trebuie să se întâmple. Altminteri, am avea de ce râde. Scumpul meu compatriot, vă sunt cu adevărat recu¬noscător pentru curiozitatea dumneavoastră. TotuÈ™i, poves¬tea mea e cât se poate de simplă. AflaÈ›i, de vreme ce sunteÈ›i atât de dornic să È™tiÈ›i, că timp de câteva zile, m-am gândit uneori la acel râs. Din când în când mi se părea că-l aud răsunând undeva în mine. Dar de obicei mă gândeam, È™i fără nici o greutate, la altceva. Trebuie totuÈ™i să recunosc că n-am mai pus piciorul pe cheiurile Parisului. Când treceam pe acolo, în maÈ™ină sau în autobuz, în mine se făcea tăcere. Cred că aÈ™teptam ceva. Tre¬ceam peste Sena, nu se întâmpla nimic È™i respiram uÈ™urat. Tot pe atunci am avut È™i o seamă de neplăceri cu sănătatea. Nimic precis, o stare depresivă, dacă vreÈ›i, o anumită dificul¬tate de a-mi regăsi buna dispoziÈ›ie. Am fost la câțiva medici care mi-au prescris întăritoare. Eram un timp mai bine, apoi mă simÈ›eam iar rău. ViaÈ›a nu mi se părea uÈ™oară: când trupul e trist, sufletul lâncezeÈ™te. Uitasem parcă într-o oarecare măsură acel lucru pe care nu-l învățasem niciodată È™i pe care-l È™tiam atât de bine: să trăiesc. Da, cred că atunci a în¬ceput totul. Dar nici în seara asta nu mă simt în formă. ÃŽmi compun chiar cu oarecare dificultate frazele. Vorbesc parcă mai puÈ›in bine ca de obicei È™i cuvintele mele È™ovăie. De vină e vremea, fără îndoială. Se respiră greu, aerul e atât de apăsător încât îl simÈ›i cum îți striveÈ™te pieptul. V-ar supăra, scumpul meu compatriot, dacă am ieÈ™i să ne plimbăm puÈ›in prin oraÈ™? MulÈ›umesc. Cât de frumoase sunt canalele seara! ÃŽmi place răsuflarea apei mucede, mirosul frunzelor uscate care putrezesc în ca¬nal È™i acela, funebru, ce urcă dinspre È™alupele pline cu flori. Nu, nu, gustul ăsta n-are nimic morbid, credeÈ›i-mă. Dimpo¬trivă, e vorba de o hotărâre a mea. Adevărul e că fac tot ce-mi stă în putință ca să admir aceste canale. Căci locul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume e Sicilia, acum m-aÈ›i înÈ›eles, dar privită numai din vârful Etnei, pe lumină, de acolo de unde insula È™i marea È›i se aÈ™tern la picioare. Și Java, dar numai în perioada alizeelor. Da, am fost acolo în tinereÈ›e. ÃŽn general îmi plac toate insulele. Le stăpâneÈ™ti mai uÈ™or. O casă frumoasă, nu-i aÈ™a? Capetele pe care le vedeÈ›i înfățiÈ™ează doi sclavi negri, E o firmă. Casa aparÈ›inea unui negustor de sclavi. Oho! în vremurile acelea se juca cu cărÈ›ile pe față! Oamenii nu se sfiiau să spună în gura mare: "Iată, sunt bogat, fac negoÈ› cu sclavi, vând carne neagră". Mai vedeÈ›i azi pe cineva mărturisind deschis că asta-i este mese¬ria? Ce scandal s-ar mai isca! Parcă-i aud de aici pe confraÈ›ii mei parizieni. Căci în chestiunea asta sunt de neînduplecat, È™i n-ar È™ovăi să pună în circulaÈ›ie două-trei manifeste, ba poate chiar mai multe. Gândindu-mă bine, cred că È™i eu mi-aÈ™ pune semnătura lângă a lor. Suntem împotriva sclaviei! Că n-avem încotro si am introdus-o la noi acasă sau în uzine, asta-i una È™i lucrul e firesc, dar ar fi culmea să te mai È™i lauzi cu ea. Știu că nu ne putem lipsi de a pune stăpânire peste cei¬lalÈ›i sau de a ne lăsa slujiÈ›i. Fiecare om are nevoie de sclavi aÈ™a cum are nevoie de aer. Să porunceÈ™ti e ca È™i cum ai respi¬ra, nu credeÈ›i? Până È™i cei mai nenorociÈ›i ajung să respire. Chiar È™i cel din urmă om din societate își are măcar perechea sau copilul său. Dacă e burlac, un câine! EsenÈ›ial e să te poÈ›i înfuria fără ca celălalt să aibă dreptul să-È›i răspundă. "Un co¬pil nu-i răspunde tatălui său!" — cunoaÈ™teÈ›i formula. ÃŽntr-un sens, e o formulă ciudată. Cui i-ai putea răspunde în lumea asta dacă nu celui pe care-l iubeÈ™ti? într-alt sens, e convin¬gătoare. Trebuie totuÈ™i ca cineva să aibă ultimul cuvânt. Altminteri, oricărui argument i se poate opune un altul È™i discuÈ›ia nu s-ar mai termina niciodată. Puterea, dimpotrivă, le rezolvă pe toate. Ne-a trebuit multă vreme, dar până la urmă am izbutit să înÈ›elegem atâta lucru. Cred că aÈ›i obser¬vat, de pildă, că bătrâna noastră Europă a început, în sfârÈ™it, să filosofeze aÈ™a cum se cuvine. Nu mai spunem, ca în străve¬chile timpuri naive: "Gândesc aÈ™a. Ce obiecÈ›ii îmi aduceÈ›i?" Am devenit lucizi. Am înlocuit dialogul prin comunicat. Acum spunem: "Acesta-i adevărul. N-aveÈ›i decât să-l discu¬taÈ›i, asta nu ne interesează câtuÈ™i de puÈ›in. Dar peste câțiva ani veÈ›i avea de a face cu poliÈ›ia, care vă va arăta că eu am dreptate". Acum totul a devenit limpede pe iubita noastră planetă. Ne cunoaÈ™tem, È™tim de ce suntem în stare. Iată, de pildă — ca să vă dau È™i alte exemple — eu am È›inut întotdeauna să fiu slujit cu surâsul pe buze. Dacă slujnica era tristă, întreaga mea zi era stricată. Avea, fără îndoială, dreptul să nu fie ve¬selă. Dar îmi spuneam că era mai bine pentru ea să-È™i facă slujba râzând decât plângând. De fapt se dovedea a fi mai bine pentru mine. Fără să pară prea strălucit, raÈ›ionamentul meu nu era totuÈ™i cu desăvârÈ™ire lipsit de temei. Refuzam întot¬deauna să mănânc la restaurantele chinezeÈ™ti. De ce? Pentru că asiaticii, când tac, È™i în prezenÈ›a albilor, au adesea o expre¬sie plină de dispreÈ›. FireÈ™te, au aceeaÈ™i înfățiÈ™are È™i când ser¬vesc. Cum să te mai poÈ›i bucura de puiul în pojghiÈ›a de lac È™i mai ales cum să mai gândeÈ™ti, privindu-i, că ai dreptate? ÃŽntre noi fie zis, sclavia, de preferință surâzătoare, e ine¬vitabilă. Dar lucrul nu trebuie recunoscut. Dacă cineva È›ine cu orice chip să aibă sclavi, nu-i oare preferabil să-i nu¬mească oameni liberi? Mai întâi din principiu, apoi pentru a le lăsa speranÈ›a. Merită È™i ei atâta compensaÈ›ie, nu-i aÈ™a? Astfel, vor continua să surâdă iar noi vom rămâne cu conÈ™tiinÈ›a senină. Altminteri, am fi siliÈ›i să ne schimbăm părerea despre noi înÈ™ine, am înnebuni de durere sau, mai È™tii, am învăța chiar ce-i modestia. De aceea, jos cu firmele, iar asta-i de-a dreptul scandaloasă. Dacă toÈ›i s-ar apuca să facă mărturisiri, dacă È™i-ar da în vileag adevărata meserie È™i identitate, nu È™tiu cum ne-am mai descurca. ÃŽnchipuiÈ›i-vă niÈ™te cărÈ›i de vizită pe care ar scrie: "Dupont, filosof fricos sau proprietar creÈ™tin sau umanist adulterin" — căci avem de unde alege. Ar fi iadul pe pământ. Da, cred că aÈ™a e în iad: peste tot străzi cu firme È™i nimănui nu-i este cu putință să se justifice. EÈ™ti etichetat o dată pentru totdeauna. GândiÈ›i-vă puÈ›in, de pildă, scumpul meu compatriot, cum ar arăta firma dumneavoastră. Văd că tăceÈ›i. Nu-i nimic, o să-mi răspundeÈ›i mai târziu. Pe-a mea mi-o È™tiu, în orice caz: un chip cu două feÈ›e, un prea frumos Janus È™i, deasupra, de¬viza casei: "Nu vă încredeÈ›i în mine". Iar pe cărÈ›ile mele de vizită parcă È™i văd scris: "Jean-Baptiste Clamence, come¬dian". La puÈ›in timp după seara de care v-am vorbit, am făcut o descoperire. Ori de câte ori mă despărÈ›eam de un orb după ce-l ajutasem să traverseze strada, îl salutam. Era lim¬pede că salutul meu nu i se adresa lui, de vreme ce el nu pu¬tea să-l vadă. Atunci cui îi era destinat? Publicului. ÃŽmi jucasem rolul È™i acum salutam. Destul de bine, nu găsiÈ›i? ÃŽntr-altă zi, cam în aceeaÈ™i vreme, i-am răspuns unui auto¬mobilist care-mi mulÈ›umea pentru că-l ajutasem, că nimeni n-ar fi făcut la fel. Voisem, bineînÈ›eles să-i dau un răspuns oarecare. Dar acel lapsus nefericit mi-a rămas multă vreme pe suflet. Hotărât lucru, în ce priveÈ™te modestia, era greu să mă întreacă cineva! Trebuie să recunosc cu toată umilinÈ›a, scumpul meu compatriot, că de când mă È™tiu am fost întotdeauna peste măsură de vanitos. Eu, eu, eu, iată refrenul preÈ›ioasei mele vieÈ›i, care răzbătea în tot ce spuneam. N-am putut niciodată vorbi altfel decât lăudându-mă, mai cu seamă că o făceam cu o anume discreÈ›ie zgomotoasă a cărei taină o cunoÈ™team ca nimeni altul. E adevărat că am trăit întotdeauna ca un om li¬ber È™i puternic. Mă simÈ›eam liber față de toÈ›i pentru excelen¬tul motiv că nu-mi recunoÈ™team nici un egal. Nu numai că m-am socotit întotdeauna mai inteligent decât toÈ›i ceilalÈ›i — asta v-am spus-o — dar È™i mai sensibil, È™i mai îndemânatic, trăgător de elită, È™ofer fără pereche, amant excepÈ›ional. Chiar È™i într-un domeniu în care-mi puteam uÈ™or verifica in¬ferioritatea, ca tenisul, de exemplu, pe care nu-l jucam prea strălucit, îmi plăcea să cred că, dacă aÈ™ fi avut timpul să mă antrenez, i-aÈ™ fi întrecut chiar È™i pe jucătorii de mâna întâi. Mă socoteam superior în toate, de unde È™i bunăvoinÈ›a È™i se¬ninătatea mea. Când mă ocupam de ceilalÈ›i oameni, o făceam din pură condescendență È™i în deplină libertate, drept pentru care întregul merit îmi revenea tot mie: dragostea pe care mi-o purtam se mai înălÈ›a cu o treaptă. Alături de alte câteva, am descoperit toate aceste ade¬văruri evidente în perioada care a urmat serii de care v-am vorbit. Nu de îndată È™i nici în chip foarte limpede. A trebuit mai întâi să-mi recapăt memoria. Treptat, lucrurile au devenit mai limpezi È™i am învățat câte ceva din ceea ce până atunci mă mulÈ›umisem doar să È™tiu. ÃŽn trecut fusesem întotdeauna ajutat de o uimitoare capacitate de a uita. Uitam totul È™i în primul rând propriile mele hotărâri. De fapt, pentru mine nimic nu avea însemnătate. BineînÈ›eles că, silit de împrejurări, îmi îndreptam atenÈ›ia către război, sinucidere, dragoste, mizerie, dar numai într-un chip politicos È™i superficial. Uneori mă prefăceam plin de in¬teres pentru o cauză cu totul străină de viaÈ›a mea de fiecare zi. TotuÈ™i, rămâneam deoparte, în afară, bineînÈ›eles, de si¬tuaÈ›iile când îmi era ameninÈ›ată propria-mi libertate. Cum să vă spun? Era ca È™i cum totul ar fi alunecat. Da, totul aluneca de pe mine. Să fim însă drepÈ›i: se întâmpla uneori ca uitarea mea să fie vrednică de toată lauda. Sunt sigur că aÈ›i observat că există oameni credincioÈ™i care se străduie să ierte toate jigni¬rile ce li s-au adus È™i care le iartă, într-adevăr, dar nu le uită niciodată. Eu, în schimb, nu eram în stare să iert jignirile, dar până la urmă le uitam întotdeauna. Cei ce se socoteau duÈ™măniÈ›i de mine nu-si mai veneau în fire când se pome¬neau salutaÈ›i cu surâsul pe buze. Unii îmi admirau atunci nobleÈ›ea sufletească, alÈ›ii îmi dispreÈ›uiau laÈ™itatea, fără a se gândi că motivul purtării mele era mult mai simplu: uitasem până È™i cum îi cheamă. AceeaÈ™i infirmitate care mă făcea in¬diferent sau ingrat era, de data aceasta, pricina mărinimiei mele. Trăiam, aÈ™adar, fără nici o altă continuitate, în afară de una singură: eu-eu-eu. De pe o zi pe alta, femeile, de pe o zi pe alta, virtutea sau viciul, totul de pe o zi pe alta, precum câinii, dar în fiecare zi eu însumi, veghind neobosit. ÃŽnaintam astfel la suprafaÈ›a vieÈ›ii, prins în cuvinte, spre a spune aÈ™a, niciodată în realități. CărÈ›i citite în grabă, prieteni iubiÈ›i în grabă, oraÈ™e străine străbătute în grabă, femei posedate în grabă: tot atâtea gesturi izvorâte din plictiseală sau din dis¬tracÈ›ie. Oamenii mă urmau, încercau să se agaÈ›e, dar nu aveau de ce È™i erau nenorociÈ›i. Ei. Căci eu uitam. Nu mi-am amintit niciodată decât de mine însumi. Treptat, memoria mi-a revenit totuÈ™i. Sau, mai bine-zis, m-am dus eu către ea È™i astfel am aflat amintirea care mă aÈ™tepta. ÃŽnainte de a vorbi de asta, îngăduiÈ›i-mi, scumpul meu compatriot, să vă dau câteva exemple (ce vă vor sluji, sunt sigur) în legătură cu ceea ce am descoperit în cursul cer¬cetării mele. ÃŽntr-o zi, când, conducându-mi maÈ™ina, demaram pe verde cu o întârziere de o secundă, È™i în timp ce răbdătorii noÈ™tri concetățeni claxonau puternic È™i neîntrerupt în spatele meu, mi-am amintit dintr-o dată de o altă întâmplare, survenită în împrejurări asemănătoare. O motocicletă condusă de un om mic de statură È™i uscățiv, purtând ochelari È™i pantaloni de golf, mă depășise È™i se oprise în faÈ›a mea, pe roÈ™u. Stopând, omuleÈ›ul blocase motorul È™i se străduia în zadar să-l pună iar în miÈ™care. Pe verde, i-am cerut, cu obiÈ™nuita mea poli¬teÈ›e, să se dea la o parte cu motocicleta, ca să pot trece. OmuleÈ›ul se chinuia înainte, străduindu-se să pună motorul în miÈ™care. Conform regulilor amabilității pariziene mi-a răspuns, aÈ™adar, să mă duc la dracu. Am insistat, tot politicos, dar cu o uÈ™oară enervare în glas. Pe dată am putut afla că dacă nu mă potolesc n-o să-mi fie bine. ÃŽn acest timp în spatele meu s-au auzit câteva claxoane. Cu È™i mai multă hotărâre l-am rugat pe interlocutorul meu să fie civilizat È™i să nu mai împiedice circulaÈ›ia. Arțăgosul personaj, scos fără îndoială din sărite de încăpățânarea motorului său, mă informă că dacă mi s-a făcut poftă de o bătaie soră cu moartea mi-o va da cu dragă inimă. Atâta cinism m-a umplut de o sfântă mânie È™i am coborât din maÈ™ină cu gândul să-i trag o chelfăneală acelui bădăran. Nu cred că sunt laÈ™ (dar câte nu credem când e vorba de noi înÈ™ine!), îmi depășeam cu un cap adversarul, iar muÈ™chii mă slujiseră întotdeauna. Sunt convins È™i acum că până la urmă nu eu aÈ™ fi fost cel bătut. Dar nu apucasem bine să cobor, că din mulÈ›imea ce începuse să se adune a È™i ieÈ™it un individ. Repezindu-se la mine, mi-a strigat că sunt o lepădătură È™i că nu-mi va îngădui să lovesc un om care, aflându-se pe motocicletă, nu se poate apăra. M-am întors către acel viteaz, dar n-am apucat să-l văd. Chiar în acea clipă am auzit motocicleta pornind È™i am primit o lovitură puternică peste ureche. Până s-apuc să mă dezmeti¬cesc, motocicleta era departe. Buimac, m-am îndreptat maÈ™i¬nal spre bravul d'Artagnan, dar, în aceeaÈ™i clipă, din È™irul nesfârÈ™it de vehicule s-a pornit un concert exasperat de claxoane. Eram din nou pe verde. Atunci încă zăpăcit, în loc să-l scutur puÈ›in pe individul care strigase la mine, m-am întors cuminte la maÈ™ină È™i am demarat, în timp ce imbecilul mă blagoslovea cu un "nenorocitule" de care mi-aduc aminte până azi. ÃŽntâmplare lipsită de importanță, veÈ›i spune. Desigur. Numai că mi-a trebuit multă vreme s-o uit. Aveam, totuÈ™i, scuze. Mă lăsasem lovit fără să răspund dar nu puteam fi acuzat de laÈ™itate. Surprins, încolÈ›it din două părÈ›i, îmi pier¬dusem capul, iar claxoanele mă zăpăciseră È™i mai mult. TotuÈ™i, mă simÈ›eam nefericit de parcă onoarea mi-ar fi fost terfelită pe vecie. Mă vedeam în închipuire urcând în maÈ™ină, fără nici cea mai mică reacÈ›ie, sub privirile ironice ale unei mulÈ›imi cu atât mai bucuroase cu cât în acea zi purtam, îmi amintesc prea bine, un costum albastru foarte elegant, în urechi îmi suna din nou acel "nenorocitule" care totuÈ™i, mi se părea înte¬meiat. Dădusem înapoi în public. De vină fuseseră împre¬jurările, e drept, dar împrejurări există totdeauna. Cu întârziere, îmi apărea limpede ce-ar fi trebuit să fac. Mă vedeam doborându-l la pământ cu un pumn zdravăn pe d'Artagnan, urcându-mă în maÈ™ină, urmărindu-l pe nespă¬latul care mă lovise, ajungându-l din urmă, imobilizându-i motocicleta la marginea trotuarului, luându-l deoparte È™i dându-i chelfăneală pe care o merita din plin. Acest film, cu câteva variante, s-a desfășurat de sute de ori în închipuirea mea. Dar era prea târziu È™i timp de câteva zile am clocit în mine o ciudă plină de venin. Iar a început să plouă. Nu vreÈ›i să ne oprim sub acest portic? AÈ™a. Ce spuneam? Ah, da! vorbeam despre onoare. AÈ™adar, când mi-am amintit de această întâmplare, am înÈ›eles exact ce însemna ea pentru mine: visul meu nu rezistase la proba faptelor. Visasem, lucrul îmi era acum limpede, să fiu un om complet, care să se facă respectat atât în persoană cât È™i în meseria sa. Dacă vreÈ›i, un om care ar fi jumătate Cerdan È™i jumătate de Gaulle. Pe scurt, voiam să domin în toate privinÈ›ele. De aceea marea mea cochetărie consta în a-mi arăta mai curând îndemânarea fizică decât talentele intelectuale. Dar după acea lovitură primită în public, la care nu reacÈ›io¬nasem nici într-un fel, nu-mi mai era cu putință să mă complac în frumoasa imagine pe care mi-o făurisem despre mine însumi. Dacă aÈ™ fi fost prietenul adevărului È™i al inteli¬genÈ›ei, aÈ™a cum pretindeam că sunt, nici nu mi-ar fi păsat de întâmplarea aceea, demult uitată de cei care asistaseră la ea. Cel mult nu mi-aÈ™ fi putut ierta că mă înfuriasem pentru o nimica toată È™i că, furios fiind, îmi pierdusem prezenÈ›a de spirit, nemaiÈ™tiind face față consecinÈ›elor mâniei mele. ÃŽn schimb, singurul meu gând era cum să mă răzbun, să lovesc È™i să înving, ca È™i cum adevărata mea dorință n-ar fi fost să mă È™tiu cea mai inteligentă È™i cea mai generoasă făptură