AGAPA INOCENÞILOR X


E în douăzeci și doi decembrie pe la ora zece și, cu toată tulburarea din țară, acasă se fac obișnuitele pregătiri de Crăciun pentru a putea întâmpina cum se cuvine nașterea Domnului. Mai întâi de toate se pregătesc darurile pentru micii colindători care încep în ziua de ajun, imediat după ce clopotul cel mare a bătut de amiază; colăcei copiilor de rând, iar pentru cei ai neamurilor păsăroi frumos modelați din aluat, cu ochi rotunzi din lintioc, pentru băieți și pupeze măiestrit împletite pentru fete, unse cu gălbenuș de ou să prindă culoare. Crăciunul de anul acesta pare totuși nefiresc după vremea de afară și de, data asta, se pare că cetele de colindători vor umbla pe cărări de pulbere spre deosebire de anii de demult când trebuiau să înfrunte cu bărbăție nămeții de zăpadă. Iar când ajungeau sub fereastră, strigau în cor:" Veseli-te-om, jupâneasă găzdoaie"? După ce primeau încuviințarea "Veseliți", cei mai micuți începeau:
"Puică neagră, bagă-n sac,
Scoală, gazdă,dă-mi colac,
Cât rotița plugului,
Umple straița pruncului,
Cât rotița telegii,
Umple straița și-a fetii
Să se ducă de pe-aci."


Ovidiu nu-și găsște astâmpărul și nu mai simte ca altă dată bucuria de a se afla în mijlocul familiei când, în ambianța plăcută din bucătărie, unde focul arde sprinten în vatră, printre lucru se mai servește câte un pahar de vin și se rememorează întâmplări străvechi, la fel de plăcute, deși se repetă din an în an. Își aprinsese focul încă de dimineață, așa că se retrage în camera sa, plictisit, deși îngrijorat de anunțurile alarmiste de la televizor. Își pune "Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră" de Beethoven și încearcă să-și creeze starea de spirit necesară pentru a putea gusta cu adevărat muzica. Aproape că nici nu sesizează când intră Letiția și se așază lângă el pe pat.
-Poți să asculți muzică acum? îl mustră ea blând.
-Ce-ai vrea să fac?
-Nu știu... Orice, dar nu asta. Tatăl meu este în pericol de moarte.
-Muzica pe care mi-o reproșezi, draga mea, e cea mai adecvată pentru situații dramatice, i se adresează pe un ton neutru, privind-o într-un fel foarte straniu, care sugerează indiferență și răceală.
Letiția se aruncă asupra lui cărându-i câțiva pumni în piept, mai mult de alint, după care îi înlănțuie gâtul și-l sărută cu înfrigurare.
-Tu nu ții la mine deloc, suspină ea. Știu. Tata..
Ovidiu o îndepărtează cu un sentiment vizibil de dezgust.
-Pot să te asigur, încearcă să o liniștească la fel de impasibil, că tatăl tău nu va păți absolut nimic, pentru că azi nu e ca pe vremea anticilor timpurii când un general, sau un tip cu veleități eroice, putea lupta singur cu comandantul oștirii inamice pentru a-și cruța oamenii. A se vedea David și Goliat. El este acuma într-un loc călduț și sigur, de unde-și coordonează trupeții răcnind la ei ca la catârii care stau să-și rupă spinările trăgând căruța din glod.
-Vai, ce măgar ești! se revoltă Letiția, trăgându-l de păr, destul de tare pentru ca Ovidiu s-o plesnească ușor peste mână.
-Stai, tu, nu te prosti!
-Ba o să mă prostesc, continuă aruncându-se din nou asupra lui.
-Termină, ți-am spus, că poate intră mama sau soră-mea și ne văd!
-Și ce dacă ne văd?
-Nu-i bine, pentru că aici mireasa nu are ce căuta în odaia mirelui până după cununie. Punct. Și eu unul respect tradiția, cel puțin sub aspect formal. Din jenă față părinți, cu alte cuvinte.
-Dar nu obișnuiesc să bată la ușă? se miră Letiția pe un ton exagerat. Dacă la un moment dat te-ar surprinde gol?
-Ar fi mai puțin grav decât dacă m-ar surprinde cu tine călare pe mine.
-Măgarule!
-Măgărițo!
Letiția dă să izbucnească în râs, dar dintr-o dată fața i se crispează aproape dureros, într-un rictus greu de ascuns.
-Tu nu ești în apele tale, dragul meu. Ce se petrece în mintea ta? Ești îngrijorat și nu vrei să pară vizibil acest lucru, din mândrie masculină.
-Nu sunt îngrijorat, protestează Ovidiu, în schimb mă simt penibil, copleșit de aceeași lașitate devorantă ca întotdeauna. Dacă acuma aș avea un dram de demnitate și n-aș da doi bani pe ce vor spune tata, mama, soră-mea, m-aș urca în primul tren și m-aș duce la București printre sutele de mii de oameni care merg împotriva gloanțelor cu piepturile goale...Dar eu nu am curajul s-o las pe mama în mijlocul curții trăgându-se de cap și urlând ca un animal înjunghiat. Sunt un om de paie.
Letiția înmărmurește și trăsăturile ei gingașe se înăspresc incredibil de repede, devenind opace ca ale unei măști.
-Spui tâmpenii! șuieră ea. Nu se poate să gândești așa!
-Ba se poate! Am așteptat clipa asta cu disperare, am visat-o cu ochii deschiși, pentru că lumea în care trăiam era absurdă. Acuma a sosit, dar eu nu voi avea nici un merit pentru asta. Voi rămâne un inocent în privința asta ca toți cei ca toți cei de pe-aici sau din alte zone periferice.
Cu fiecare cuvânt care-i iese din gură, tânăra femeie se îndepărtează sufletește tot mai mult, devenindu-i în cele din urmă nu numai o străină ci o potrivnică de temut.
-Ai o atitudine pe care nu pot s-o înțeleg, îngână ea cu greutate, așa că plec. Definitiv!
Iese în grabă, cu pași energici în care se adună toată mânia care-i năvălise brusc în suflet, lăsând în urma ei ușa larg deschisă.