Într-o seară, când ieșisem la plimbare cu iubita mea, s-a deschis deodată poarta unei case sumbre pe lângă care treceam și un amoraș a pășit din întunecime. Nu era micul amoraș obișnuit, ci un flăcău zdravăn, masiv, vânos, acoperit cu păr pe tot corpul, părând mai degrabă un arcaș brutal, stând acolo cu arbaleta lui grosolană și țintindu-mă. A tras o săgeată care m-a nimerit în piept, pe urmă s-a retras și a închis poarta casei care părea un castel întunecat și lipsit de veselie. Am căzut jos; iubita mea și-a continuat drumul. Nu cred că a observat că am căzut. Dacă ar fi observat, cu siguranță că s-ar fi oprit, s-ar fi aplecat deasupra mea și ar fi încercat să facă ceva pentru mine. Din faptul că și-a continuat drumul, am putut să înțeleg că nu observase nimic. Sângele meu a curs un moment în urma ei prin rigolă, pe urmă însă s-a oprit.