de pe pământ, ci numai să pot bate pe cine-mi place, să fiu cel mai puternic È™i asta la modul cel mai elementar. Adevărul e, È™i dumneavoastră o È™tiÈ›i prea bine, că orice bărbat inteligent visează să fie gangster si să stăpânească societatea numai prin violență. Cum lucrul nu-i chiar atât de uÈ™or pe cât ne-am putea închipui citind romane de specialitate, de obicei apelăm la politică, grăbindu-ne să ne înscriem în partidul cel mai crud. Ce importanță mai poate avea, nu-i aÈ™a, faptul că-È›i înjoseÈ™ti spiritul, de vreme ce astfel ajungi să fii stăpân peste toÈ›i ceilalÈ›i? Și iată cum începeam să descopăr în mine dulci vise de asuprire. ÃŽmi dădeam astfel seama că nu eram de partea a celor vi¬novaÈ›i, a celor acuzaÈ›i, decât exact în măsura în care lucrul nu-mi pricinuia nici un neajuns. Vinovăția lor mă făcea eloc¬vent pentru că nu eu îi căzusem victimă. Când eram ame¬ninÈ›at, nu numai că, la rândul meu, deveneam judecător, ci mai mult decât atât, mă preschimbam într-un despot mânios care voia, în afara oricărei legi, să-l doboare pe făptaÈ™, silindu-l să îngenuncheze în faÈ›a lui. După o asemenea consta¬tare, scumpul meu compatriot, e greu să mai crezi cu tot dinadinsul că eÈ™ti chemat să sprijini dreptatea È™i să fii apărătorul văduvei È™i al orfanului. Fiindcă văd că ploaia se înteÈ›eÈ™te È™i mai putem sta de vorbă, voi îndrăzni să vă mărtu¬risesc o nouă descoperire pe care, tot scormonind în amin¬tire, am făcut-o la puÈ›ină vreme după aceea. Să ne aÈ™ezăm pe banca asta, la adăpost. Sunt secole de când fumătorii de pipă privesc de aici aceeaÈ™i ploaie căzând peste aceleaÈ™i canale. Lucrul pe care vreau să vi-l povestesc e ceva mai delicat. E vorba de o femeie. Trebuie, mai întâi, să È™tiÈ›i că am avut întotdeauna, È™i fără prea mare osteneală, succes la femei. Nu spun că am izbutit să le fac fericite È™i nici măcar că prin ele am izbutit să fiu fericit. Nu, am avut succes, pur si simplu. ÃŽmi atingeam scopul atunci când voiam eu. ÃŽnchipuiÈ›i-vă, găseau că am farmec! ȘtiÈ›i ce înseamnă să ai farmec: vezi lim¬pede că È›i se răspunde da, fără ca tu să fi pus propriu-zis vreo întrebare. AÈ™a mi se întâmpla È™i mie pe atunci. Vă miră, nu? De ce nu recunoaÈ™teÈ›i? Cu mutra mea de-acum, e firesc să vă mire. Dar vai, după o anumită vârstă, orice om e răspunzător de chipul său. Al meu... Dar asta n-are nici o importanță. Un fapt e sigur: femeile găseau că am farmec, lucru de care profitam. Nu o făceam totuÈ™i în mod calculat; eram de o totală bună-credință sau aproape. Raporturile mele cu femeile erau fireÈ™ti, plăcute, fără complicaÈ›ii, cum se spune de obicei. Nu mă foloseam de nici un fel de vicleÈ™ug, în afară doar de unul fățiÈ™, în care ele văd un omagiu. ÃŽmi plăceau, cum se spune, ceea ce e totuna cu a zice că n-am iubit nici una, niciodată. Am găsit întotdeauna atitudinea misoginului vulgară È™i pros¬tească È™i aproape pe toate femeile pe care le-am cunoscut le-am socotit mai bune decât mine. TotuÈ™i, aÈ™ezându-le atât de sus, mai des m-am slujit de ele decât le-am slujit. Greu de înÈ›eles, nu-i aÈ™a? Știu, iubirea adevărată e lucru cu totul excepÈ›ional, ea nu se întâlneÈ™te decât cam de două ori la o sută de ani. ÃŽn res¬tul timpului, iubim din vanitate sau din plictiseală. Eu unul, pot s-o spun, nu eram în nici un caz CălugăriÈ›a portugheză. N-am inimă de piatră, ci, dimpotrivă, mă înduioÈ™ez lesne È™i plâng uÈ™or. Numai că toate aceste porniri sunt întotdeauna întoarse către mine însumi, toate înduioșările mele nu mă privesc decât pe mine. La urma urmei, mint când spun că n-am iubit niciodată. Toată viaÈ›a am avut, totuÈ™i, o mare dragoste: dragostea de mine însumi. ÃŽn această privință, după inevita¬bilele dificultăți ale adolescenÈ›ei, m-am lămurit cât se poate de repede: viaÈ›a mea amoroasă era dominată cu totul de senzualitate. Femeia era pentru mine doar un obiect de plăcere, pe care mi-l cuceream. La asta eram ajutat de fizicul meu: natura a fost generoasă cu mine. Mă mândream cu el È™i îmi ofeream cu ajutorul lui cât mai multe satisfacÈ›ii, despre care n-aÈ™ mai È™ti să spun dacă erau satisfacÈ›iile plăcerii sau cele ale performanÈ›ei. Bun, veÈ›i spune că È™i acum nu fac alt¬ceva decât să mă laud. Sunt de acord cu dumneavoastră È™i mă mândresc cu atât mai puÈ›in, cu cât de data asta laudele mele sunt întemeiate. Senzualitatea mea — pentru a nu vorbi decât de ea — era întotdeauna atât de reală încât, fie È™i numai pentru o aventură de zece minute, m-aÈ™ fi lepădat fără să stau pe gânduri de propriii mei părinÈ›i, chiar dacă după aceea m-aÈ™ fi căit amarnic. Dar ce spun? AÈ™ fi făcut asta mai cu seamă pentru o aventură de zece minute È™i mai ales dacă aveam siguranÈ›a că totul se termină aici. Aveam, bineînÈ›eles È™i eu principiile mele, de pildă nu m-aÈ™ fi atins pentru nimic în lume de nevasta unui prieten. Numai că, în chipul cel mai sincer, prietenia mea pentru soÈ› înceta cu câteva zile înainte. Poate că n-ar trebui să numesc asta senzualitate. Căci ade¬vărata senzualitate nu-i respingătoare. Să fim indulgenÈ›i È™i să spunem că e vorba de o infirmitate, de un fel de incapacitate congenitală de a vedea în dragoste altceva decât actul. O in¬firmitate, la urma urmei, confortabilă. Unită cu facultatea mea de a uita, îmi favoriza libertatea. Totodată, datorită unui anume aer de detaÈ™are È™i de totală independență, ea îmi prilejuia noi succese! Tocmai pentru că nu eram romantic, dădeam firilor romanÈ›ioase cele mai temeinice pricini de visare. Căci prietenele noastre seamănă toate într-o anume privință cu Bonaparte: își închipuie că vor câștiga bătălia pe care toată lumea a pierdut-o. Legăturile acestea îmi satisfăceau, de altminteri, nu numai senzualitatea, ci È™i patima jocului. ÃŽmi plăcea să aflu în femei partenerele unui anume joc ce avea gustul inocenÈ›ei. Căci nu pot suferi să mă plictisesc È™i din viață nu preÈ›uiesc decât cli¬pele de destindere. Orice societate, oricât de strălucită, de¬vine pentru mine foarte curând o adevărată povară, în timp ce cu femeile care mi-au plăcut nu m-am plictisit niciodată. Mi-e oarecum greu s-o spun, dar aÈ™ fi dat cu dragă inimă zece convorbiri cu Einstein în schimbul primei întâlniri cu o figurantă nostimă. E drept că la a zecea întâlnire tânjeam după Einstein sau după o lectură serioasă. ÃŽn fond, marile probleme nu m-au preocupat niciodată decât în răstimpul dintre micile mele dezmățuri. Și nu o dată mi s-a întâmplat ca, aflându-mă pe stradă È™i discutând pasionat cu prietenii, să pierd È™irul argumentării, pentru că, tocmai în acea clipă, ve¬deam trecând o femeie frumoasă. AÈ™adar, jucam jocul. Știam că le plăcea să nu mergi de-a dreptul la È›intă. Trebuia mai întâi să le faci conversaÈ›ie, să fii, cum spun ele, tandru. Frazele frumoase nu-mi lipseau, nu degeaba eram avocat, È™i nici privirile galeÈ™e, căci in armată făcusem pe actorul. Schimbam adesea rolurile, dar întot¬deauna era vorba de una È™i aceeaÈ™i piesă. De exemplu, rolul în care le vorbeam de acea atracÈ›ie de neînÈ›eles, de acel "nu È™tiu ce" care nu-È™i află nici o explicaÈ›ie, cu atât mai mult cu cât nu mai vreau să mă las atras de nici o femeie, căci sunt obosit de dragoste etc..." se dovedea întotdeauna eficace, deÈ™i era unul din cele mai vechi din repertoriu. Mai era È™i rolul în care mă desfășuram pe tema fericirii misterioase pe care nici o altă femeie nu mi-o mai dăduse vreodată, fericire poate fără viitor, da, cu siguranță fără viitor (căci e atât de greu de apărat!), dar care tocmai de aceea e de neînlocuit, îmi pusesem la punct mai cu seamă o mică tiradă, întotdeauna bine primită, pentru care sunt sigur că mă veÈ›i felicita. ÃŽn esență, această tiradă afirma cu durere È™i resemnare că sunt un nimic, că nu sunt vrednic de iubire, că viaÈ›a mea e în afara acestor lucruri, că nu-i e dată fericirea obiÈ™nuită, fericire pe care, poate, mi-aÈ™ fi dorit-o mai mult ca orice, dar că, iată, este prea târziu. Cu privire la pricinile acestei întârzieri hotărâtoare păstram însă cea mai mare taină, È™tiind că nimic nu-i mai plăcut decât să te culci cu misterul. De altminteri, într-un sens, credeam în tot ce spuneam, trăindu-mi cu adevărat rolul. Nu-i de mirare atunci că È™i partenerele mele începeau să È™i-l joace pe al lor, dându-È™i toată silinÈ›a. Cele mai sensibile se străduiau să mă înÈ›eleagă È™i o asemenea strădanie se sfârÈ™ea printr-o capitulare melancolică. Celelalte, mulÈ›umite când vedeau că respect regulile jocului È™i că aveam delicateÈ›ea de a vorbi înainte de a acÈ›iona, treceau, fără să mai aÈ™tepte, la fapte. Iar eu câștigam È™i încă de două ori, de vreme ce-mi satisfăceam astfel nu numai dorinÈ›a de a le avea, dar È™i dragostea pe care mi-o purtam, dovedindu-mi de fiecare dată puterea nemărginită. Lucrul e atât de adevărat, încât chiar dacă mi se întâmpla ca unele să nu-mi ofere decât o plăcere mediocră, încercam totuÈ™i să reiau din când în când legătura cu ele, ajutat, fără îndoială, de acea stranie dorință pe care o favorizează ab¬senÈ›a urmată de o complicitate brusc regăsită, dar È™i pentru a-mi dovedi mie însumi că legătura noastră rezistă È™i că depinde numai de mine s-o întăresc. Uneori le puneam chiar să jure că nu vor mai aparÈ›ine nici unui alt bărbat, spre a-mi potoli, o dată pentru totdeauna, neliniÈ™tea în această pri¬vință. Dar era o neliniÈ™te la care nici inima È™i nici imaginaÈ›ia nu erau părtaÈ™e. ÃŽntr-adevăr, în mine era atât de înrădăcinată o anume pretenÈ›ie, încât îmi era cu neputință să-mi închipui, chiar în ciuda evidenÈ›ei, că o femeie care-mi aparÈ›inuse va mai putea vreodată aparÈ›ine È™i altuia. Dar jurământul prin care se legau mă elibera, în schimb, pe mine. Din acea clipă, mă simÈ›eam în stare să rup, ceea ce, altminteri, îmi era aproape întotdeauna cu neputință. Prin jurământul lor pri¬misem o dată pentru totdeauna în ceea ce le privea acea confirmare de care aveam nevoie, iar puterea mea era astfel asigurată pentru multă vreme. Ciudat, nu? Si totuÈ™i, aÈ™a stau lucrurile, scumpul meu compatriot. Unii strigă: "IubeÈ™te-mă!" AlÈ›ii: "Nu mă iubi!" Dar mai există unii, cei mai răi È™i mai nefericiÈ›i, care strigă: "Nu mă iubi, dar păstrează-mi credință!" Numai că o asemenea confirmare nu-i niciodată defini¬tivă È™i trebuie s-o capeÈ›i de fiecare dată. Și astfel, devine de¬prindere. Curând frazele încep să curgă fără să te mai gândeÈ™ti ce spui, apoi urmează reflexul: într-o bună zi, te po¬meneÈ™ti că iei fără a dori cu adevărat. Vă rog să mă credeÈ›i, pentru anumiÈ›i oameni cel puÈ›in, nu-i lucru mai greu decât acela de a nu lua ceea ce nu doresc. Și asta mi s-a întâmplat într-o zi È™i mie, iar despre femeia aceea e inutil să vă spun altceva decât că, fără să mă tulbure cu adevărat, mă atrăsese prin înfățiÈ™area ei pasivă È™i lacomă. Sincer vorbind, n-a fost deloc grozav, cum era È™i de aÈ™teptat. Dar n-am avut niciodată complexe, È™i am uitat-o curând, È™i multă vreme nici n-am mai văzut-o. Credeam că nu-È™i dăduse seama de nimic, È™i, în general, nici măcar nu-mi tre¬cea prin cap că putea să aibă È™i ea o părere în acea privință. De altminteri, înfățiÈ™area ei pasivă mă făcea s-o cred în afară de orice legătură cu lumea. Câteva săptămâni mai târziu am aflat totuÈ™i că i-a vorbit unei a treia persoane despre insufi¬cienÈ›ele mele. Am avut pe dată sentimentul că am fost înÈ™e¬lat: nu era chiar atât de pasivă pe cât o crezusem È™i nu-i lipsea nici un anume discernământ. Apoi am ridicat nepăsător din umeri È™i m-am prefăcut că râd. Ba chiar am râs de-a binelea; era limpede că incidentul era lipsit de importanță. Dacă există un domeniu în care modestia ar trebui sa fie obligatorie, acela e domeniul sexualității, cu tot imprevizibilul ei. Dar nu se întâmplă aÈ™a È™i fiecare nu È™tie cum să-È™i cultive mai bine vanitatea, chiar când e singur. ÃŽn ciuda nepăsării mele, care mi-a fost, de fapt, purtarea? Nu după multă vreme am întâlnit-o iar, am avut tot ce trebuia pentru ca s-o seduc È™i s-o am din nou, de data aceasta cu adevărat. Nu mi-a fost prea greu: nici lor nu le place să rămână cu amintirea unui eÈ™ec. ÃŽn acea clipă, È™i fără să vreau asta lămurit, am început s-o chinuiesc în cele mai felurite chipuri. O părăseam È™i apoi iar o căutam, o sileam să mi se dea în momente È™i în locuri nepotrivite, o tratam într-un fel atât de brutal în toate privinÈ›ele, încât am sfârÈ™it prin a mă lega de ea aÈ™a cum îmi închipui că se leagă temnicerul de puÈ™căriaÈ™. Și asta până în ziua când, în tulburarea violentă a unei plăceri dureroase È™i brutale, a lăudat cu voce tare ceea ce o subjuga. Din acea zi am început să mă îndepărtez de ea. Apoi am uitat-o cu desăvârÈ™ire. Voi fi de acord, căci vă ghicesc părerea, în ciuda tăcerii dumneavoastră atât de politicoasă, că aventura aceasta nu-mi face prea mare cinste. Dar gândiÈ›i-vă È™i la viaÈ›a dumnea¬voastră, dragul meu compatriot. ScotociÈ›i-vă bine în amin¬tire È™i poate că veÈ›i da peste cine È™tie ce întâmplare asemănătoare, pe care o să mi-o povestiÈ›i mai târziu. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, când mi-am reamintit-o, am râs. Dar era un altfel de râs, care semăna mult cu cel pe care-l auzisem pe Podul Artelor. Râdeam de frumoasele mele fraze È™i de ple¬doariile mele. De altminteri, mai mult de pledoariile mele decât de frazele cu care seduceam femeile. Pe acestea măcar nu le minÈ›eam prea mult. ÃŽn atitudinea mea, instinctul vor¬bea limpede, fără ocoliÈ™uri. Actul dragostei este o mărturi¬sire. Egoismul se manifestă aici în chip fățiÈ™, vanitatea se desfășoară din plin sau, dimpotrivă, tot acum se dezvăluie È™i adevărata generozitate. Până la urmă, în acea regretabilă întâmplare, mai mult chiar decât în celelalte aventuri ale mele, fusesem mai sincer decât credeam, spusesem cine sunt È™i cum pot trăi. ÃŽn ciuda aparenÈ›elor, eram deci mai demn în viaÈ›a mea particulară, chiar — È™i mai cu seamă — atunci când mă purtam aÈ™a cum v-am spus, decât în avântatele mele ti¬rade profesionale despre nevinovăție È™i dreptate. Cel puÈ›in, văzându-mă cum mă port cu făpturile omeneÈ™ti, nu mă mai puteam înÈ™ela asupra adevăratei mele firi. Nici un om nu e ipocrit în plăcerile lui — oare am citit asta undeva sau am gândit-o singur, scumpul meu compatriot? Când priveam, astfel, dificultatea cu care mă despărÈ›eam definitiv de o femeie, dificultate care mă făcea să am atâtea legături simultane, nu-mi mai spuneam că de vină e numai sufletul meu iubitor. Nu din pricina lui intram pe dată în acÈ›iune când vreuna dintre prietenele mele, obosind să tot aÈ™tepte clipa când pasiunea noastră va izbucni în toată splen¬doarea ei, îmi spunea că ar fi mai bine să nu ne mai vedem. Pe dată începeam să fac concesii, deveneam îngăduitor È™i elocvent. DeÈ™teptam în ele dragostea È™i dulcea slăbiciune a inimii, dar eu însumi mă prefăceam numai a le simÈ›i, fiind doar ațâțat de acel refuz È™i alarmat de faptul că eram în pri¬mejdie să pierd o afecÈ›iune. E drept că uneori credeam că sufăr cu adevărat. TotuÈ™i era de-ajuns ca o femeie să se răzvrătească È™i să mă părăsească de-a binelea, pentru ca s-o uit îndată, după cum o uitam È™i când o aveam lângă mine, dacă hotărâse, dimpotrivă, să se întoarcă. Când eram în pri¬mejdie de a fi părăsit, în mine nu se trezeau nici dragostea, È™i nici generozitatea, ci numai dorinÈ›a de a fi iubit È™i de a primi ceea ce, credeam eu, mi se cuvenea. De îndată ce eram iubit, îmi uitam iar partenera, eram strălucitor, în cea mai bună formă, din nou simpatic. Trebuie să vă mărturisesc, de altfel, că orice afecÈ›iune, o dată redobândită, devenea pentru mine o povară. ÃŽn clipele de enervare îmi spuneam că soluÈ›ia ideală pentru acea fe¬meie ar fi fost moartea. Căci, legându-ne pentru totdeauna, ea ne-ar fi eliberat totodată de constrângerea pe care o pre¬supune orice legătură. Dar nu putem dori moartea tuturor È™i nici, la limită, să pustiim planeta, numai pentru a ne bucura de o libertate altminteri de neînchipuit. Sensibilitatea È™i dra¬gostea mea de oameni ar fi fost împotrivă. Singurul sentiment adânc pe care mi se întâmpla să-l încerc în cursul acelor aventuri era recunoÈ™tinÈ›a, atunci când totul mergea bine È™i când nu numai că nu-mi era tulburată li¬niÈ™tea, dar mi se lăsa È™i deplina libertate de a face ce vreau. Și nu eram niciodată mai atent È™i mai vesel cu o femeie decât atunci când veneam din patul alteia, ca È™i cum recunoÈ™tinÈ›a pe care o simÈ›eam față de una s-ar fi răsfrânt asupra tuturor celorlalte. De altminteri, oricât de tulburi È™i de complicate ar fi părut simțămintele mele, rezultatul pe care-l obÈ›ineam era limpede: păstram în jurul meu toate acele iubiri pentru a mă sluji de ele când voiam. Nu puteam, deci, trăi, după propria-mi mărturie, decât cu condiÈ›ia ca pe tot pământul, toate fiinÈ›ele, sau cât mai multe cu putință, să existe pentru mine, veÈ™nic disponibile, lipsite de o viață independentă, gata să răspundă oricând chemării mele, sortite sterilității până în clipa în care aÈ™ fi binevoit să le binecuvântez cu lumina mea. Spre a trăi eu fericit, trebuia ca făpturile alese de mine să nu trăiască deloc. Sau, mai bine-zis, ele urmau să-È™i primească viaÈ›a de la mine, doar la mari răstimpuri È™i după bunul meu plac. Vă rog să mă credeÈ›i: nu simt nici o mulÈ›umire povestindu-vă toate acestea. Când mă gândesc la vremea aceea în care ceream totul fără ca eu însumi să plătesc vreodată ceva, în care adunam în jurul meu toate acele fiinÈ›e ce trebuiau să mă slujească, punându-le, ca să zic aÈ™a, la frigider, spre a le avea în slujba mea, oricând la îndemână, mi-e greu să dau un nume ciudatului sentiment care mă cuprinde. Să fie ruÈ™ine? Oare ruÈ™inea arde, scumpul meu compatriot? Da? Atunci poate de ea e vorba sau de unul din acele sentimente ridicole în legătură cu onoarea. Mi se pare, în orice caz, că n-am mai fost părăsit de sentimentul acesta din clipa în care am desco¬perit în miezul amintirilor mele acea întâmplare pe care tre¬buie, în sfârÈ™it, să v-o povestesc, în ciuda atâtor digresiuni È™i argumente laborioase, pe care nădăjduiesc că le-aÈ›i apreciat aÈ™a cum merită. Uite că nu mai plouă! FiÈ›i bun È™i întovărășiÈ›i-mă până la mine. Sunt obosit È™i, ciudat, nu pentru că am vorbit, ci numai la gândul a ceea ce trebuie să vă mai spun. De altfel, marea mea descoperire poate fi povestită în câteva cuvinte. De ce aÈ™ vorbi mult? Pentru ca statuia să apară în toată goliciunea ei, frazele frumoase trebuie să dispară. AscultaÈ›i. ÃŽn acea noapte de noiembrie, cu doi sau trei ani înainte de seara în care mi s-a părut că aud un râs în spatele meu, traversam po¬dul Royal, îndreptându-mă către malul stâng al Senei, unde îmi aveam locuinÈ›a. Era unu după miezul nopÈ›ii È™i cădea o ploaie măruntă, un fel de burniță, iar rarii trecători se grăbeau către casele lor. Tocmai mă despărÈ›isem de o prie¬tenă, care, fără doar È™i poate, dormea acum de mult. Eram fericit că merg pe jos, cu trupul puÈ›in amorÈ›it, dar calm, hrănit cu un sânge blând ca ploaia care cădea. Pe pod, am tre¬cut pe lângă o siluetă întoarsă cu spatele, care, aplecată peste parapet, părea că priveÈ™te fluviul. Uitându-mă mai bine am văzut o femeie tânără È™i subÈ›ire, îmbrăcată în negru. ÃŽntre părul întunecat È™i gulerul mantoului i se zărea doar ceafa, proaspătă È™i umedă, la care n-am rămas nesimÈ›itor. Dar, după o clipă de È™ovăială, mi-am văzut de drum. Ajuns la capătul podului, am apucat-o pe chei, în direcÈ›ia cartierului Saint-Michel, unde locuiam. Străbătusem cam cincizeci de metri, când am auzit zgomotul — care, în ciuda distanÈ›ei, mi s-a părut asurzitor în liniÈ™tea nopÈ›ii — unui trup ce se prăbuÈ™eÈ™te în apă. M-am oprit brusc, dar nu m-am întors. ÃŽn clipa următoare, am auzit un strigăt, repetat de mai multe ori, ce cobora în josul fluviului È™i care dintr-o dată s-a stins. Tăcerea care a urmat în noaptea încremenită brusc mi s-a părut nesfârÈ™ită. Am vrut să alerg, dar am rămas È›intuit locu¬lui. Cred că tremuram din tot trupul, de frig È™i de spaimă. ÃŽmi spuneam că trebuie să acÈ›ionez repede È™i totodată simÈ›eam cum mă năpădeÈ™te un fel de slăbiciune de neînvins. Am uitat ce gând mi-a venit atunci. "Prea târziu, prea de¬parte..." sau ceva în felul ăsta. Continuam să ascult, ne¬miÈ™cat. Apoi, cu paÈ™i grăbiÈ›i, m-am îndepărtat prin ploaie. N-am prevenit pe nimeni de cele întâmplate. Dar iată c-am ajuns, asta-i casa mea, locul unde mă adăpostesc! Mâine? Da, cum vreÈ›i. Vă voi duce cu plăcere pe insula Marken, o să vedeÈ›i È™i Zuider Zee. Ne întâlnim mâine la "Mexico-City". Cum? Femeia aceea? Nu È™tiu, cu adevărat nu È™tiu nimic. N-am citit ziarele. Nici a doua zi È™i nici în zilele următoare. Un sat de păpuÈ™i, nu-i aÈ™a? Nu se poate spune că-i lipsit de pitoresc. Dar nu pentru asta v-am adus pe această insulă, dragă prietene. Oricine poate să vă facă să admiraÈ›i bonete, saboÈ›i È™i case împodobite cu motive decorative, în care pes¬carii fumează tutun fin în camere cu miros de mobilă lustruită. Eu, în schimb, sunt unul dintre puÈ›inii oameni care vă poate arăta ce-i aici cu adevărat important. Am ajuns la dig. Trebuie să mergem de-a lungul lui, ca să ne depărtăm cât mai mult de aceste căsuÈ›e frumoase. Ne pu¬tem aÈ™eza aici. Ce părere aveÈ›i? Nu găsiÈ›i că-i una din cele mai minunate priveliÈ™ti negative? VedeÈ›i la stânga noastră acel morman de cenușă numit de cei din dună, digul cenuÈ™iu, la dreapta, plaja vânătă la picioarele noastre È™i, in față, marea de culoare leÈ™iatică È™i cerul nemărginit în care se răsfrâng apele palide? Un adevărat infern, dar un infern nu prea fier¬binte. Numai linii orizontale, nici o strălucire, spaÈ›iu incolor, viață moartă. Nu aÈ™a arată oare sfârÈ™itul lumii, neantul, văzut È™i pipăit? Nici È›ipenie de om, da, asta mai cu seamă, nici È›ipenie de om. Numai dumneavoastră È™i cu mine, în faÈ›a pla¬netei pustii! Cerul trăieÈ™te? AveÈ›i dreptate, iubite prietene. Se îngroașă, apoi se surpă, deschide scări în aer, închide porÈ›i de nori. Sunt porumbeii. N-aÈ›i observat că cerul Olandei e plin de milioane de porumbei ce stau atât de sus încât nici nu se văd È™i care bat din aripi, urcă È™i coboară toÈ›i odată, umplând văzduhul cu uriaÈ™e valuri de pene cenuÈ™ii, pe care vântul le risipeÈ™te peste tot? Porumbeii aÈ™teaptă acolo sus, aÈ™teaptă tot anul. Se rotesc deasupra pământului, se uită, ar vrea să coboare. Dar nu văd decât marea È™i canalele, acope¬riÈ™urile pline de firme È™i nici un cap pe care să se aÈ™eze. Nu înÈ›elegeÈ›i ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturi¬sesc că mă simt obosit. Pierd È™irul vorbei È™i nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci nu¬mai complici. ÃŽn schimb, aceÈ™tia sunt mai numeroÈ™i È™i repre¬zintă întreaga omenire. Și, printre ei, primul sunteÈ›i dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum È™tiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am desco¬perit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câțiva ar fi fost surprinÈ™i; dar nimeni nu s-ar fi simÈ›it pedep¬sit. De altminteri, chiar dacă aÈ™ fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aÈ™ fi putut să mă sinucid È™i apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iu¬bite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aÈ™ fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet È™i dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieÈ™ire, am izbuti să fim luaÈ›i în serios. Numai propria-È›i moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceri¬tatea ta, de adâncimea suferinÈ›ei tale. Atâta vreme cât trăieÈ™ti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie È™i numai o È™ansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeÈ™ti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aÈ™a, te omori È™i ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eÈ™ti de față spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinÈ›a lor, de altmin¬teri atât de scurtă, spre a asista, aÈ™a cum își visează fiecare om, la propria-È›i înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur È™i simplu. Și oare nu-i mai bine aÈ™a? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteÈ™ti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheÈ™ după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. ÃŽi plăcea la nebunie pescuitul. După trei dumi¬nici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Și nu se înÈ™ela: a ui¬tat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-È›i pedepsi nevasta È™i de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce riÈ™ti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prie¬tene, ce puÈ›ină imaginaÈ›ie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poÈ›i să te sinu¬cizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă însă prin cap una ca asta. Și atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să È™i-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaÈ›i, batjocoriÈ›i sau folosiÈ›i. Căci înÈ›eleÈ™i nu vor fi niciodată. Și apoi, să spunem esenÈ›ialul: iubesc viaÈ›a È™i asta-i ade¬vărata mea slăbiciune. O iubesc atât de mult, încât nu-mi pot închipui nimic în afara ei. O atare lăcomie are în ea ceva plebeian, nu găsiÈ›i? AristocraÈ›ia implică neapărat o anume distanță față de tine însuÈ›i È™i de propria-ti viață. Dacă tre¬buie, mori; te frângi, dar nu te înclini! Dar eu mă înclin, pentru că mă iubesc. După cele povestite, ce credeÈ›i c-am simÈ›it? Silă de mine însumi? Vă înÈ™elaÈ›i; mi-era silă mai curând de ceilalÈ›i. ÃŽmi cunoÈ™team slăbiciunile, È™i le regretam. Le uitam, totuÈ™i, ca È™i până atunci, cu o încăpățânare vrednică de toată lauda. ÃŽn schimb, îi judecam în inima mea, clipă de clipă, pe ceilalÈ›i. Asta vă scandalizează? CredeÈ›i poate că nu-i logic să fie aÈ™a? Dar aici nu-i vorba de a fi sau nu logic. Important este să te strecori È™i, mai cu seamă, să eviÈ›i jude¬cata. N-am spus să eviÈ›i pedeapsa. Căci pedeapsa fără jude¬cată se îndură mai uÈ™or. Are, de altminteri, un nume care-i o chezășie pentru nevinovăția noastră: îi spunem nefericire. Nu, important, în cazul de față, este să scapi de judecată, să eviÈ›i să fii întruna judecat, fără ca osânda să-È›i fie vreodată rostită. Dar lucrul nu-i chiar atât de uÈ™or. Căci astăzi suntem cu toÈ›ii gata oricând să-i judecăm pe ceilalÈ›i, după cum suntem gata oricând pentru desfrâu. Numai că de data asta nu mai avem a ne teme că vom da dovadă de slăbiciune. Dacă vă îndoiÈ›i, trageÈ›i cu urechea la ce se spune pe la mese, în luna august, în acele hoteluri pentru vilegiaturiÈ™ti, în care prea mi¬lostivii noÈ™tri compatrioÈ›i își fac cura de plictis. Dacă tot mai È™ovăiÈ›i să trageÈ›i concluziile, citiÈ›i scrierile oamenilor zilei. Sau, mai curând, uitaÈ›i-vă la ce se întâmplă în propria dum¬neavoastră familie È™i veÈ›i fi lămurit. Dragă prietene, să ne fe¬rim a le da fie È™i cel mai mic pretext să ne judece. Altminteri, ne vor face mii fărâme. Trebuie să ne luăm tot atâtea pre¬cauÈ›ii ca È™i îmblânzitorul de fiare sălbatice. Dacă are ghini¬onul să se taie cu briciul înainte de a intra în cuÈ™că, ce mai praznic pe fiare! Am înÈ›eles asta în ziua în care mi-a trecut pentru prima oară prin minte că nu eram poate chiar atât de vrednic de admiraÈ›ie. Din clipa aceea, am devenit bănuitor. Fiindcă sângeram puÈ›in, m-am gândit că mă vor înhăța È™i mă vor înghiÈ›i cu totul. ÃŽn aparență, eram în aceleaÈ™i raporturi cu contemporanii mei È™i, totuÈ™i pe nesimÈ›ite, ceva între noi începea să sune fals. Prietenii mei nu se schimbaseră. Lăudau È™i acum, când se ivea prilejul, armonia È™i liniÈ™tea pe care le aflau în preaj¬ma mea. Dar eu nu eram sensibil decât la disonanÈ›ele, la tulburarea ce mă năpădea; mă simÈ›eam vulnerabil, pradă acu¬zării publice. Semenii mei nu-mi mai păreau a alcătui audi¬toriul plin de respect de până atunci. Cercul în mijlocul căruia mă aflam se frânsese, iar ei se înÈ™iraseră pe un singur rând, ca la tribunal. ÃŽn clipa în care m-am temut că aÈ™ putea fi judecat pentru ceva, am înÈ›eles de fapt că în fiecare dintre ei exista o vocaÈ›ie irezistibilă pentru meseria de judecător. Da, erau aici, ca È™i înainte, dar râdeau. Sau mai curând mi se părea că toÈ›i cei pe care-i întâlneam mă priveau cu un surâs ascuns. Am avut chiar impresia, în acea vreme, că cineva îmi pune piedică. De câteva ori, într-adevăr, m-am poticnit, fără pricină, intrând în localuri publice. O dată am È™i căzut de-a binelea. Francezul cartezian din mine È™i-a venit repede în fire, punând asemenea incidente pe seama singurei divinități în care poate crede bunul-simÈ›, adică pe seama întâmplării. TotuÈ™i, in mine se statornicia neîncrederea. Acum, fiindcă eram mereu cu atenÈ›ia trează, nu mi-a fost greu să descopăr că aveam duÈ™mani. ÃŽn primul rând printre colegii mei de breaslă, apoi în viaÈ›a mondenă. Pe unii îi îndatorasem cu ceva. Pe alÈ›ii ar fi trebuit să-i îndatorez, dar n-o făcusem. Toate erau, de altminteri, aÈ™a cum trebuiau să fie È™i descoperirea nu mi-a pricinuit prea mare supărare. Mai greu È™i mai dureros mi-a fost, în schimb, să admit că aveam duÈ™mani chiar printre oamenii pe care-i cunoÈ™team foarte puÈ›in sau pe care nu-i cunoÈ™team deloc. Crezusem întot¬deauna, cu acea candoare ce-mi este proprie È™i de care v-aÈ›i putut convinge până acum în câteva rânduri, că toÈ›i acei ce nu mă cunoÈ™teau ajungeau neapărat să mă iubească de îndată ce relaÈ›iile noastre deveneau mai strânse. Am constatat însă că am duÈ™mani mai cu seamă printre cei care nu mă cunoÈ™teau decât din auzite È™i pe care eu nu-i cunoÈ™team deloc. Fără îndoială, bănuiau că-mi trăiesc viaÈ›a din plin, fără nici o constrângere, lăsându-mă cu totul în voia fericirii; È™i asta nu se iartă. Succesul, când e afiÈ™at într-un anume fel, l-ar face să turbeze chiar È™i pe un măgar. Pe de altă parte, viaÈ›a mea era plină ochi È™i, din lipsă de timp, eram silit să refuz multe avansuri. Din aceleaÈ™i pricini uitam apoi toate aceste refu¬zuri. Dar avansurile îmi fuseseră făcute de oameni a căror viață nu era plină È™i care, tocmai de aceea, își aminteau de refuzul meu. Iată de ce, ca să nu vă dau decât un exemplu, femeile, până la urmă, mă costau scump. Timpul pe care mi-l petre¬ceam cu ele nu-l mai puteam da bărbaÈ›ilor, care adeseori nu mi-o iertau. VedeÈ›i vreo ieÈ™ire dintr-o atare situaÈ›ie? Fericirea È™i succesele nu se iartă decât atunci când consimÈ›i să le împarÈ›i din plin cu alÈ›ii. Dar ca să fii fericit trebuie să nu te ocupi prea mult de ceilalÈ›i. Altfel, toate ieÈ™irile sunt închise. Nu ai de ales decât între a fi fericit, dar judecat, sau iertat, dar nefericit. Cu mine se făcea însă o nedreptate È™i mai mare: eram osândit pentru o fericire trecută. Trăisem vreme înde¬lungată distrat È™i surâzător, cu iluzia unei armonii generale, când, în realitate, judecățile, săgeÈ›ile È™i batjocurile se năpusteau din toate părÈ›ile asupra mea. ÃŽn ziua în care mi-am dat seama de asta, am devenit, în sfârÈ™it, lucid È™i, sângerând din mii de răni, mi-am pierdut dintr-o dată toată puterea. ÃŽntreg universul a început atunci să râdă în jurul meu. Iată un lucru pe care nici un om (în afară de cei ce nu trăiesc, adică de înÈ›elepÈ›i) nu-l poate îndura. Singura apărare e răutatea. Oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înÈ™iÈ™i judecaÈ›i. Ce vreÈ›i? Ideea cea mai firească a omului, cea care-i vine în chip naiv, din străfundul firii sale, este ideea că e nevinovat. Din acest punct de vedere suntem cu toÈ›ii în situaÈ›ia acelui francez care, la Buchenwald, se încăpățâna să depună o reclamaÈ›ie la funcÈ›ionarul ce-i înre¬gistrase sosirea, el însuÈ™i prizonier. O reclamaÈ›ie? FuncÈ›io¬narul È™i tovarășii săi râdeau: "Degeaba, prietene. Aici nu se reclamă." "Dar, domnule, spunea francezul, cazul meu e ex¬cepÈ›ional. Sunt nevinovat." ToÈ›i suntem cazuri excepÈ›ionale. Fiecare dintre noi in¬vocă ceva anume. Fiecare se vrea nevinovat, cu orice preÈ›, chiar dacă pentru asta ar trebui să învinuiască întreg neamul omenesc È™i însuÈ™i Cerul. Nu-i veÈ›i face nimănui prea mare bucurie lăudându-l pentru strădaniile depuse spre a deveni inteligent sau generos. Dimpotrivă, veÈ›i vedea cum îi creÈ™te inima de fericire dacă-i veÈ›i admira generozitatea înnăscută. Dacă-i veÈ›i spune unui criminal că greÈ™eala pe care a făcut-o nu È›ine nici de firea È™i nici de caracterul său, ci de împre¬jurări nefericite, vă va fi peste măsură de recunoscător. ÃŽn timpul pledoariei, chiar va alege acel moment ca să plângă. TotuÈ™i nu văd nici un merit în a fi cinstit sau inteligent din născare. După cum eÈ™ti cu siguranță la fel de răspunzător, fie că eÈ™ti criminal din fire, fie că devii criminal datorită împre¬jurărilor. Dar toÈ›i aceÈ™ti escroci vor iertarea, adică se vor iresponsabili, căutând fără ruÈ™ine o justificare în natură sau o scuză în împrejurări, chiar dacă sunt contradictorii. Pentru ei, important este să fie nevinovaÈ›i È™i ca virtuÈ›ile lor, cu care au fost dăruiÈ›i din naÈ™tere, să nu poată fi puse la îndoială, iar greÈ™elile lor, iscate dintr-o nenorocire trecătoare, să fie veÈ™nic provizorii. V-am mai spus, totul e să scapi de jude¬cată. Și cum e greu să scapi de ea È™i aproape cu neputință să-È›i faci în acelaÈ™i timp È™i admirată È™i iertată firea, toÈ›i caută să fie bogaÈ›i. De ce? V-aÈ›i întrebat vreodată? Pentru putere, bineînÈ›eles. Dar mai cu seamă pentru că bogăția te sustrage judecății imediate, te scoate din mulÈ›imea din metrou pentru a te închide într-o caroserie nichelată, te izolează în parcuri uriaÈ™e, în vagoane de dormit, în cabine de lux. Bogăția, dragă prietene, nu înseamnă, e drept, achitarea, ci doar o amânare, care nu-i însă nici ea de lepădat... Mai cu seamă să nu vă credeÈ›i prietenii când vă vor cere să fiÈ›i sincer cu ei. O fac numai în nădejdea că-i veÈ›i întări în excelenta idee pe care o au despre ei înÈ™iÈ™i, oferindu-le o cer¬titudine în plus, pe care o află în făgăduiala dumneavoastră de a fi sincer. Cum ar putea fi sinceritatea o condiÈ›ie a prie¬teniei? A spune, cu orice preÈ›, adevărul este o pasiune care nu cruță nimic È™i căreia nimic nu-i rezistă. E un viciu, uneori un confort, sau un egoism. Dacă, aÈ™adar, vă aflaÈ›i într-o atare situaÈ›ie, nu È™ovăiÈ›i nici o clipă: făgăduiÈ›i că veÈ›i spune numai adevărul È™i minÈ›iÈ›i cât puteÈ›i mai bine. VeÈ›i răspunde do¬rinÈ›ei lor celei mai ascunse, dovedindu-le astfel dragostea îndoit. Lucrul e atât de adevărat, încât ne încredințăm rareori tainele celor mai buni decât noi. Pe aceÈ™tia am vrea să-i oco¬lim. Mai degrabă le spunem ce avem pe suflet celor ce ne seamănă È™i care ne împărtășesc slăbiciunile. Nu dorim deci să ne îndreptăm, nici să devenim mai buni, căci pentru asta ar trebui în primul rând să renunțăm a mai judeca. Dar noi nu dorim decât să fim deplânÈ™i È™i încurajaÈ›i să mergem pe drumul pe care am apucat. ÃŽn fond, am vrea să nu mai fim vi¬novaÈ›i È™i să nu ne mai dăm osteneala de a ne purifica. Nu avem nici destul cinism, nici destulă virtute. Ne lipseÈ™te atât energia binelui cât È™i cea a răului. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i pe Dante? Adevărat? Extraordinar! Atunci È™tiÈ›i că Dante admite existenÈ›a unor îngeri neutri în cearta dintre Dumnezeu È™i Satana. El îi aÈ™ează în limb, un fel de vestibul al infernului său. Ne aflăm în vestibul, dragă prietene. Să avem răbdare? AveÈ›i, fără îndoială, dreptate. Ne-ar trebui răbdarea de-a aÈ™tepta Judecata de Apoi. Numai că noi suntem grăbiÈ›i. Ba chiar atât de grăbiÈ›i, încât eu unul am fost silit să mă fac judecător-penitent. TotuÈ™i, a trebuit mai întâi să mă împac cu ceea ce descoperisem si să mă pun în bună ordine cu râsul contemporanilor mei. Cu începere din seara în care am fost strigat, căci am fost cu adevărat strigat, a trebuit să răspund sau măcar să caut răspunsul. Nu era uÈ™or; multă vreme am rătăcit la întâmplare. A trebuit mai întâi ca acel râs ce-mi suna veÈ™nic în urechi, precum È™i cei care râdeau, să mă înveÈ›e să văd mai limpede în mine, arătându-mi că nu era atât de simplu pe cât crezusem. De ce zâmbiÈ›i? Adevărul acesta nu-i chiar atât de elementar pe cât pare. Atât doar că numim adevăruri elementare adevărurile pe care le descoperim în urma tuturor celorlalte. Analizându-mă îndelung, am izbutit să văd duplicitatea profundă a făpturii omeneÈ™ti. Am înÈ›eles atunci, tot căutând prin amintiri, că modestia mă ajută sa strălucesc, umilinÈ›a să înving È™i virtutea să asupresc. Făceam războiul cu mijloace paÈ™nice È™i căpătam, prin mijloace aparent dezinteresate, tot ce râvneam. De pildă, niciodată nu m-am plâns când prietenii uitau data zilei mele de naÈ™tere; toÈ›i se minunau chiar, cu o nuanță de admiraÈ›ie în voce, de discreÈ›ia mea în această pri¬vință. Dar pricina dezinteresului meu era încă È™i mai discretă: doream să fiu uitat ca să mă pot plânge mie însumi. Cu câteva zile înaintea glorioasei date, atât de bine cunoscute mie, pândeam, atent să nu-mi scape nimic din ceea ce ar fi putut deÈ™tepta atenÈ›ia sau memoria celor care nădăjduiam că mă vor uita (într-un an, am fost chiar pe punctul de a truca un calendar de birou). Izbutind să-mi demonstrez astfel sin¬gurătatea, puteam să mă las în voia farmecului unei tristeÈ›i virile. Astfel, faÈ›a tuturor virtuÈ›ilor mele își avea reversul ei, mai puÈ›in impunător. E drept că defectele mele sfârÈ™eau întotdeauna prin a mă sluji, silit fiind să ascund partea vi¬cioasă a vieÈ›ii mele, trebuia să dau o înfățiÈ™are rece care era confundată cu înfățiÈ™area virtuÈ›ii; indiferenÈ›a mea mă făcea iubit, egoismul meu culmina în generozitate. Mă opresc: prea multă simetrie ar dăuna acestei demonstraÈ›ii. Păream incoruptibil, iar eu n-am fost niciodată în stare să rezist în faÈ›a unui pahar de vin sau a unei femei. Treceam drept activ, energic È™i împărăția mea era patul. ÃŽmi proclamam peste tot loialitatea È™i cred că nu există ființă pe care s-o fi iubit È™i pe care până la urmă să n-o fi trădat. BineînÈ›eles, trădam, dar eram în acelaÈ™i timp È™i credincios, eram indolent, dar totodată munceam din răsputeri È™i clipă de clipă, îmi ajutam aproa¬pele, pentru propria-mi plăcere. ÃŽmi repetam întruna aceste adevăruri evidente, dar nu aflam în ele prea mare consolare. ÃŽn unele dimineÈ›i îmi instruiam procesul până la capăt È™i ajungeam la concluzia că sentimentul în care excelam era mai cu seamă dispreÈ›ul. De obicei îi dispreÈ›uiam cel mai mult tocmai pe cei pe care-i ajutam. Politicos, arătându-mă solidar È™i emoÈ›ionat, scuipam zilnic în obrazul tuturor orbilor. Sincer vorbind, există vreo scuză la toate astea? Da, există, dar una atât de jalnică, încât mi-e cu neputință s-o in¬voc. TotuÈ™i, iat-o: n-am putut niciodată să iau cu adevărat în serios treburile omeneÈ™ti. N-aÈ™ fi putut spune în ruptul capu¬lui în ce constă seriozitatea lor; È™tiam doar că ea nu putea fi găsită în cele ce vedeam în mine È™i în jurul meu, căci totul mi se înfățiÈ™a doar ca un joc amuzant sau neplăcut. Există, într-ade¬văr, strădanii È™i convingeri pe care nu le-am înÈ›eles niciodată. Am privit întotdeauna cu mirare È™i cu oarecare neîncredere acele ciudate făpturi care muncesc pentru bani, pe care pier¬derea unei situaÈ›ii le face nefericite sau care se sacrifică, dându-È™i importanță, pentru prosperitatea familiei. ÃŽn schimb, îl înÈ›elegeam mai bine pe acel prieten care-È™i pusese în gând să nu mai fumeze È™i care izbutise până la urmă să se lase de fumat. ÃŽntr-o dimineață, deschizând ziarul È™i citind despre explozia primei bombe H È™i despre admirabilele ei efecte, a intrat fără să mai stea pe gânduri într-o tutungerie. Uneori, fără îndoială mă prefăceam că iau viaÈ›a în serios. Curând însă îmi devenea evidentă lipsa de seriozitate a serio¬zității însăși È™i din acea clipă mă mulÈ›umeam să-mi joc rolul, dar cât mai bine cu putință. Jucam rolul omului eficace, inte¬ligent, virtuos, bun cetățean, indignat, indulgent, solidar, moral... Mă opresc, căci aÈ›i înÈ›eles că eram ca È™i olandezii noÈ™tri, care în acelaÈ™i timp sunt È™i nu sunt aici: eram absent tocmai când copleÈ™eam cu prezenÈ›a mea. N-am fost cu ade¬vărat sincer È™i entuziast decât pe vremea când făceam sport È™i, în armată, când jucam piese pentru propria noastră plăcere, în amândouă cazurile trebuia să respectăm o regulă de joc, care nu era serioasă, dar pe care ne plăcea să o socotim ca atare. Chiar È™i acum, stadionul înÈ›esat de mulÈ›ime, cu meciurile lui de duminică, È™i teatrul, pe care l-am iubit cu o patimă nemărginită, sunt singurele locuri din lume unde mă simt nevinovat. Dar cine ar admite că o asemenea atitudine e legitimă când e vorba de dragoste, de moarte sau de salariul celor obi¬diÈ›i? Și totuÈ™i, ce era de făcut? Nu-mi puteam închipui dragostea Isoldei decât în romane sau pe scenă. Muribunzii îmi păreau uneori pătrunÈ™i cu adevărat de rolul pe care-l jucau. ÃŽn schimb, mi se părea că replicile clienÈ›ilor mei săraci se desfășoară întotdeauna după unul È™i acelaÈ™i tipic. Astfel, trăind între oameni fără a le împărtăși interesele, nu izbu¬team să cred în ceea ce făgăduiam. Eram destul de politicos È™i destul de indolent pentru a face ceea ce aÈ™teptau de la mine în meserie, în familie sau în viaÈ›a mea de cetățean, dar procedam de fiecare dată într-un anume fel distrat, care strica totul. Mi-am trăit întreaga viață sub semnul duplicității È™i acÈ›iunile mele cele mai serioase au fost, nu o dată, tocmai cele în care eram cel mai puÈ›in angajat. La urma urmei, oare nu asta e ceea ce nu mi-am mai putut ierta È™i, adăugând o prostie la atâtea altele, pricina ce m-a făcut să mă împotri¬vesc cu cea mai mare violență judecății ce se urzea în mine È™i în jurul meu, silindu-mă să caut o ieÈ™ire? Câtva timp am trăit ca È™i cum nimic nu s-ar fi schimbat. Mergeam înainte pe vechiul meu făgaÈ™. Ca un făcut, eram mai lăudat ca niciodată. Și răul chiar de aici mi s-a tras. Vă amintiÈ›i: "Nefericit cel ce nu aude despre sine decât cuvinte de laudă!" Ah! Ce vorbă înÈ›eleaptă! Nefericire mie! MaÈ™inăria a început, aÈ™adar, să aibă tot soiul de capricii È™i de poticneli ciudate. Atunci a izbucnit în viaÈ›a mea de fiecare zi gândul morÈ›ii. Am început să număr anii pe care-i mai aveam de trăit. Cău¬tam exemple printre oamenii de vârsta mea care muriseră. Și mă chinuia ideea că nu voi mai avea timp să-mi împlinesc menirea. Dar care menire, n-aÈ™ fi putut spune. Merita oare osteneala să mai fac ceea ce făcusem până atunci? Dar nu era numai asta. Mă urmărea o teamă ridicolă să nu mor înainte de a-mi fi mărturisit toate minciunile. Nu lui Dumnezeu È™i nici unuia dintre reprezentanÈ›ii săi, vă daÈ›i seama că eram deasupra unor asemenea lucruri, ci oamenilor, unui prieten, de pildă, sau unei femei iubite. Altminteri, chiar dacă în viaÈ›a unui om nu s-ar fi ascuns decât o singură minciună, moartea o făcea definitivă. Nimeni, niciodată, nu va mai cu¬noaÈ™te adevărul în acea privință, de vreme ce singurul care-l cunoÈ™tea era tocmai mortul, care luase taina cu el în mormânt. Această ucidere absolută a unui adevăr îmi dădea ameÈ›eli. Astăzi, în paranteză fie spus, mi-ar prilejui mai de¬grabă plăceri rafinate. Gândul, de pildă, că eu sunt singurul ce cunosc adevărul despre un lucru căutat de toată lumea È™i că am la mine acasă un obiect care a pus zadarnic în miÈ™care poliÈ›ia a trei țări, mă încântă, pur È™i simplu. Dar să lăsăm asta. Pe vremea aceea mă chinuiam, căci nu găsisem încă leacul. BineînÈ›eles, încercam să-mi vin în fire. Ce însemnătate mai putea avea minciuna unui om în raport cu istoria ge¬neraÈ›iilor È™i cât de nesăbuită era pretenÈ›ia de a aduce în lu¬mina adevărului cine È™tie ce jalnică înÈ™elăciune, pierdută în oceanul secolelor precum grăuntele de sare în apa mării! ÃŽmi spuneam, de asemenea, că moartea trupului, dacă mă gândeam la morÈ›ile pe care le văzusem, era, ea singură, o pe¬deapsă îndeajuns de mare, È™i care răscumpăra totul. Prin ea îți câștigai, cu sudoarea agoniei, mântuirea (adică dreptul de a pieri pentru totdeauna). TotuÈ™i, neliniÈ™tea mea creÈ™tea, moartea îmi stătea zi È™i noapte la căpătâi, mă sculam în fie¬care dimineață cu ea în gând, iar laudele ce mi se aduceau îmi păreau din ce în ce mai greu de îndurat. Socoteam că minciuna sporea o dată cu ele, întrecând orice măsură, È™i că niciodată nu-mi va mai sta în putință să-mi fac rânduială în viață. ÃŽntr-o bună zi, n-am mai putut răbda. Prima mea reacÈ›ie a fost exagerată. De vreme ce eram un mincinos, o să-mi dau în vileag duplicitatea, aruncând-o în obrazul tuturor acelor imbecili înainte chiar ca ei s-o fi descoperit. Provocat să dau pe față adevărul, voi răspunde sfidând. Pentru a preîntâmpina râsul am hotărât să mă azvârl pradă batjocurii generale. De fapt, încercam È™i de data asta să scap de judecată. Voiam să-i câștig de partea mea pe cei care râd sau măcar să trec de par¬tea lor. Mă gândeam, de pildă, să îmbrâncesc orbii pe stradă, gând ce trezea în mine o bucurie surdă È™i neaÈ™teptată, arătându-mi cât de mult îi urâse întotdeauna ceva din sufletul meu; plănuiam să înÈ›ep pneurile de la cărucioarele infirmi¬lor, să urlu: "NespălaÈ›ilor", sub schelele pe care lucrau muncitori, să pălmuiesc copiii de țâță în metrou. Visam la toate acestea, dar n-am făcut nimic sau, dacă am făcut ceva asemănător, nu-mi mai aduc aminte. Turbam de mânie nu¬mai la auzul cuvântului "adevăr". Eram totuÈ™i silit să-l ros¬tesc mereu în pledoariile mele. Dar mă răzbunam blestemând în mod public spiritul umanitar; anunÈ›am publi¬carea unui manifest în care cei asupriÈ›i urmau a fi demascaÈ›i ca asupritori ai oamenilor de treabă. ÃŽntr-o zi, pe când mâncam langustă pe terasa unui restaurant, un cerÈ™etor nu-mi dădea pace. L-am chemat pe patron să-l alunge È™i am apro¬bat în chipul cel mai zgomotos discursul acelui împărÈ›itor de dreptate. "N-ai ce căuta aici, îi spunea el. Pune-te È™i dumneata în locul acestor domni È™i doamne!". ÃŽmi arătam, de asemenea, în faÈ›a cui voia să mă asculte, regretul că nu mai era cu putință să te porÈ›i ca un anume proprietar rus, al cărui caracter îmi stârnise admiraÈ›ia: punea să-i biciuiască atât pe țăranii care-l salutau cât È™i pe cei ce nu-l salutau, pedepsind astfel o îndrăzneală pe care o găsea la fel de neruÈ™inată în amândouă cazurile. ÃŽmi amintesc de alte isprăvi È™i mai grave. Am început să scriu o Odă la poliÈ›ie È™i o Apoteoză a ghilotinei. Mai cu seamă frecventam cafenelele specializate, unde se adunau umaniÈ™tii noÈ™tri de profesie. Eram, se înÈ›elege, bine primit, dat fiind bunele mele antecedente. Și dintr-o dată, cu înfățiÈ™area cea mai nevinovată, dădeam drumul unui cuvânt de ocară: "MulÈ›u¬mesc lui Dumnezeu", spuneam, sau, È™i mai simplu: "Dumne¬zeule!". ȘtiÈ›i prea bine că ateii noÈ™tri de cafenea nu prea se împacă cu cele sfinte. După ce rosteam acea enormitate, urma un moment de stupoare când toÈ›i se uitau unii la alÈ›ii, uimiÈ›i. Apoi izbucnea scandalul: unii fugeau afară din cafenea, alÈ›ii cotcodăceau indignaÈ›i, ascultându-se numai pe ei, È™i toÈ›i se zvârcoleau ca dracul în cristelniță. GăsiÈ›i, probabil, că mă purtam copilăreÈ™te. TotuÈ™i, glu¬mele acestea aveau, poate, o pricină mai serioasă. Voiam să stric jocul È™i, mai cu seamă, să spulber reputaÈ›ia măgulitoare de care mă bucuram È™i al cărei gând mă făcea să turbez. "Un om ca dumneavoastră", mi se spunea cu amabilitate, iar eu simÈ›eam cum pălesc de furie. Mă săturasem de stima lor, de vreme ce nu era generală, È™i cum ar fi putut fi generală, de vreme ce eu n-o puteam împărtăși? De aceea, cel mai bun lucru era să acopăr totul, judecată È™i stimă, cu vălul ridicolu¬lui. Trebuia cu orice preÈ› să dau frâu liber spiritului care mă înăbuÈ™ea. Voiam să spintec frumosul manechin pe care-l plimbam peste tot È™i să le arăt tuturor ce avea înăuntru. ÃŽmi amintesc, de pildă, de o conferință pe care trebuia s-o È›in în faÈ›a unor tineri avocaÈ›i stagiari. Enervat de elogiile excesive ale decanului nostru care mă prezentase auditoriului, nu m-am mai putut stăpâni. La început am vorbit cu înflăcărarea È™i emoÈ›ia la care toată lumea se aÈ™tepta È™i pe care le livram la comandă, cu cea mai mare uÈ™urință. Dar deodată m-am po¬menit recomandând amalgamul ca metodă de apărare. Nu acel amalgam, le spuneam, perfecÈ›ionat de inchiziÈ›iile moderne, care judecă în acelaÈ™i timp un hoÈ› È™i un om cinstit, pentru a-l împovăra pe cel de-al doilea cu crimele celui dintâi: trebuia, dimpotrivă, să-l aperi pe hoÈ›, punând în lumină crimele omu¬lui cinstit, adică ale avocatului. Asupra acestui punct m-am explicat cât se poate de limpede: "Să presupunem că am acceptat să apăr un biet cetățean care a ucis din gelozie. Soco¬tiÈ›i È™i dumneavoastră, domnilor juraÈ›i, le-aÈ™ spune, cât de măruntă e vina unui om ce se mânie când își vede bunătatea firească pusă la grea încercare de vicleÈ™ugul sexului femeiesc. Și nu-i oare lucru mult mai grav că eu însumi mă aflu de par¬tea cealaltă a barei, pe această bancă, fără să fi fost vreodată bun È™i fără să fi suferit vreodată din pricina înÈ™elăciunii? Sunt liber, nu mă puteÈ›i osândi, È™i totuÈ™i cine sunt eu? Un cetățean-soare, dacă e să judecăm după orgoliul care mă însufleÈ›eÈ™te, un È›ap desfrânat, mânios ca un faraon, trândav ca un rege. N-am omorât pe nimeni? încă nu, e adevărat. Dar n-am lăsat oare să moară făpturi vrednice de toată iubirea? Poate că da. Și poate că sunt gata s-o iau iar de la început. ÃŽn timp ce omul acesta — priviÈ›i-l, È™i vă veÈ›i convinge — nu va mai săvârÈ™i niciodată nimic din ce a săvârÈ™it. Și acum încă se mai miră de ce-a fost în stare să facă." Discursul meu i-a tul¬burat într-o oarecare măsură pe tinerii mei confraÈ›i. După o clipă de tăcere, s-au hotărât să izbucnească în râs. Și-au recăpătat cu totul liniÈ™tea când am ajuns la concluzii, în care invocam, într-un chip cât se poate de elocvent, persoana umană È™i presupusele sale drepturi. ÃŽn acea zi, până la urmă a învins totuÈ™i obiÈ™nuinÈ›a. Am repetat aceste plăcute extravaganÈ›e, dar n-am izbutit decât să dezorientez puÈ›in opinia publică. Nu să o dezarmez, È™i nici, mai cu seamă, să mă dezarmez. Uimirea pe care o întâlneam, în general, la cei ce mă ascultau, stinghereala lor oarecum reticentă, foarte apropiată de cea pe care mi-o arătaÈ›i dumneavoastră acum — nu, e inutil să protestaÈ›i — nu mi-au adus liniÈ™tea. Căci, vedeÈ›i dumneavoastră, nu-i de ajuns să te învinuieÈ™ti pentru a-È›i È™terge vina; dacă ar fi aÈ™a, aÈ™ fi acum neprihănit ca un mieluÈ™el. Trebuie să È™tii să te învinuieÈ™ti după o anume metodă, pe care am izbutit s-o pun la punct abia mult mai târziu È™i pe care n-am putut-o desco¬peri înainte de a mă fi aflat în cea mai deplină părăsire. Până atunci, râsul a plutit mai departe în preajma mea È™i toate strădaniile mele nesăbuite n-au izbutit să stârpească din el o anume mlădiere binevoitoare, aproape drăgăstoasă, care-mi făcea rău. Dar mi se pare că marea a început să se umfle. ÃŽn curând va pleca È™i vaporul nostru, căci se apropie seara. PriviÈ›i cum se adună porumbeii, acolo, sus. Se îngrămădesc unii într-alÈ›ii, se miÈ™că abia simÈ›it, iar lumina scade. VreÈ›i să tăcem puÈ›in, ca să ne putem bucura în tihnă de ceasul acesta sinistru? Vă interesez? SunteÈ›i prea amabil. De altminteri, acum chiar sunt în primejdie de a vă interesa cu adevărat. ÃŽnainte de a mă explica în legătură cu judecătorii-penitenÈ›i, trebuie să vă vorbesc despre desfrâu È™i despre carceră. Vă înÈ™elaÈ›i, vaporul merge repede. Dar Zuider Zee e o mare moartă sau aproape. Din pricina malurilor joase, pier¬dute în ceață, nu È™tii unde începe È™i unde sfârÈ™eÈ™te. Neavând nici un reper, nu putem aprecia viteza. ÃŽnaintăm, dar nimic nu se schimbă. Parcă n-am pluti, ci am visa. ÃŽn arhipelagul grecesc aveam impresia contrarie. Noi insule răsăreau întruna pe cerul orizontului. Spinarea lor despădurită delimita cerul, malurile stâncoase contrastau limpede cu marea. Nici o confuzie nu era cu putință; totul devenea reper în lumina necruțătoare. Și, de la o insulă la alta, pe micul nostru vapor care înainta leneÈ™, aveam impresia că săltăm zi È™i noapte, fără o clipă de răgaz, pe creasta valurilor mărunte È™i răcoroase, printre stropi de spumă È™i râsete. De atunci, toată Grecia pluteÈ™te la nesfârÈ™it, undeva în mine, la marginea amintirii... Dar văd că am luat-o razna È™i devin liric! Vă rog să mă opriÈ›i, dragă prietene! Dar, fiindcă veni vorba, cunoaÈ™teÈ›i Grecia? Nu? Cu atât mai bine! Ce-am face noi acolo, vă întreb? în acele locuri n-au ce căuta decât sufletele curate. ȘtiÈ›i că acolo prietenii se plimbă pe stradă doi câte doi, mână-n mână? Da, femeile rămân acasă, iar pe străzi poÈ›i vedea plimbându-se în sus È™i-n jos cu gravitate, È›inându-È™i prietenul de mână, bărbaÈ›i în pu¬terea vârstei, respectabili È™i purtând mustăți. ÃŽn Orient de asemenea, câteodată? E adevărat. Dar spuneÈ›i-mi, aÈ›i îndrăzni să mă È›ineÈ›i de mână pe străzile Parisului? Glumesc! Noi avem È›inută, e lucru È™tiut, murdăria ne È›ine È›epeni, înainte de a ne duce în insulele greceÈ™ti ar trebui sa ne spălăm din cap până-n picioare. Acolo aerul e cast, marea È™i plăcerea curate. Iar noi... Să ne aÈ™ezăm pe aceste È™ezlonguri. Ce pâclă! Rămăse¬sem, cred, la carceră. Da, o să vă spun îndată despre ce-i vor¬ba. După ce m-am zbătut în fel È™i chip, după ce-am scos tot ce se putea scoate din atitudinea mea impertinentă, descura¬jat de atâtea eforturi inutile, am hotărât să renunÈ› cu totul la societatea bărbaÈ›ilor. Nu, nu, n-am căutat o insulă pustie, aÈ™a ceva nu mai există. M-am refugiat în preajma femeilor. ȘtiÈ›i, ele nu condamnă cu adevărat nici una din slăbiciunile noastre; mai curând încearcă să ne umilească sau să ne dezarmeze. De aceea, femeia nu-i răsplata războinicului, ci a criminalului. E limanul, adăpostul lui È™i de cele mai multe ori e arestat în patul ei. Nu-i oare tot ce ne-a mai rămas din paradisul terestru? Descumpănit, am alergat la adăpostul meu firesc. Dar acum renunÈ›asem la frazele frumoase. Mai jucam puÈ›in, din obiÈ™nuință; totuÈ™i, nu mai dădeam dovadă de aceeaÈ™i imaginaÈ›ie. Mi-e greu s-o mărturisesc, de teamă să nu spun cine È™tie ce cuvinte grosolane: mi se pare că în acea vreme am simÈ›it nevoia unei iubiri. Obscen, nu-i aÈ™a? Eram, în orice caz, năpădit de o suferinÈ›a mocnită, de un fel de sen¬zaÈ›ie de privaÈ›iune, care m-a făcut mai disponibil È™i mi-a îngăduit, atât din nevoie, cât È™i din curiozitate, să mă leg mai mult de câteva femei. Fiindcă simÈ›eam nevoia să iubesc È™i să fiu iubit, m-am crezut îndrăgostit de-a binelea. Cu alte cu¬vinte, am făcut pe prostul. Mă surprindeam punând adesea o întrebare pe care până atunci, ca orice bărbat cu experiență, o evitasem întotdeauna. Mă auzeam spunând: "Mă iubeÈ™ti?" ȘtiÈ›i că în asemenea situaÈ›ie obiceiul cere să răspunzi: "Dar tu?" Dacă răspun¬deam da, mă legam mai mult decât îmi îngăduiau adevăratele mele sentimente. Dacă îndrăzneam să spun nu, riscam să nu mai fiu iubit, ceea ce m-ar fi făcut să sufăr. Cu cât era mai în primejdie sentimentul în care nădăjduiam să-mi găsesc li¬niÈ™tea, cu atât îl ceream mai imperios de la partenera mea. Eram, aÈ™adar, silit să fac făgăduieli din ce în ce mai explicite È™i să pretind inimii mele un sentiment tot mai adânc. Am făcut astfel o falsă pasiune pentru o femeiuÈ™că nostimă, care citise cu atâta sârguință revistele pentru femei, încât se price¬pea să vorbească despre dragoste cu siguranÈ›a È™i convingerea unui intelectual vestind societatea fără clase. Această convingere, È™tiÈ›i prea bine, e molipsitoare. Am început È™i eu să vorbesc despre dragoste È™i am sfârÈ™it prin a mă convinge singur că sunt îndrăgostit. Cel puÈ›in până în clipa în care mi-a devenit amantă È™i când am înÈ›eles că revistele care o învăța¬seră să vorbească despre dragoste n-o învățaseră È™i cum s-o facă. După ce iubisem un papagal, am fost silit să mă culc cu un È™arpe. Am căutat, aÈ™adar, aiurea dragostea făgăduită în cărÈ›i, dar pe care n-o întâlnisem niciodată în viață. ÃŽmi lipsea însă entuziasmul. De mai bine de treizeci de ani mă iubeam numai pe mine. Cum aÈ™ fi putut nădăjdui să pierd o atare deprindere? Adevărul e ca n-am pierdut-o câtuÈ™i de puÈ›in È™i că am rămas doar un veleitar al pasiunii. Am făcut făgăduieli în dreapta È™i în stânga. Am contractat iubiri simultane, aÈ™a cum, odinioară, avusesem legături multiple. Am nefericit mai multe făpturi chiar decât pe timpul splendidei mele indiferenÈ›e. V-am spus că papagalul meu, în culmea disperării, a vrut să facă greva foamei? Din fericire am sosit la timp È™i m-am resemnat să-i È›in mâna până în ziua în care l-a întâlnit pe inginerul cu tâmple cărunte — abia întors dintr-o călătorie în Bali — pe care i-l descrisese revis¬ta ei preferată. ÃŽn orice caz, departe de a fi, cum se spune, târât È™i iertat în veÈ™nicia pasiunii, n-am făcut decât să sporesc numărul greÈ™elilor È™i rătăcirilor mai vechi; din care pricină am căpătat o asemenea silă de iubire încât, ani în È™ir, n-am putut auzi fără să scrâșnesc din dinÈ›i ViaÈ›a în roz sau Moartea din dragoste a Isoldei. Am încercat atunci să renunÈ›, dintr-un anume punct de vedere, la femei È™i să duc o viață castă. La urma urmei, prietenia lor trebuia să-mi ajungă. Dar asta însemna să renunÈ› la joc. ÃŽn afara dorinÈ›ei, femeile mă plicti¬seau peste măsură È™i, în chip vizibil, È™i eu le plictiseam. Re¬nunÈ›asem la joc, la teatru, trăiam acum după adevăr. Dar adevărul, dragă prietene, e plictisitor la culme. NemaiaÈ™teptând nimic nici de la dragoste, nici de la casti¬tate, m-am gândit că-mi mai rămânea desfrâul, care înlo¬cuieÈ™te de minune dragostea, face râsetele să amuÈ›ească, tăcerea să coboare, dăruind nemurirea. Pentru cel ajuns la un anume grad de beÈ›ie lucidă È™i care, culcat noaptea târziu între două femei de stradă, se simte golit de orice dorință, speranÈ›a nu mai e o tortură; spiritul său domneÈ™te peste toate timpurile, iar durerea de a trăi nu mai există pentru el. ÃŽntr-un sens, trăisem întotdeauna în desfrâu, de vreme ce do¬risem întotdeauna să fiu nemuritor. Și nu-i oare acesta străfundul firii mele precum È™i urmarea acelei nemărginite iubiri de mine însumi despre care v-am vorbit? Da, râvneam cu toată fiinÈ›a să fiu nemuritor. Mă iubeam prea mult pentru a nu dori ca preÈ›iosul obiect al dragostei mele să nu dispară niciodată. Și cum în stare de trezie, dacă ai ajuns să te cu¬noÈ™ti cât de cât, È›i-e peste putință să vezi de ce i-ar fi fost dăruită nemurirea unei maimuÈ›e desfrânate, nu-mi mai rămânea decât să-mi procur succedanee de nemurire. Fiindcă doream viaÈ›a veÈ™nică, mă culcam cu târfe È™i beam nopÈ›i întregi. DimineaÈ›a, bineînÈ›eles, simÈ›eam în gură gustul amar al con¬diÈ›iei mele de făptură muritoare. Dar ore în È™ir plutisem, preaferice, la mari înălÈ›imi. Voi îndrăzni oare să vă mărturi¬sesc? ÃŽmi amintesc încă È™i acum cu duioÈ™ie de nopÈ›ile când mă duceam într-un local sordid ca să mă întâlnesc cu o dan¬satoare care mă onora cu favorurile ei È™i pentru a cărei bună reputaÈ›ie m-am bătut chiar, într-o seară, cu un tinerel lăudăros. Mă lăfăiam noapte de noapte în spatele tejghelei, în lumina roÈ™ie È™i în praful acelui lăcaÈ™ de desfătare, minÈ›ind de îngheÈ›au apele È™i bând întruna fără oprire. ÃŽn zori mă prăvăleam în patul, veÈ™nic desfăcut, al prinÈ›esei mele, care se lăsa mecanic în voia plăcerii, adormind o clipă mai târziu. Apoi venea ziua, luminând blând tot acel dezastru, iar eu mă ridicam, drept È™i nemiÈ™cat în dimineaÈ›a strălucitoare. Alcoolul È™i femeile mi-au adus, la drept vorbind, singura uÈ™urare de care eram vrednic. Vă încredinÈ›ez acest secret, dragă prietene; folosiÈ›i-l fără teamă! VeÈ›i vedea că adevăra¬tul desfrâu este izbăvitor, pentru că nu creează, nici un fel de îndatorire. ÃŽn desfrâu nu te posezi decât pe tine însuÈ›i; iată de ce rămâne îndeletnicirea preferată a celor ce se iubesc pe ei înÈ™iÈ™i mai presus de orice. E o junglă fără viitor si fără tre¬cut, fără făgăduință, mai cu seamă, È™i fără pedeapsă imediată. Locurile unde sălășluieÈ™te sunt depărtate de lume. Intrând, laÈ™i în urmă atât teama cât È™i speranÈ›a. Vorbele, aici, sunt de prisos; ceea ce cauÈ›i se poate căpăta È™i fără cuvinte È™i adesea, da, chiar fără bani. Ah! lăsaÈ›i-mă, vă rog, să aduc omagiul meu femeilor necunoscute È™i uitate care m-au ajutat atunci. ÃŽmi mai amintesc È™i astăzi de ele cu un anume respect. M-am folosit din plin de acest mod de a mă elibera. Am putut chiar fi văzut într-un hotel, păcătuind, după cum se spune, în acelaÈ™i timp cu o prostituată bătrână È™i cu o fe¬tiÈ™cană din cea mai bună societate. Cu cea dintâi făceam pe cavalerul îndrăgostit, iar pe a doua mă străduiam să o învăț anumite realități. Din nefericire, prostituata avea o fire foarte burgheză: nu după multă vreme a consimÈ›it să-È™i scrie memoriile pentru un ziar religios foarte deschis Ia ideile mo¬derne. FetiÈ™cana, la rându-i, s-a măritat, spre a-È™i satisface instinctele dezlănÈ›uite È™i spre a nu lăsa fără întrebuinÈ›are niÈ™te talente cu totul remarcabile. Sunt, de asemenea, foarte mândru că am fost primit în acea vreme ca un egal într-o aso¬ciaÈ›ie masculină prea des calomniată. Dar asupra acestui lu¬cru nu voi insista: È™tiÈ›i bine că până È™i oamenii foarte inteligenÈ›i se fălesc atunci când pot goli o sticlă mai mult decât vecinul. AÈ™ fi putut, aÈ™adar, să-mi aflu pacea È™i izbăvi¬rea în acel prea fericit dezmăț. Dar È™i de data asta am întâlnit o piedică în mine. A început să mă doară ficatul È™i m-a răzbit o oboseală îngrozitoare, care nu mi-a trecut nici până azi. Ne jucăm de-a nemurirea È™i, după câteva săptămâni, ne pomenim că abia ne mai putem târî de la o zi la alta. Singurul folos al acestei experienÈ›e, după ce-am renunÈ›at la isprăvile mele nocturne, a fost acela de a-mi fi făcut viaÈ›a mai puÈ›in dureroasă. Oboseala care-mi măcina trupul tocise în acelaÈ™i timp în mine multe puncte sensibile. Orice exces micÈ™orează vitalitatea, deci È™i suferinÈ›a. Spre deosebire de ceea ce se crede în mod obiÈ™nuit, desfrâul n-are în el nimic frenetic. E doar un somn nesfârÈ™it. AÈ›i observat probabil că bărbaÈ›ii cu adevărat geloÈ™i n-au decât un singur gând: să se culce cu femeia care, cred ei, i-a trădat. BineînÈ›eles, nu vor astfel decât să se asigure o dată mai mult că sunt încă stăpânii scumpei lor comori. Vor s-o aibă, cum se spune. Dar mai e ceva: îndată după asta, sunt mai puÈ›in geloÈ™i. Gelozia fizică este un rezultat al închipuirii, dar totodată È™i o judecată asupra ta însuÈ›i. Pui pe seama rivalului gândurile urâte pe care le-ai avut în împrejurări asemănătoare. Din fericire, excesul plăcerii slăbeÈ™te imaginaÈ›ia ca È™i judecata. SuferinÈ›a adoarme o dată cu virilitatea È™i nu se trezeÈ™te decât o dată cu ea. Pentru aceleaÈ™i pricini, adolescenÈ›ii își pierd, o dată cu prima lor femeie, neliniÈ™tea metafizică, iar anumite căsătorii care nu sunt decât un desfrâu birocratizat, devin în acelaÈ™i timp dri¬curile cenuÈ™ii ale îndrăznelii È™i imaginaÈ›iei. Da, dragă prie¬tene, căsătoria burgheză a pus întreaga noastră È›ară sub semnul papucilor È™i halatului, È™i în curând o va duce la groapă. Exagerez? Nu, dar pierd È™irul. Voiam doar să vă spun cât de bine mi-au prins acele luni de orgie. Trăiam într-un fel de ceață, în care râsul hohotea tot mai stins, încât până la urmă nici nu-l mai auzeam. IndiferenÈ›a mea, È™i până atunci atât de mare, nemaiîntâlnind nici o stavilă, se întindea ca o scleroză. Terminasem cu emoÈ›iile! Starea mea de spirit era mereu aceeaÈ™i sau, mai bine-zis, nici nu putea fi vorba de o stare de spirit. Plămânii tuberculoÈ™i se vindecă uscându-se È™i astfel fe¬ricitul lor stăpân moare înăbuÈ™it cu încetul. AÈ™a s-a întâmplat si cu mine: o dată cu vindecarea, venea, liniÈ™tită, moartea. Trăiam încă din meseria mea, dar reputaÈ›ia îmi fusese mult È™tirbită de vorbele mele extravagante, iar existenÈ›a mea dez¬ordonată nu-mi mai îngăduia să-mi exercit profesia cu regu¬laritate. E interesant de notat că oamenii nu mă osândeau atâta pentru excesele nocturne, cât pentru cuvintele mele pline de sfidare. ClienÈ›ii deveneau bănuitori când, uneori, în pledoariile mele, mă auzeau rostind cuvântul Dumnezeu. Se temeau, fără îndoială, că Cerul nu va È™ti să le apere intere¬sele la fel de bine ca un avocat priceput. De aici până la a trage concluzia că invocam divinitatea în măsura în care nu cunoÈ™team legea nu mai era decât un pas. ClienÈ›ii mei au făcut È™i pasul acesta È™i au început să mă caute tot mai rar. Din când în când, totuÈ™i, mai pledam. Uneori, uitând că nu mai cred în ceea ce spun, pledam chiar bine. Eram dus de propria mea voce È™i o urmam; nu mai puteam fi la înălÈ›ime, ca odinioară, dar mă ridicam, totuÈ™i, de la pământ, în zbor ra¬zant, în afara meseriei, vedeam puÈ›ină lume. ÃŽntreÈ›ineam încă, dar cu mare efort, una sau două legături mai vechi. Mi se întâmpla chiar să petrec cu acele femei seri de pură priete¬nie, în care nu simÈ›eam față de ele nici cea mai mică dorință doar că, È™tiind dinainte că mă voi plictisi, abia ascultam ce mi se spune. ÃŽncepusem să mă îngraÈ™ È™i am crezut că, în sfârÈ™it, criza se terminase. Nu mă mai aÈ™tepta decât bătrâneÈ›ea. ÃŽntr-o zi însă, pe când mă aflam pe un transatlantic, pe puntea superioară, fireÈ™te, călătorind cu o prietenă ce nu È™tia că-mi sărbătoresc astfel vindecarea, am zărit deodată un punct negru în largul oceanului de culoarea fierului. Mi-am întors repede privirea È™i inima a început să-mi bată cu putere. Când, cu mare greutate, am izbutit să mă uit iar într-acolo, punc¬tul acela negru dispăruse. Tocmai voiam să strig, să chem prosteÈ™te într-ajutor, când l-am văzut din nou. Era unul din acele resturi pe care le lasă vapoarele în urma lor. TotuÈ™i, nu putusem îndura să-l privesc, căci mă gândisem de îndată la un înecat. Am înÈ›eles atunci, fără revoltă, aÈ™a cum te împaci cu o idee despre care È™tii de mult că-i adevărată, că acel strigăt care, cu atâția ani în urmă, răsunase în spatele meu deasupra Senei, călătorise prin lume în tot acest răstimp, purtat de fluviu către apele Mânecii, peste întinderea nemărginită a oceanului È™i că mă aÈ™teptase aici, până în ziua când l-am întâlnit. Și am mai înÈ›eles că mă va aÈ™tepta mereu pe mări È™i pe fluvii, pretutindeni unde se află apa amară cu care fusesem botezat. SpuneÈ›i-mi, oare nu suntem si aici tot pe apă? Pe apa întinsă, monotonă, nesfârÈ™ită, ale cărei mar¬gini se confundă cu cele ale pământului. Cum să cred că vom ajunge vreodată la Amsterdam? Nu vom mai ieÈ™i niciodată din acest uriaÈ™ agheasmatar. AscultaÈ›i! Nu auziÈ›i strigătul pescăruÈ™ilor nevăzuÈ›i? Strigă spre noi, dar către ce ne cheamă? Sunt aceiaÈ™i care strigau, trimițându-È™i chemarea peste Atlantic, în ziua în care am înÈ›eles pentru totdeauna că nu sunt vindecat, că eram încolÈ›it din toate părÈ›ile È™i că trebuia să mă împac cu acest gând. Se sfârÈ™ise cu viaÈ›a orgolioasă, dar o dată cu ea se sfârÈ™ise È™i cu mine, È™i cu răzvrătirea. Trebuia să mă supun È™i să-mi recunosc vina. Trebuia să trăiesc în car¬ceră. E adevărat, nu cunoaÈ™teÈ›i acea temniță aflată sub pământ, numită în evul mediu carceră. De obicei, erai uitat aici pe viață. TemniÈ›a aceasta se deosebea de celelalte prin dimensiunile sale iscusit chibzuite. Nu era destul de înaltă ca să poÈ›i sta în picioare, dar nici îndeajuns de lată ca să te culci Te îngrămădeai în ea cum puteai, trăind de-a curmeziÈ™ul; somnul aici era o cădere, veghea o ghemuire. Dragul meu, invenÈ›ia aceasta simplă era — È™i când vorbesc aÈ™a È™tiu bine ce spun — cu adevărat genială. ÃŽn fiecare zi, cu trupul strâns ca într-un cleÈ™te, clipă de clipă, osânditul afla că e vinovat È™i că a fi nevinovat înseamnă să te poÈ›i întinde cu voioÈ™ie din toate mădularele. PuteÈ›i să vă închipuiÈ›i în temniÈ›a aceea un om obiÈ™nuit să trăiască pe înălÈ›imi È™i pe puntea superioară a va¬poarelor? Ce? PoÈ›i fi închis în temniță È™i să fii nevinovat? Improbabil, cu totul improbabil! Dacă ar fi aÈ™a, raÈ›ionamen¬tul meu n-ar mai face două parale! Refuz să examinez, fie È™i măcar pentru o clipă, ipoteza că nevinovăția s-ar vedea silită să trăiască gheboÈ™ată. De altminteri, nu putem afirma nevi¬novăția nimănui, dar putem afirma cu siguranță vinovăția tu¬turor. Fiecare om este o mărturie a crimelor tuturor celorlalÈ›i, iată credinÈ›a È™i speranÈ›a mea. CredeÈ›i-mă, religiile se înÈ™eală atunci când îi mustră pe oa¬meni, zvârlind, printre tunete È™i fulgere, porunci. Nu-i nevoie de Dumnezeu nici pentru a crea vinovăția, nici pentru a pe¬depsi. Semenii noÈ™tri, ajutaÈ›i de noi înÈ™ine, ne sunt de-ajuns. VorbeaÈ›i de Judecata de Apoi. ÃŽngăduiÈ›i-mi să râd cu respect. O aÈ™tept fără teamă. Căci am cunoscut lucrul cel mai rău: judecata oamenilor. Pentru ei nu există circumstanÈ›e ate¬nuante È™i chiar în buna intenÈ›ie văd o crimă. AÈ›i auzit măcar de carcera în care se scuipă, imaginată de curând de un po¬por ce voia să arate că e cel mai de seamă de pe pământ? E vorba de o cutie zidită, în care prizonierul stă in picioare, dar nu poate să se miÈ™te. Poarta solidă care-l zăvorăște în scoica lui de ciment se opreÈ™te la înălÈ›imea bărbiei. Nu i se vede decât faÈ›a, pe care fiecare paznic care trece scuipă din belÈ™ug. Prizonierul, cu trupul pe de-a-ntregul încătuÈ™at, nu poate să se È™teargă, deÈ™i îi este îngăduit, e drept, să închidă ochii. Și asta, dragul meu, au inventat-o oamenii. Pentru ca să dea la iveală această capodoperă n-au avut nevoie de Dumnezeu. Atunci? Atunci singura utilitate a lui Dumnezeu ar fi aceea de a chezășui nevinovăția, iar religia eu aÈ™ vedea-o mai curând ca o mare spălătorie, ceea ce a È™i fost, de altfel, dar pentru puÈ›ină vreme, trei ani mai exact, dar atunci nu se nu¬mea religie. De atunci săpunul lipseÈ™te, avem nasul murdar È™i ni-l È™tergem unul altuia. ToÈ›i chiulangii, toÈ›i pedepsiÈ›ii, ne scuipăm unii pe alÈ›ii È™i apoi zdup, la carceră cu noi! Totul e cine scuipă primul. ÃŽÈ›i voi spune un mare secret, dragul meu. Nu aÈ™tept Judecata de Apoi: ea are loc în fiecare zi. Nu, nu-i nimic, tremur puÈ›in din pricina umezelii ăsteia blestemate. De altfel, am ajuns. Stau aici. LuaÈ›i-o înainte. Dar mai rămâneÈ›i, vă rog, È™i intraÈ›i cu mine. N-am terminat, trebuie să continui. Să continui, iată lucrul cel mai greu. ȘtiÈ›i, de pildă, de ce l-au răstignit pe cel la care vă gândiÈ›i, poate, în clipa asta? Bun, aveau nenumărate motive s-o facă. ÃŽntotdeauna există motive să ucizi un om. Dimpotrivă, e cu neputință să aduci dovada că e îndreptățit să trăiască. Iată de ce crima își găseÈ™te întotdeauna avocaÈ›i, iar nevinovăția doar uneori. Dar acea înspăimântătoare agonie, în afară de pricinile ce ne-au fost atât de explicate timp de două mii de ani, mai avea una, cu deosebire însemnată, dar care nu È™tiu de ce, e tăinuită cu mare grijă. Adevărata pricină este că El È™tia că nu-i cu totul nevinovat. Nu purta povara greÈ™elii de care era învinuit, dar făptuise altele, chiar dacă nu È™tia care sunt acelea. Sau poate È™tia? Căci de la El porniseră toate. E cu neputință să nu fi auzit vorbindu-se despre uciderea prun¬cilor. Din pricina Lui muriseră pruncii din Iudeea, uciÈ™i în timp ce părinÈ›ii săi îl duceau la adăpost. Nu voise asta, bineînÈ›eles. SoldaÈ›ii sângeroÈ™i, pruncii sfârtecaÈ›i îl umpleau de groază È™i de silă. Dar, aÈ™a cum era, sunt sigur că nu putea să-i uite. Și acea tristeÈ›e ce se străvede în toate faptele Sale nu-i oare melancolia fără leac a celui care auzea în ceasurile nopÈ›ii vocea RaÈ™elei plângându-È™i pruncii È™i nevrând a primi mângâiere? Gemetele ei se înălÈ›au în noapte. RaÈ™ela își che¬ma pruncii uciÈ™i din pricina Lui, iar El trăia! Știind ce È™tia, cunoscând totul despre om — ah! cine-ar fi crezut că adevărata crimă nu e să omori, ci să nu mori tu însuÈ›i — față-n față zi È™i noapte cu nevinovata lui crimă, îi era din ce în ce mai greu să rămână ceea ce era È™i să continue. Era mai bine să termine cu toate, să nu se apere, să moară, spre a nu mai fi singurul în viață È™i spre a merge acolo unde nădăjduia că va fi ajutat. Dar n-a fost ajutat È™i atunci s-a tânguit. Au avut însă grijă să-l cenzureze. Da, cred că Evan¬ghelistul al treilea e cel ce pentru întâia oară a trecut sub tăcere plângerea Lui. "Pentru ce m-ai părăsit?" e un strigăt de răzvrătire, nu credeÈ›i? De aceea a È™i fost suprimat. Să nu uităm că, dacă Luca nu le-ar fi înlăturat, cuvintele acelea ar fi trecut aproape neobservate sau, în orice caz, n-ar fi căpătat importanÈ›a ce li s-a acordat mai târziu. Astfel, cenzorul strigă în gura mare ceea ce vrea să tăinuiască. Căci È™i orânduirea lu¬mii e ambiguă. Nu se poate însă tăgădui că acela pe care l-au cenzurat n-a mai putut continua È™i, dragul meu, când spun asta, È™tiu des¬pre ce vorbesc. A fost o vreme când mă întrebam în fiecare clipă cum voi izbuti să ajung clipa următoare. Da, în lumea asta poÈ›i să faci războiul, să maimuțăreÈ™ti dragostea, să-È›i chinuieÈ™ti semenul, să faci paradă prin ziare de propria-È›i persoană sau numai să-È›i vorbeÈ™ti de rău vecinul în timp ce împleteÈ™ti la ciorap; dar, în anumite cazuri, faptul de a continua, simplul fapt de a continua e un lucru ce întrece puterile unui om. Iar El nu avea puteri supraomeneÈ™ti, de asta puteÈ›i fi sigur. Și-a strigat suferinÈ›a, agonizând, È™i de aceea îl iubesc, pe El, pe prietenul meu, care a murit fără a È™ti. Din nefericire ne-a lăsat singuri, ca să continuăm, oricum È™i oriunde, chiar ghemuiÈ›i într-o carceră, È™tiind ce È™tia È™i El, dar nefiind în stare să facem ce-a făcut È™i să murim aÈ™a cum a murit El. Au încercat, fireÈ™te, să se slujească de moartea Lui. Ce idee genială să ni se spună: "Nu sunteÈ›i albi ca neaua, bun, ăsta-i lucru È™tiut. Dar n-o să ne pierdem vremea cu fie¬care dintre voi. Vom rezolva chestiunea dintr-o dată, pe cruce!" Dar prea mulÈ›i oameni se cațără acum pe cruce, nu¬mai ca să fie văzuÈ›i de cât mai de departe, chiar dacă pentru asta trebuie să-L calce în picioare pe Cel Răstignit de atâta vreme. Prea mulÈ›i oameni au hotărât să aleagă mila în locul generozității. Vai, nedreptatea, nedreptatea ce I s-a făcut îmi sfâșie inima! Văd că iar pune stăpânire pe mine vechiul nărav: nu mai am mult È™i o să încep să pledez. IertaÈ›i-mă È™i înÈ›elegeÈ›i că am motivele mele. De pildă, numai la câteva străzi de aici, se află muzeul "Domnului Iisus de sub acoperiÈ™". Pe vremea aceea, foloseau drept catacombe podurile. Asta pentru că pivniÈ›ele de pe aici sunt pline cu apă. Dar astăzi, puteÈ›i fi liniÈ™tit, dum¬nezeul lor nu se mai afla nici în pod È™i nici în pivniță. L-au cocoÈ›at pe un jilÈ› judecătoresc, în adâncul inimii lor, È™i lo¬vesc, È™i judecă mai cu seamă, judecă întruna, în numele Lui. El îi vorbea Păcătoasei cu blândeÈ›e: "Nici eu nu te osândesc!"; iar ei osândesc fără cruÈ›are si fără alegere... ÃŽn nu¬mele Domnului, iată-È›i pedeapsa! ÃŽn numele Domnului? Dar prietenul meu nu asta voia. Voia să fie iubit, doar atât. Mai sunt, bineînÈ›eles, oameni care îl iubesc, chiar printre creÈ™tini. Dar îi numeri pe degete. Știuse dinainte că aÈ™a va fi, căci avea simÈ›ul umorului. Petru, È™tiÈ›i doar, Petru cel fricos, se va lepăda de el: "Nu-l cunosc pe omul acesta... Nu È™tiu ce vrei să spui..." etc. Sunt vorbe care întrec orice măsură, iar el face un joc de cuvinte: "Pe piatra aceasta voi clădi Biserica mea". Nimeni n-ar fi putut merge cu ironia atât de departe, nu găsiÈ›i? Și totuÈ™i, È™i de data asta tot ei triumfă! "VedeÈ›i, a spus-o dinainte! Da, a spus-o, într-adevăr, căci È™tia bine cum stau lucrurile. Si apoi a plecat pentru totdeauna, lăsându-i să judece È™i să condamne, cu iertarea pe buze È™i cu osânda în inimă. Căci nu se poate spune că mila a pierit, nu, nici pome¬neală, de dimineață până seara nu vorbim decât de ea. Numai că nimeni nu mai este declarat nevinovat. Pe leÈ™ul nevinovăției viermuiesc judecătorii, judecători de toate soiurile, cei ai lui Hristos È™i cei ai lui Antihrist, laolaltă înfrățiÈ›i în carceră. Căci nu trebuie să-i împovărăm numai pe creÈ™tini. Și ceilalÈ›i sunt vârâți până-n gât în toată treaba asta. ȘtiÈ›i ce s-a întâmplat cu una din casele care l-a adăpostit în acest oraÈ™ pe Descartes? A devenit azil de nebuni. Da, trăim în mijlocul delirului general È™i al persecuÈ›iei. Noi înÈ™ine, fireÈ™te, nu pu¬tem rămâne deoparte. Cred că v-aÈ›i dat seama că nu cruÈ› pe nimeni È™i nimic È™i È™tiu că È™i dumneavoastră gândiÈ›i întru totul ca mine. Astfel, de vreme ce suntem judecători cu toÈ›ii, suntem cu toÈ›ii vinovaÈ›i unii față de ceilalÈ›i; în felul nostru jalnic, suntem Hristos È™i cu toÈ›ii, unul câte unul răstigniÈ›i, È™i tot fără a È™ti. Sau, mai bine zis, am fi asta, dacă eu, Clamence, n-aÈ™ fi găsit scăparea, singura soluÈ›ie, adevărul... Mă opresc aici, iubite prietene, fiÈ›i fără grijă! Ne vom despărÈ›i, de altfel, căci iată, am ajuns la uÈ™a mea. Ce vreÈ›i, când eÈ™ti singur È™i pe deasupra È™i istovit, È›i se întâmplă uÈ™or să te crezi prooroc. La urma urmei, asta È™i sunt, în pustiul acesta de piatră, de ceÈ›uri È™i de ape putrede: prooroc fără vlagă pen¬tru searbede vremi, Elie fără Mesia, ars de friguri È™i îmbuibat cu alcool, cu spatele lipit de o ușă mucedă, cu degetul ridicat spre cerul scund, zvârlind blesteme asupra oamenilor fără lege care nu pot îndura nici un fel de judecată. Căci n-o pot îndura, dragul meu, È™i cu asta am spus totul. Cel care se su¬pune unei legi nu se teme de o judecată care-l aÈ™ează la locul ce i se cuvine într-o rânduială în care crede. Dar cel mai mare chin pe care l-au suferit vreodată oamenii este acela de a fi judecaÈ›i fără nici o lege. Și acesta-i chinul nostru. Uitând de fire, judecătorii își dau frâu liber, dezlănÈ›uindu-se la întâmplare È™i pierzând orice măsură. Atunci, — nu-i aÈ™a? — trebuie să încercăm să-i întrecem. Și astfel se iscă învălmășeala cea mare. Proorocii È™i tămăduitorii se înmulÈ›esc văzând cu ochii, grăbindu-se care mai de care să aducă legea cea bună, orga¬nizarea cea fără de cusur, înainte ca pământul să se fi pustiit. Dar, din fericire, eu sunt începutul sfârÈ™itului, eu vestesc legea: sunt judecătorul-penitent. Da, da, o să vă spun mâine în ce constă această frumoasă meserie. PlecaÈ›i poimâine, trebuie, aÈ™adar, să ne grăbim. Nu vreÈ›i să veniÈ›i la mine? Vă rog să sunaÈ›i de trei ori. Vă întoarceÈ›i la Paris? Parisul e departe, Parisul e frumos, nu l-am uitat. ÃŽmi amintesc de felul cum apune acolo soarele, tot cam pe timpul ăsta. Seara se lasă foÈ™nind uscat peste acope¬riÈ™urile albastre de fum, vuietul oraÈ™ului se aude înăbuÈ™it, fluviul pare că începe să curgă spre deal. Rătăceam la acea oră pe străzi. Știu, ceilalÈ›i rătăcesc È™i acum. Rătăcesc, prefăcându-se că se grăbesc către nevasta obosită, către casa severă... Ah! prietene, È™tiÈ›i ce înseamnă făptura singuratică rătăcind prin marile oraÈ™e?... Mă simt cât se poate de stânjenit că trebuie să vă primesc culcat. N-am mare lucru, doar puÈ›ină febră, pe care mi-o îngrijesc cu rachiu de ienupăr. Sunt învățat cu asemenea accese. Cred că sufăr de friguri, pe care le-am căpătat pe vre¬mea când eram papă. Nu glumesc decât pe jumătate. Știu ce gândiÈ›i: că e greu să descurci din spusele mele adevărul de minciună. Mărturisesc că aveÈ›i dreptate. Nici chiar eu... Unul dintre cunoscuÈ›ii mei împărÈ›ea oamenii în trei categorii: cei care vor să nu aibă nimic de ascuns ca să nu fie siliÈ›i să mintă, cei care preferă să mintă ca să aibă ceva de ascuns È™i, în sfârÈ™it, cei cărora le place atât minciuna, cât È™i misterul. Vă las să alegeÈ›i singur locul ce mi se potriveÈ™te cel mai bine. Dar ce însemnătate au toate astea? Oare minciuna nu ne pune până la urmă pe drumul adevărului? Iar poveÈ™tile mele, adevărate sau mincinoase, nu È›intesc toate acelaÈ™i lu¬cru, n-au toate acelaÈ™i înÈ›eles? Atunci ce însemnătate mai are dacă sunt adevărate sau mincinoase, de vreme ce, È™i într-un caz È™i într-altul, arată ceea ce-am fost È™i ceea ce sunt? Uneori vezi mai limpede în cel ce minte decât în cel ce spune ade¬vărul. Adevărul, ca È™i lumina, orbeÈ™te. Minciuna, dimpotrivă, e ca un frumos amurg, care pune în valoare fiecare lucru. ÃŽn sfârÈ™it, luaÈ›i-o cum vreÈ›i, dar am fost făcut papă într-un lagăr de prizonieri. StaÈ›i, vă rog. Văd că vă uitaÈ›i la cameră. E goală, e drept, dar e curată. Un Vermeer, fără mobile È™i fără cratiÈ›e. Fără cărÈ›i, de asemenea, căci e mult de când nu mai citesc nimic. Odinioară casa mea era plină de cărÈ›i citite doar pe jumătate. E un obicei la fel de scârbos ca È™i acela de a gusta doar puÈ›in dintr-un pateu de ficat È™i de a arunca apoi restul. De altminteri, nu-mi mai plac decât confesiunile, iar autorii de confesiuni scriu mai cu seamă spre a se ascunde È™i a nu spune nimic din ceea ce È™tiu. Tocmai atunci când pretind că trec la mărturisiri e cazul să devii bănuitor, căci e sigur că se pregătesc să împopoÈ›oneze adevărul. CredeÈ›i-mă, sunt expert în materie. lată de ce am rupt-o cu toate. N-am mai vrut în jurul meu nici cărÈ›i, nici obiecte de prisos, ci numai strictul necesar, o cameră curată È™i lustruită ca un sicriu. De altfel, când te întinzi pe unul din aceste paturi olandeze, atât de tari È™i cu cearÈ™afurile atât de imaculate, parcă ai muri înfășurat în giulgiuri È™i îmbălsămat cu neprihănire. SunteÈ›i curios să-mi cunoaÈ™teÈ›i aventurile pontificale? Numai banalități, vă rog să mă credeÈ›i. Voi găsi oare puterea să vi le povestesc? Da, mi se pare că a început să-mi scadă temperatura. E aÈ™a de mult de atunci! Lucrurile s-au petre¬cut în Africa, unde, datorită domnului Rommel, războiul era în toi. Eu nu luam parte la lupte, liniÈ™tiÈ›i-vă. Nu luasem parte nici la cele din Europa. Fusesem mobilizat, bine”nÈ›eles, dar nu intrasem niciodată în foc. ÃŽntr-un sens, îmi pare rău. Poate că asta ar fi schimbat multe. Armata fran¬ceză n-a avut nevoie de mine pe front. Mi-a cerut doar să particip la retragere. Apoi am regăsit Parisul È™i pe germani. Am fost ispitit să intru în Rezistență, despre care începea să se vorbească aproximativ în perioada în care am descoperit că sunt patriot. ZâmbiÈ›i? N-aveÈ›i dreptate. Descoperirea am făcut-o pe coridoarele metroului, la Châtelet. Un câine se rătăcise în acel labirint. Mare, cu blana È›epoasă, cu o ureche sfâșiată, È›opăia, privind vesel È™i adulmecând picioarele care treceau. Am pentru câini o dragoste veche È™i credincioasă. ÃŽi iubesc pentru că ei iartă întotdeauna. Am chemat câinele care ezita, vizibil cucerit, dând din coadă cu entuziasm, la câțiva paÈ™i în faÈ›a mea. Chiar atunci, un tânăr soldat german a trecut pe lângă mine, călcând sprinten. Ajuns în dreptul câinelui, l-a mângâiat pe cap. Fără să È™ovăie, animalul s-a luat după el, cu acelaÈ™i entuziasm, È™i amândoi s-au pierdut în depărtare. Ciuda È™i furia pe care le-am simÈ›it împotriva sol¬datului neamÈ› mi-au arătat în chip neîndoielnic că reacÈ›ia mea era patriotică. Dacă acel câine l-ar fi urmat pe un civil francez, lucrul m-ar fi lăsat cu totul indiferent. Dar aÈ™a, mi-l imaginam pe simpaticul animal în chip de mascotă a unui re¬giment german È™i simÈ›eam cum mă cuprinde mânia. Testul era cât se poate de convingător. M-am dus în zona sudică, să mă lămuresc în legătură cu RezistenÈ›a. Dar, o dată ajuns acolo È™i având toate infor¬maÈ›iile necesare, am început să ezit. Hotărârea mea mi se părea întrucâtva nebunească È™i, la urma urmei, de-a dreptul romantică. Cred mai cu seamă că acÈ›iunea subterană nu se potrivea nici cu temperamentul, nici cu gustul meu pentru înălÈ›imile scăldate în lumină. Aveam impresia că mi se cere să È›es zile È™i nopÈ›i în È™ir într-o pivniță, aÈ™teptând ca niÈ™te brute să vină să mă scoată din bârlogul meu, să destrame ceea ce È›esusem È™i apoi să mă târască într-o altă pivniță unde să mă ucidă în bătăi. ÃŽi admiram pe acei eroi ai adâncimilor, dar mă simÈ›eam incapabil să-i imit. Am trecut, deci, în Africa de nord, cu intenÈ›ia vagă de a ajunge la Londra. Dar am renunÈ›at, situaÈ›ia din Africa fiind tulbure È™i cele două părÈ›i părându-mi a avea dreptate în egală măsură. Văd, după expresia dumneavoastră, că socotiÈ›i că trec mult prea repede peste amănunte care-È™i au importanÈ›a lor. Și dacă am presupune că, judecându-vă la adevărata dumneavoastră valoare, trec peste ele repede tocmai pentru ca să le remarcaÈ›i mai bine? Fapt e că până la urmă m-am dus în Tunisia, unde o prietenă săritoare îmi găsise de lucru. Prietena aceasta era o făptură foarte inteligentă, care făcea film. M-am dus după ea la Tunis È™i nu i-am cunoscut adevă¬rata meserie decât în zilele care au urmat debarcării AliaÈ›ilor în Algeria. ÃŽn aceeaÈ™i zi a fost arestată de nemÈ›i, È™i eu de asemenea, dar fără voia mea. Nu È™tiu ce s-a întâmplat cu ea. Mie unul nu mi-au făcut nici cel mai mic rău si am înÈ›eles, după ce trecusem printr-o spaimă cumplită, că era mai cu seamă vorba de o măsură de siguranță. Am fost internat lângă Tripoli, într-un lagăr, unde nu eram prea rău trataÈ›i, dar în care sufeream de sete È™i de cele mai mari lipsuri. Noi, copiii acestei jumătăți de secol, n-avem nevoie de prea multe precizări când vrem să ne imaginăm asemenea locuri. Acum o sută cincizeci de ani, oamenii se înduioÈ™au privind lacurile È™i pădurile. Astăzi avem lirismul închisorii. AÈ™a că mă bizui pe dumneavoastră. AdăugaÈ›i doar câteva amănunte: căldura, soarele bătându-ne în creÈ™tet, muÈ™tele, nisipul, setea. Cu mine se afla un tânăr francez care credea cu tărie în Dumnezeu. ÃŽntr-adevăr, e ca într-o poveste cu zâne. Un fel de Duguesclin, dacă vreÈ›i. Din FranÈ›a trecuse să lupte în Spania. Generalul catolic îl închisese, iar tânărul nostru, văzând că în lagărele franchiste năutul era, dacă pot îndrăzni să spun aÈ™a, binecuvântat de Roma însăși, căzuse pradă celei mai negre mâhniri. Nici cerul Africii, sub care ajunsese mai târziu, nici clipele de răgaz din lagăr nu-l lecuiseră de acea mâhnire. Dar meditaÈ›iile îndelungi, precum È™i soarele îl sco¬seseră oarecum din starea lui normală. ÃŽntr-o zi, în timp ce, sub cortul peste care È™iroiau valuri de plumb topit, zece oa¬meni, printre care È™i eu, gâfâiam înconjuraÈ›i de roiuri de muÈ™te, a început din nou să-È™i strige diatribele împotriva ce¬lui pe care-l numea "Romanul". Era nebărbierit de câteva zile È™i se uita la noi cu privirea rătăcită. Avea pieptul gol, scăldat în sudoare, iar mâinile îi alergau pe claviatura vizibilă a coastelor. Ne spunea că e nevoie de un nou papă care să trăiască printre cei nefericiÈ›i, în loc să se roage pe un tron, È™i că trebuie să trecem cât mai repede la fapte. Ne privea È›intă cu ochii lui rătăciÈ›i, dând din cap È™i repetând întruna: ,,Da". cât mai repede cu putință!" Apoi s-a liniÈ™tit dintr-o dată È™i, cu vocea stinsă, ne-a spus că trebuie să-l alegem dintre noi, să găsim un om întreg, cu toate cusururile È™i virtuÈ›ile lui, È™i să-i jurăm ascultare dacă se leagă să păstreze vie, în el È™i în ceilalÈ›i, comunitatea suferinÈ›elor noastre. "Cine dintre noi, a întrebat, are mai multe slăbiciuni?" în glumă, am ridicat de¬getul: am fost singurul. "Bun. Jean-Baptiste e omul care ne trebuie". Ba nu, n-a zis chiar aÈ™a, fiindcă atunci mă numeam altfel. A spus însă că gestul meu presupunea mari virtuÈ›i È™i a propus să fiu ales. CeilalÈ›i s-au declarat de acord, în joacă, È™i totuÈ™i cu o anumită gravitate. Adevărul este că Duguesclin ne impresionase pe toÈ›i. Din câte îmi amintesc, eu însumi nu râdeam decât cu jumătate de gură. ÃŽn primul rând, găseam că profetul nostru are dreptate È™i apoi, ce să mai vorbim, soa¬rele, munca istovitoare, lupta pentru apă ne cam scoseseră din minÈ›i. AÈ™a se face că mi-am exercitat funcÈ›ia de papă timp de câteva săptămâni È™i în mod din ce în ce mai serios. ÃŽn ce consta această funcÈ›ie? Eram un fel de È™ef de grupă sau de secretar de celulă. ToÈ›i ceilalÈ›i, adică chiar È™i cei care nu credeau, au luat obiceiul să mă asculte. Duguesclin sufe¬rea, iar eu cârmuiam în numele suferinÈ›ei lui. Mi-am dat atunci seama că nu-i chiar atât de uÈ™or pe cât se crede să fii papă, lucru de care mi-am amintit până È™i ieri, după ce v-am vorbit cu atâta dispreÈ› despre fraÈ›ii noÈ™tri, judecătorii. Lucrul cel mai greu, în tabără, era împărÈ›irea apei. Se alcătuiseră È™i alte grupuri, politice sau religioase, È™i fiecare își favoriza oamenii lui. Am fost pus, aÈ™adar, în situaÈ›ia de a mi-i favo¬riza pe ai mei, ceea ce însemna o primă concesie. Dar nici chiar în sânul propriului meu grup n-am putut respecta o egalitate deplină. Ii favorizam când pe unii, când pe alÈ›ii, în funcÈ›ie de starea lor fizică sau de munca pe care o îndepli¬neau. Aceste diferenÈ›ieri pot avea consecinÈ›e grave, vă rog să mă credeÈ›i. Dar, hotărât lucru, mă simt obosit È™i nu mai vreau să mă gândesc la acea perioadă. Să spunem, de pildă, că mi-am încheiat cariera în ziua în care am băut apa unui prieten muribund. Nu, nu era Duguesclin, el murise, cred, prea se lipsea de toate. Dacă ar mai fi trăit, de dragul lui aÈ™ fi rezistat mai mult, căci îl iubeam, da, îl iubeam, cel puÈ›in aÈ™a cred. Dar am băut apa, asta-i sigur, am băut-o spunându-mi că aveau mai mare nevoie de mine decât de celălalt, care oricum trebuia să moară, È™i că eram dator să-mi port de grijă pentru ei. Astfel răsar imperiile È™i bisericile, sub soarele morÈ›ii. Și, pentru a mai tempera cuvintele mele de ieri, vă voi spune marea idee ce mi-a venit vorbindu-vă de toate aceste întâmplări, pe care nici nu mai È™tiu bine dacă le-am trăit sau le-am visat. Marea mea idee este că trebuie să-l iertăm pe papă. Mai întâi, pentru că are nevoie de iertare mai mult ca oricare altul. Apoi, pentru că numai aÈ™a vom fi mai presus de el... AÈ›i închis bine uÈ™a? Da. Vă rog să controlaÈ›i. IertaÈ›i-mă, am complexul zăvorului. Chiar în clipa în care sunt pe cale să adorm, mă întreb întotdeauna dacă am tras sau nu zăvorul, în fiecare seară trebuie să mă ridic È™i să verific uÈ™a. V-am mai spus, nu poÈ›i fi sigur de nimic. Să nu vă închipuiÈ›i cumva că neliniÈ™tea mea în legătură cu zăvorul e o reacÈ›ie de pro¬prietar înfricoÈ™at Odinioară nu-mi încuiam nici aparta¬mentul, nici maÈ™ina. Nu păstram banii sub cheie, nu È›ineam la avere. La drept vorbind, îmi era puÈ›in ruÈ™ine că sunt bogat. Uneori mi se întâmpla chiar să exclam, în cursul tiradelor mele mondene: "Proprietatea, domnilor, e o crimă!" Neavând inima îndeajuns de generoasă ca să-mi împart bogățiile cu un sărac care să le merite, le lăsam la îndemâna unor hoÈ›i eventuali, nădăjduind să îndrept astfel nedreptatea cu ajuto¬rul întâmplării. Astăzi, de altminteri, nu mai am nimic. Nu mă grăbesc, aÈ™adar, să-mi pun la adăpost avutul, ci pe mine însumi È™i propria-mi prezență de spirit. Þin, astfel, să mă asi¬gur că nu va mai intra nimeni pe poarta micului univers bine închis din toate părÈ›ile, în care sunt rege, papă È™i judecător. Fiindcă veni vorba, vă rog să deschideÈ›i dulapul acela. VedeÈ›i tabloul? Da, uitaÈ›i-vă bine la el. Nu-l recunoaÈ™teÈ›i? E cel intitulat Judecătorii cinstiÈ›i. Asta nu vă spune nimic? AveÈ›i, oare, asemenea lacune de cultură? TotuÈ™i, dacă aÈ›i ci¬tit ziarele, v-aÈ›i aminti că în 1934 a fost furat la Gand, din ca¬tedrala Saint-Baven, unul din panourile capodoperei lui Van Eyck, Mielul mistic. Panoul acela era cunoscut sub numele de Judecătorii cinstiÈ›i. ÃŽnfățiÈ™a câțiva judecători veniÈ›i călare să se roage Mielului sfânt. A fost înlocuit cu o foarte bună copie, căci nimeni n-a mai putut găsi originalul. Ei bine, iată-l! Nu, nu eu l-am furat. Un client care vine des la "Mexico-City" È™i pe care l-aÈ›i văzut acum câteva seri i l-a vândut într-o seară de beÈ›ie gorilei, pentru o sticlă de băutură. Mai întâi, l-am sfătuit pe prietenul nostru să-l agaÈ›e la loc potrivit È™i, vreme îndelungată, în timp ce erau căutaÈ›i în lumea întreagă, cucer¬nicii noÈ™tri judecători au tronat la "Mexico-City", peste beÈ›ivi È™i proxeneÈ›i. Apoi, la cererea mea, gorila mi l-a dat în păstrare. La început, nu prea voia, dar s-a speriat când i-am arătat cum stau lucrurile. De atunci, aceÈ™ti prea stimabili magistraÈ›i sunt singura mea tovărășie. AÈ›i văzut ce loc gol au lăsat pe perete, deasupra tejghelei. De ce n-am restituit panoul? Ah! Ah! Văd că aveÈ›i reacÈ›ii de poliÈ›ist. Ei bine, o să vă răspund aÈ™a cum aÈ™ face-o în faÈ›a judecătorului de instrucÈ›ie, dacă cineva ar băga de seamă că tabloul a ajuns în camera mea. ÃŽn primul rând, pen¬tru că nu-i al meu, ci al patronului de la "Mexico-City", care e cel puÈ›in tot atât de vrednic să-l aibă ca È™i episcopul de Gand. ÃŽn al doilea rând, pentru că nimeni din cei ce se pe¬rindă prin faÈ›a Mielului mistic nu ar putea distinge copia de original È™i, prin urmare, nimeni nu are de suferit din vina mea. ÃŽn al treilea rând, pentru că, în acest fel, sunt deasupra tuturor. Oamenilor le sunt înfățiÈ™aÈ›i spre admiraÈ›ie judecă¬tori mincinoÈ™i, iar eu sunt singurul care-i cunosc pe cei ade¬văraÈ›i, în al patrulea rând, pentru că astfel îmi rămâne o È™ansă de-a ajunge la închisoare, idee ispititoare dintr-un anume punct de vedere. ÃŽn al cincilea rând, pentru că aceÈ™ti judecători merg să întâlnească Mielul, pentru că nici Mielul, nici nevinovăția nu mai există È™i, în consecință, iscusitul hoÈ› care a furat panoul este un instrument al unei justiÈ›ii necu¬noscute, căreia nu se cuvine să-i stăm împotrivă. ÃŽn sfârÈ™it, pentru că astfel totul e în bună ordine. Dreptatea fiind pen¬tru totdeauna despărÈ›ită de nevinovăție, una aflându-se pe cruce, alta în dulap, sunt în măsură să lucrez în deplină liber¬tate conform convingerilor mele. Pot să-mi exercit cu conÈ™tiinÈ›a împăcată greaua profesiune de judecător-penitent la care m-am oprit după atâtea decepÈ›ii È™i contradicÈ›ii si des¬pre care, de vreme ce plecaÈ›i, a venit momentul să vă vorbesc. ÃŽngăduiÈ›i-mi însă mai întâi să mă ridic puÈ›in ca să respir mai bine. Cât sunt de obosit! încuiaÈ›i-i, vă rog, pe judecătorii mei! MulÈ›umesc. Exercit meseria aceasta de judecător-peni¬tent chiar în clipa de față. De obicei, birourile mele se află la "Mexico-City". Dar marile vocaÈ›ii se prelungesc È™i dincolo de locul de muncă. Chiar în pat, chiar având temperatură, continui să-mi fac meseria. E o meserie pe care, de altmin¬teri, nu o exerciÈ›i, ci o trăieÈ™ti clipă de clipă. Să nu vă închi¬puiÈ›i că v-am vorbit atâta cinci zile în È™ir numai pentru propria mea plăcere. Nu, destul am vorbit altădată fără să spun nimic. Acum, cuvintele mele pornesc de la o idee, È™i anume, evident, de la ideea de a face râsetele să înceteze, de a evita judecata, deÈ™i, în aparență, nu există scăpare. Marea dificultate de a i te sustrage nu constă oare tocmai în aceea că suntem primii care ne osândim pe noi înÈ™ine? Pentru înce¬put trebuie deci să extindem condamnarea asupra tuturor, fără discriminare, pentru ca s-o mai atenuăm puÈ›in. Ca punct de plecare, am următorul principiu: nu admit nici un fel de scuze, niciodată È™i pentru nimeni. Neg bunele intenÈ›ii, greÈ™eala vrednică de stimă, greÈ™eala necugetată, circumstanÈ›ele atenuante. Nu binecuvântez, nu iert pe nimeni. Fac, pur È™i simplu, adunarea È™i apoi zic: "Face atât. EÈ™ti un pervers, un satir, un mitoman, 'un pederast, un artist" etc. Nici un cuvânt mai mult. ÃŽn filosofie ca È™i în politică sunt deci pen¬tru orice teorie care-i refuză omului nevinovăția È™i pentru orice practică ce-l tratează drept vinovat. VedeÈ›i în mine, prea scumpul meu prieten, un partizan luminat al servituÈ›ii. Fără ea, la drept vorbind, nu există soluÈ›ie definitivă. Am înÈ›eles asta foarte repede. Odinioară, aveam pe buze, de dimineaÈ›a până seara, cuvântul libertate. La micul dejun îl întindeam pe felia de pâine, îl mestecam pe îndelete ziua întreagă, duceam cu mine în lume o răsuflare minunat parfu¬mată cu iz de libertate. ÃŽi dădeam în cap cu acest cuvânt cheie oricui mă contrazicea, îl pusesem în slujba dorinÈ›elor È™i pu¬terii mele. ÃŽl È™opteam în pat, la urechea prietenelor mele adormite, È™i el mă ajuta să le părăsesc când le era lumea mai dragă. ÃŽl strecuram... Dar văd că mă înflăcărez È™i pierd orice măsură... La urma urmei, mi s-a întâmplat să-i dau libertății È™i o întrebuinÈ›are mai dezinteresată, ba chiar — gândiÈ›i-vă cât eram de naiv! — s-o apăr de câteva ori, fără să ajung, desigur, până într-acolo încât să mor pentru ea, dar riscând, totuÈ™i, într-o oarecare măsură. Să-mi fie iertată această imprudență, căci nu È™tiam ce fac. Nu È™tiam că libertatea nu-i o răsplată, nici o decoraÈ›ie pe care o sărbătoreÈ™ti bând È™ampanie; nici un dar, o cutie cu dulciuri pe care s-o mănânci lingându-te pe buze de plăcere. Oh! nu, dimpotrivă, e o corvoadă, o cursă lungă, în care alergi singur, până la extenuare. Nici urmă de È™ampanie, nici urmă de prieteni care să ridice paharul în cinstea ta, privindu-te cu dragoste. EÈ™ti singur în sala mohorâtă, singur în boxa acuzaÈ›ilor, în faÈ›a judecătorilor È™i sin¬gur când hotărăști, în faÈ›a ta însuÈ›i sau în faÈ›a judecății celorlalÈ›i. La capătul oricărei libertăți se află o sentință; iată de ce libertatea e o povară prea apăsătoare, mai cu seamă când ai febră sau când eÈ™ti nefericit sau când nu iubeÈ™ti pe nimeni. Ah! dragul meu, pentru cine e singur, fără Dumnezeu si fără stăpân, povara zilelor e îngrozitoare. Iată de ce trebuie să ne alegem un stăpân, Dumnezeu nemaifiind la modă. Cuvântul acesta, de altminteri, nu mai are nici un sens; nu merită, rostindu-l, să riÈ™ti să-i scandalizezi pe cei din jur. UitaÈ›i-vă la moraliÈ™tii noÈ™tri, atât de serioÈ™i si care-È™i iubesc atât de mult semenii; nimic nu-i deosebeÈ™te, în fond, de creÈ™tini, în afară de faptul că nu predică în biserici. Ce-i împiedică, după părerea dumneavoastră, să se convertească? Respectul, poate, respectul față de oameni, da, respectul omenesc. Nu vor să scandalizeze, își păstrează trăirile pentru ei. Am cu¬noscut, de pildă, un romancier ateu care se ruga în fiecare seară. Dar asta n-avea nici o importanță: ce mai săpuneală îi trăgea tot el lui Dumnezeu în cărÈ›ile pe care le scria! Ce scuturătură, cum ar zice nu mai È™tiu cine! Un militant liber-cugetător căruia i-am vorbit despre asta a ridicat, fără rea intenÈ›ie de altfel, braÈ›ele către cer: "Nu-mi spuneÈ›i nimic nou, suspina acest apostol, toÈ›i sunt aÈ™a". După el, optzeci la sută dintre scriitorii noÈ™tri, dacă ar putea să nu semneze, ar scrie È™i ar adora numele lui Dumnezeu. Dar, tot după păre¬rea lui, semnează, pentru că se iubesc pe ei înÈ™iÈ™i, È™i nu adoră nimic, pentru că se urăsc. Cum totuÈ™i nu se pot împiedica să judece, se despăgubesc făcând apel la morală. ÃŽn fond, putem vorbi în cazul lor de un satanism virtuos. Ciudată epocă, într-adevăr! De ce ne-am mira că minÈ›ile s-au tulburat È™i că unul dintre prietenii mei, ateu pe vremea când era un soÈ› model, s-a convertit de când își înÈ™eală nevasta. Ah! micuÈ›ii fățarnici, comedieni, ipocriÈ›i, cât sunt de înduioșători! AscultaÈ›i-mă pe mine, toÈ›i sunt plini de cre¬dință, chiar când dau foc cerului. Atei sau devoÈ›i, moscoviÈ›i sau bostonieni, toÈ›i sunt creÈ™tini, din tată-n fiu. Dar tocmai asta-i, nu mai există nici un fel de tată, nici un fel de rânduială! Suntem liberi, trebuie să ne descurcăm singuri È™i, cum ei refuză tocmai libertatea È™i sentinÈ›ele ei, îi vezi cum se roagă să li se dea peste degete, cum inventează reguli înspăimântătoare, cum aleargă să înalÈ›e ruguri în locul bise¬ricilor, ca niÈ™te noi Savonarola. Nu cred însă decât în păcat, niciodată în graÈ›ie. DeÈ™i, bineînÈ›eles, se gândesc la ea. GraÈ›ie, asta vor, acel da, acea uitare de sine, fericirea de a fi ce se È™tie pe sine, căci mai sunt È™i sentimentali pe deasupra, logod¬na, fecioara fragedă, bărbatul drept, muzica. Eu, în schimb, care nu-s sentimental, È™tiÈ›i ce-am visat? O dragoste totală a întregului suflet È™i a întregului trup, de fiecare zi È™i de fiecare noapte, o îmbrățiÈ™are neîntreruptă, o înflăcărare È™i o bucurie mereu înviate, È™i asta cinci ani în È™ir, după care, moartea. Dar, vai! Atunci — nu-i aÈ™a? — în lipsa logodnei sau a dragostei neîntrerupte, va fi căsătoria brutală, cu puterea È™i cu biciul. EsenÈ›ialul e ca totul să devină simplu, ca pentru copii, ca fie¬care act să fie comandat, ca binele È™i răul să fie arătate în chip arbitrar, deci evident. ÃŽntrucât mă priveÈ™te, sunt de acord cu toate acestea, aÈ™a, sicilian È™i javanez cum sunt, câtuÈ™i de puÈ›in creÈ™tin, deÈ™i mă simt aproape de primul dintre ei. Dar pe podurile Parisului am aflat È™i eu că mă temeam de liber¬tate. Trăiască deci stăpânul, oricare ar fi el, înlocuind legea Cerului. "Tatăl nostru, carele eÈ™ti pentru un timp aici... O, conducătorii noÈ™tri, È™efii noÈ™tri minunat de aspri, o, cârmuitorii noÈ™tri cruzi È™i prea iubiÈ›i..." VedeÈ›i, cred că esenÈ›ialul e să nu mai fii liber È™i să te poÈ›i supune cu căință unuia È™i mai ticălos decât tine. Când vom fi cu toÈ›ii vinovaÈ›i, vom avea adevărata democraÈ›ie. Fără să mai punem la socoteală, dragă prietene, că trebuie să ne răzbunăm pentru faptul că fiecare moare singur. Moartea e solitară, în timp ce servitutea e colectivă. CeilalÈ›i dau socoteală È™i ei, È™i o dată cu noi, È™i ăsta-i lucrul cel mai important. ToÈ›i împreună, dar în genunchi È™i cu capul plecat. Nu-i oare mai bine să trăiesc după chipul È™i asemănarea societății È™i pentru asta nu trebuie oare ca societatea să-mi semene? AmeninÈ›area, dezonoarea, poliÈ›ia consfinÈ›esc ase¬mănarea aceasta. Batjocorit, hăituit, siluit, pot, în sfârÈ™it, să-mi dau întreaga măsură, să mă bucur de ceea ce sunt, să fiu aÈ™a cum firea mea o vrea. Iată de ce, iubite prieten, după ce am salutat solemn libertatea, am hotărât pe ascuns că trebuia dată, fără întârziere, pe mâna primului venit. Și, ori de câte ori îmi stă în putință, încep să predic în biserica mea din "Mexico-City", îndemnând poporul să se supună È™i să caute cu umilință confortul servituÈ›ii, chiar daca i-o înfățiÈ™ez sub numele ade¬văratei libertăți. Dar nu sunt atât de nebun încât să-mi închipui că vom fi sclavi chiar de mâine. Știu prea bine că sclavia va fi doar una din binefacerile viitorului. Până atunci, nu-mi rămâne decât să mă împac cu prezentul È™i să caut o soluÈ›ie, măcar provizorie. A trebuit, aÈ™adar, să găsesc un alt mijloc de a extinde jude¬cata asupra tuturor, pentru ca povara ei să-mi fie mie însumi mai uÈ™oară. Și am găsit acest mijloc. DeschideÈ›i, vă rog, puÈ›in fereastra, e îngrozitor de cald. Dar totuÈ™i nu chiar atât de cald, căci mi-e È™i foarte frig. Ideea mea e simplă È™i tot¬odată fecundă. Cum să-i bagi pe toÈ›i la apă, ca să ai dreptul să te usuci tu singur la soare? Să mă urc în amvon, ca mulÈ›i dintre iluÈ™trii mei contemporani, È™i să blestem omenirea? E prea primejdios. ÃŽntr-o bună zi sau într-o noapte, râsul iz¬bucneÈ™te când nici nu te aÈ™tepÈ›i. SentinÈ›a prin care-i osândeÈ™ti pe ceilalÈ›i se întoarce până la urmă împotriva ta, pleznindu-te urât peste bot. Atunci, ce-i de făcut? o să-mi spuneÈ›i. Vă voi arăta în ce constă ideea mea genială. Am descoperit că, în aÈ™teptarea stăpânilor È™i a bâtei, trebuie să fa¬cem ce-a făcut Copernic, adică să inversăm raÈ›ionamentul, È™i astfel vom învinge. De vreme ce nu-i poÈ›i osândi pe ceilalÈ›i fără ca, pe dată, să te judeci pe tine însuÈ›i, trebuie să-È›i dai singur în vileag toate păcatele, pentru a dobândi dreptul de a-i judeca pe ceilalÈ›i. De vreme ce orice judecător devine, mai devreme sau mai târziu, penitent, trebuie să faci calea în sens invers È™i, începând prin a fi penitent, să sfârÈ™eÈ™ti ca ju¬decător. Mă urmăriÈ›i? Bun. Dar, ca să fiu È™i mai limpede, o să vă spun cum lucrez. Mai întâi mi-am închis biroul de avocat, am părăsit Pari¬sul, am călătorit; am căutat să mă stabilesc sub un alt nume undeva unde să nu duc lipsă de clienÈ›i. Sunt multe asemenea locuri pe lume, dar întâmplarea, comoditatea, ironia È™i, de asemenea, o anumită nevoie de a mă chinui, m-au făcut să aleg o capitală înconjurată de ape È™i învăluită în ceÈ›uri, strânsă în chinga canalelor, cu o populaÈ›ie numeroasă È™i vizitată de oa¬meni veniÈ›i din lumea întreagă. Mi-am instalat biroul într-un bar din cartierul mateloÈ›ilor. Clientela din porturi e variată. Săracii nu se duc în cartierele locuite de cei bogaÈ›i, în timp ce oamenii de bună condiÈ›ie ajung întotdeauna, după cum singur aÈ›i putut vedea, fie măcar o singură dată, în mahala¬lele deocheate. ÃŽi pândesc mai cu seamă pe burghezi, È™i anume pe burghezii care s-au rătăcit pe aici din întâmplare; cel mai mare randament îl am cu ei. Cu ei obÈ›in, ca un ade¬vărat virtuoz, efectele cele mai rafinate. De câtăva vreme îmi exercit utila profesie la "Mexico-City". Ea constă mai întâi, după cum singur aÈ›i putut observa, în a te mărturisi cât mai des în public. Mă învinuiesc, aÈ™adar, de toate crimele cu putință. Nu-i prea greu, acum mă ajută me¬moria. Dar, atenÈ›ie, nu mă învinuiesc în chip grosolan, lovindu-mă cu pumnii în piept. Dimpotrivă, mă strecor cu dibăcie printre obstacole, nuanÈ›ez cât mai mult, fac nenumărate di¬gresiuni, îmi adaptez, în sfârÈ™it, spusele, la cel ce mă ascultă, silindu-l până la urmă la o mărturisire care o întrece pe a mea. Amestec ceea ce mă priveÈ™te pe mine cu ceea ce-i priveÈ™te pe ceilalÈ›i. Iau trăsăturile comune, experienÈ›ele pe care le-am îndurat împreună, slăbiciunile pe care le împărtășim cu toÈ›ii, bunele maniere, omul zilei, cu alte cuvinte, aÈ™a cum există el în mine È™i în ceilalÈ›i. Din toate făuresc un portret care este al tuturor È™i al nimănui. O mască, la urma urmei, foarte asemănătoare cu măștile de carnaval, reproducând modelul cu fidelitate, dar È™i simplificându-l în acelaÈ™i timp, È™i în faÈ›a cărora îți spui: "Mutra asta parcă mi-e cunoscută. Când portretul e gata, ca în astă-seară, îl arăt, plin de întris¬tare: "Iată, vai, cine sunt!" Rechizitoriul a luat sfârÈ™it. Dar, în aceeaÈ™i clipă, portretul pe care-l întind contemporanilor mei devine o oglindă. Acoperit cu cenușă, smulgându-mi încet părul de pe cap, cu faÈ›a brăzdată de unghii, dar cu privirea pătrunzătoare, stau în faÈ›a omenirii întregi, recapitulându-mi ruÈ™inea, fără a pierde din vedere efectul pe care-l produc, È™i spunând: "Eram cel mai rău dintre cei mai răi . Apoi, pe nesimÈ›ite, trec de la "eu" la "noi". Când ajung la "iată ce suntem", le-am jucat festa È™i pot să le spun adevărul în față. Sunt ca ei, bineînÈ›eles, toÈ›i fierbem în aceeaÈ™i oală. TotuÈ™i, am asupra lor o anumită superioritate, aceea de a È™ti, care-mi dă dreptul să vorbesc. Sunt sigur că vedeÈ›i avantajul unei asemenea situaÈ›ii. Cu cât mă învinuiesc, cu atât sunt mai îndreptățit să vă judec È™i, mai mult decât atât, vă silesc să vă judecaÈ›i singur, ceea ce mă uÈ™urează într-o È™i mai mare măsură. Ah! dragul meu, suntem niÈ™te făpturi ciudate È™i nefericite, È™i dacă ne vom da cât de cât osteneala să ne amintim felul cum am trăit, vom vedea că avem destule pricini de a ne mira È™i de a ne scandaliza de noi înÈ™ine. ÃŽncercaÈ›i. Voi asculta, fiÈ›i pe pace, mărtu¬risirea dumneavoastră, cu un adânc simțământ de frater¬nitate. Nu râdeÈ›i! Da, sunteÈ›i un client dificil, am văzut asta de la bun început. Dar o să ajungeÈ›i È™i dumneavoastră unde tre¬buie, e inevitabil. CeilalÈ›i, în marea lor majoritate, sunt mai curând sentimentali decât inteligenÈ›i È™i de aceea pot fi mai uÈ™or dezorientaÈ›i. Pentru cei inteligenÈ›i îți trebuie mai multă vreme. Dar e de-ajuns să le explici metoda cu de-amănuntul. PoÈ›i fi sigur că n-o vor uita È™i că vor medita la ea. ÃŽntr-o bună zi, jumătate în joacă, jumătate fiindcă n-au altceva mai bun de făcut, se aÈ™ează la o masă. Dumneavoastră nu sunteÈ›i nu¬mai inteligent, ci aveÈ›i È™i înfățiÈ™area omului cu experiență. RecunoaÈ™teÈ›i, totuÈ™i, că vă simÈ›iÈ›i azi mai puÈ›in mulÈ›umit de dumneavoastră decât eraÈ›i acum cinci zile. Acum nu-mi mai rămâne decât să aÈ™tept să-mi scrieÈ›i sau să vă întoarceÈ›i. Căci vă veÈ›i întoarce, sunt sigur! Mă veÈ›i găsi neschimbat. Și, de ce m-aÈ™ schimba, de vreme ce mi-am aflat fericirea ce mi se potriveÈ™te? Am acceptat duplicitatea, în loc să fiu nefericit din pricina ei. Mai mult chiar, m-am instalat cu tot dinadin¬sul în miezul ei, găsind acolo acel confort pe care l-am căutat întreaga viață. Am greÈ™it, de fapt, când v-am spus că esenÈ›ia¬lul e să eviÈ›i judecata. EsenÈ›ialul e să poÈ›i să-È›i îngădui orice, chiar dacă eÈ™ti nevoit din când în când să mărturiseÈ™ti în gura mare propria-È›i josnicie. Acum îmi îngădui, din nou, orice È™i de data asta nu mai râde nimeni în spatele meu. Duc aceeaÈ™i viață, de vreme ce, ca È™i înainte, mă iubesc pe mine însumi È™i mă slujesc de ceilalÈ›i! Numai că faptul de a-mi mărturisi greÈ™elile îmi îngăduie s-o iau din nou de la capăt, cu inima uÈ™oară, È™i să mă bucur îndoit, mai întâi de firea mea È™i apoi de o plăcută căință. De când am descoperit această soluÈ›ie, mă las în voia vo¬luptății, a orgoliului, a plictiselii, a mâniei È™i chiar a febrei pe care chiar acum o simt cu bucurie cum urcă. ÃŽn sfârÈ™it, sunt iar stăpân È™i pentru totdeauna. Am mai descoperit o înălÈ›ime, pe care nu mă cațăr decât eu È™i de pe care pot să-i judec pe toÈ›i ceilalÈ›i. Uneori, foarte rar, când noaptea e într-adevăr frumoasă, aud un râs depărtat È™i îndoiala mă cuprinde din nou. Atunci strivesc tot ce mă înconjoară, întreaga lume cu făpturile ei, sub greutatea propriei mele infirmități, È™i iată-mă din nou însănătoÈ™it. Voi aÈ™tepta, aÈ™adar, oricât va fi nevoie, să veniÈ›i să mă sa¬lutaÈ›i la "Mexico-City". LuaÈ›i de pe mine această pătură, vreau să respir. O să veniÈ›i, nu-i aÈ™a? Am să vă arăt tehnica mea până în cele mai mici amănunte, căci simt o anumită afecÈ›iune pentru dumneavoastră. Mă veÈ›i vedea vorbindu-le cât e noaptea de lungă, făcându-i să priceapă că sunt niÈ™te ticăloÈ™i. Chiar din seara asta o voi lua iar de la început. Nu mă pot lipsi de asta, după cum nu mă pot lipsi nici de acele clipe când unul dintre ei se prăbuÈ™eÈ™te la pământ, beat, izbindu-se cu pumnii în piept. Atunci, preaiubite prietene, mă înalÈ›, mă înalÈ› tot mai sus, respir în voie, mă aflu pe munte, câmpia se întinde la picioarele mele. Ce beÈ›ie te cuprinde atunci! EÈ™ti Dumnezeu-Tatăl È™i împarÈ›i pentru vecie certifi¬cate de rea purtare. Tronez printre îngerii mei răi, în slava cerului olandez, È™i privesc cum urcă spre mine, ieÈ™ind din ceÈ›uri È™i ape, mulÈ›imile ce se îndreaptă către Judecata de Apoi. Se înalță încet È™i, iată, îl văd venind pe cel dintâi. Pe faÈ›a-i rătăcită, pe care È™i-o ascunde pe jumătate cu mâna, citesc tristeÈ›ea condiÈ›iei comune È™i deznădejdea de a nu afla scăpare. Iar eu îi plâng fără să-i dezleg, îi înÈ›eleg fără să-i iert È™i, mai cu seamă, simt, în sfârÈ™it, cum mă adoră! Da, mă zbucium, cum aÈ™ putea rămâne întins liniÈ™tit în pat? Trebuie să fiu mai înalt decât dumneavoastră, gândurile mele mă fac să plutesc. ÃŽn nopÈ›i ca acestea, în dimineÈ›i ca acestea mai curând, căci căderea se săvârÈ™eÈ™te în zori, ies din casă È™i încep să umblu cu pas grăbit de-a lungul canalelor. Pe cerul livid straturile de pene se subÈ›iază, porumbeii mai urcă puÈ›in, o lucire trandafirie vesteÈ™te, deasupra acoperiÈ™urilor, că o nouă zi începe în lumea zămislită de mine. Pe Damrak se aude cel dintâi tramvai È™i zgomotul lui, în aerul umed, spune că viaÈ›a s-a trezit din nou aici, È™i în întreaga Europă, È™i că în acea clipă chiar, sute de milioane de oameni, supuÈ™ii mei, se smulg anevoie din aÈ™ternutul lor, cu gura amară, îndreptându-se către o muncă fără bucurie. Atunci, plutind cu gândul peste acest continent pe care-l stăpânesc fără ca el s-o È™tie, sorbind lumina de absint a zorilor, beat de cuvinte veninoase, sunt, în sfârÈ™it, fericit, sunt fericit, v-o spun, È™i vă interzic să nu credeÈ›i că sunt fericit, sunt fericit de moarte! O, soarele, È™i plaja, È™i insulele bătute de alizee, o, tinereÈ›e pier¬dută pentru totdeauna-n amintire! IertaÈ›i-mă, dar trebuie să mă culc din nou. Mă tem că m-am cam înflăcărat; totuÈ™i, nu plâng. Uneori È›i se mai întâmplă să greÈ™eÈ™ti, punând la îndoială evidenÈ›a însăși, chiar când ai des¬coperit secretul unei vieÈ›i plăcute. SoluÈ›ia mea, bineînÈ›eles, nu e ideală. Dar când nu-È›i place viaÈ›a pe care o duci, când È™tii că trebuie s-o schimbi cu orice preÈ›, n-ai de ales, nu-i aÈ™a? Ce să faci pentru a fi altul? Lucrul e cu neputință. Ar trebui să fii nimeni, să-È›i uiÈ›i cu totul de tine pentru celălalt, măcar o singura dată. Dar cum? Nu mă învinuiÈ›i prea mult. Sunt ca acel cerÈ™etor bătrân pe care l-am întâlnit pe terasa unei cafe¬nele; îmi strângea mâna È™i nu voia să-mi mai dea drumul, în timp ce-mi spunea: "Ah, domnule, nu- s om rău, dar am pierdut lumina". Da, am pierdut cu toÈ›ii lumina, dimineÈ›ile, sfânta nevinovăție a celui ce se iartă pe sine. UitaÈ›i-vă cum ninge. Trebuie să ies! OraÈ™ul Amsterdam adormit în noaptea albă, canalele de jad întunecat sub podu¬rile mici încărcate cu zăpadă, străzile pustii, paÈ™ii mei înăbuÈ™iÈ›i: voi întâlni, pentru o clipă, neprihănirea, ce va pieri o dată cu noroiul de mâine. VedeÈ›i fulgii uriaÈ™i ce se zbârlesc lovindu-se de geam? Sunt porumbeii. S-au hotărât să co¬boare, iubiÈ›ii mei, acoperind apa È™i casele cu un strat gros de pene, zvâcnind la toate ferestrele. E o adevărată năvală. Poate ne aduc vestea cea bună. Toată lumea va fi mântuită, nu numai cei aleÈ™i, bogățiile È™i durerile vor fi împărÈ›ite între toÈ›i, iar dumneavoastră, de pildă, cu începere de azi, vă veÈ›i culca în fiecare noapte pe duÈ™umea pentru mine. Am devenit liric, nu găsiÈ›i? Hai, recunoaÈ™teÈ›i că aÈ›i înmărmuri dacă un car s-ar coborî din cer, răpindu-vă, sau dacă zăpada ar lua dintr-o dată foc. Nu credeÈ›i să se întâmple? Nici eu. Dar tre¬buie, totuÈ™i, să ies. Bine, bine, stau liniÈ™tit, nu-mi duceÈ›i grija! Vă sfătuiesc, de altminteri, să nu daÈ›i prea multă crezare nici emoÈ›iei È™i nici delirului meu. Amândouă sunt controlate. Acum, când veÈ›i începe să-mi vorbiÈ›i despre dumneavoastră, voi afla dacă unul din scopurile pasionantelor mele mărturisiri a fost atins. Nădăjduiesc de fiecare dată că interlocutorul meu va fi poliÈ›ist È™i că mă va aresta pentru furtul Judecătorilor cinstiÈ›i. Pentru rest — nu-i aÈ™a? — nimeni nu mă poate aresta. ÃŽn schimb, furtul acesta cade sub pedeapsa legii, iar eu am potrivit totul în aÈ™a fel încât să fiu socotit complice; ascund tabloul, dar îl arăt oricui vrea să-l vadă. Dacă m-aÈ›i aresta, ar fi un început frumos. Poate ar urma apoi È™i restul, s-ar putea, de pildă, să fiu decapitat È™i atunci nu m-aÈ™ mai teme de moarte, aÈ™ fi mântuit. Deasupra mulÈ›imii adunate veÈ›i înălÈ›a capul meu È™iroind de sânge proaspăt, pentru ca oamenii să se recu¬noască în mine, iar eu să-i stăpânesc din nou, prin exemplul meu. Totul va fi fost săvârÈ™it, îmi voi fi dus la capăt meseria mea de prooroc mincinos, care strigă într-un deÈ™ert din care nu mai vrea să iasă, È™i nimeni nu va mai È™ti de mine. Dar, bineînÈ›eles, nu sunteÈ›i poliÈ›ist, ar fi fost prea simplu. Cum? Ah, È™tiÈ›i că bănuiam? AÈ™a se explică, deci, ciudata afecÈ›iune pe care o simt pentru dumneavoastră. Vă îndeletni¬ciÈ›i la Paris cu frumoasa meserie de avocat. Știam eu că suntem din aceeaÈ™i tagmă! Nu semănăm oare toÈ›i unii cu alÈ›ii, vorbind întruna fără a ne adresa nimănui, punându-ne mereu aceleaÈ™i întrebări, deÈ™i cunoaÈ™tem dinainte răspunsul? Atunci, povestiÈ›i-mi, vă rog, ce vi s-a întâmplat într-o seară pe cheiurile Senei È™i cum aÈ›i izbutit să nu vă riscaÈ›i niciodată viaÈ›a. RostiÈ›i cuvintele care, de ani de zile, răsună neîncetat în nopÈ›ile mele, È™i pe care le voi spune, în sfârÈ™it, prin gura dumneavoastră: "O, tânără fată, aruncă-te încă o dată în apă ca să-mi dai încă o dată putinÈ›a să te salvez, pe tine È™i pe mine!" ÃŽncă o dată... ce imprudență! Să presupunem, iubite maestre, că ruga noastră s-ar împlini. Ar trebui să trecem la fapte. Brr...! Apa e atât de rece! Dar să nu ne neliniÈ™tim! Acum e prea târziu, va fi întotdeauna prea târziu. Din feri¬cire! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy