În zilele care au urmat, puțini au scăpat de întrebarea care-l frământa pe Mitruț. Lui Lae nu i-a dat de știre, de teamă să nu sară la el să-l omoare. „Dacă vine vreo dată și mă întreabă unde e Ghiță al lui, îi zic că l-am dat la o școală mare, de unde n-o să mai vină poate nici la moartea mea, dacă nu se va schimba până atunci orânduirea lumii...”.
După moartea copilului, în mintea lui Mitruț Daminescu se produsese un gol ciudat. Nu știa unde se află, dar nici nu-l interesa să afle. Nopți de-a rândul rămânea afară în curte fără să facă altceva decât să dea ocol roții de moară, pe care încerca din când în când s-o urnească de la locul ei. Era în toiul verii și luna plină călătorea deasupra lumii, învăluind pământul într-o frumusețe păgână. Mitruț nu reacționa în nici un fel. Într-o dimineață, când se pregătea să plece, nevasta îi ieși în cale și-l opri în poartă.
- Ce te tot frămânți? N-ai copilul tău? Ce-a trebuit să aduci venetic în curte?
Mitruț n-a răspuns, însă aceste cuvinte s-au înfipt adânc în mintea lui. În ziua aceea nu s-a mai dus la lucru. A intrat drept în birt și acolo s-a gândit vreo trei zile la rând. Birtașul nu i-a zis nimic; nu a îndrăznit. În ziua a patra, acestui neobișnuit consumator, i s-a făcut somn. Gândurile i se învălmășiseră în cap; l-a chemat pe birtaș, a scos toți banii din buzunar și i-a trântit pe masă, fără să știe dacă sunt de ajuns sau dacă tot birtul valora atâta. A ieșit fără să-i spună o vorbă omului care-i păzise liniștea gândurilor, și-a plecat în lungul uliței, cu dorința de a ajunge cât mai curând acasă. Tot drumul nu l-a supărat nici om, nici altă vietate în clătinarea lui. Doar dintr-o poartă, zărindu-l cum merge și bănuindu-l de unde vine, o femeie și-a pus palma la gură, șoptindu-și: „S-o smintit de tot, bietul Mitruț!...”.
Camera în care murise Ghiță rămăsese neatinsă, cu patul desfăcut și cearșaful strâns mototol lângă pernă. El dormea, când dormea, în ieslea cailor sau la baraca șantierului. În odaie se adunase praful ca-n mijlocul drumului și peste tot se lăfăiau pânze de păianjen ca într-o clopotniță părăsită.
Despre cele petrecute în casa lui Mitruț Daminescu, lumea n-a vorbit. Câțiva amatori de întâmplări nelămurite l-au zgândărit cu întrebări anapoda, fie pe drum, fie la birt, unde își făcuse obiceiul să intre zilnic, încercând să se amestece cu oamenii. Nu răspundea la întrebări. Clătina din cap și se gândea la ale lui, ascultându-le vorbele și râsul. De obligațiile pe care le avea față de șantier uita din ce în ce mai des și în ziua în care inginerul Florian Bătrânescu îl opri și-i spuse că a angajat pe altcineva în locul lui, nu s-a mirat. L-a privit doar cu niște ochi de câine izgonit și a oftat. Temându-se de mânia lui cea veche, inginerul îi întoarse spatele și plecă. După ce-l urmări cu privirea vreo câteva minute, Daminescu se urni din loc, grăbi pasul și în cele din urmă o luă la fugă pe urmele inginerului.
Florian Bătrânescu se opri, căutând cu privirea un ajutor nesperat. Daminescu rămăsese la câțiva pași distanță, gâfâind din pricina alergăturii.
- Domnule inginer, să știi că n-am nevoie de mila dumitale! Banii care mi-au trecut mie prin mână, n-ai să apuci să-i vezi nici dacă mai trăiești încă două vieți la rând. Da, da, am bani!... Și dacă vreau, pot să fac rost de alții. Am primit să lucrez ca să nu-și închipuie lumea cine știe ce despre mine. Și să nu-ți fie frică de ce ți-am făgăduit atunci. Să mă ocolești doar când mă bănuiești băut. Încolo..., n-am omorât în viața mea nici un pui de viperă. Fii și dumneata în locul meu și închipuieți ce mi-ai fi zis!... Dar să știi că nu-i frumos ce ai făcut, domnule inginer. Și din pricina dumitale sunt așa cum sunt; ca să nu mai pun la socoteală că-ți cresc copilul! Și să știi că și din pricina dumitale se trage moartea lui Ghiță al meu!... Dar nu-ți zic ucigaș! Ha, ha, ha!... Ai ceva datorii față de mine, nu?... Ha,ha,ha!... Lasă!... Dacă ți se va ivi vreodată prilejul, ai să le plătești, sunt sigur. Dar să nu le plătești cu bani! De o asemenea plată ți-am spus că n-am nevoie... Și acum, poți să pleci liniștit. Nu-ți fie teamă, că nu-ți fac nici un rău! Te-am oprit doar ca să-ți spun că n-am nevoie de mila dumitale!...
Rămase o clipă drept, nemișcat ca un brad lovit de trăsnet în creștet, apoi se încovoie, devenind din nou om și se depărtă pe cărarea care-l întorcea de unde plecase. Pe moment, Florian Bătrânescu nu-și dădu seama dacă mai trăiește ori nu. I se părea că în el se află ascuns sufletul rătăcit al unui mort uitat neîngropat. Ajuns înapoi la birt, Mitruț povesti pentru prima oară, cui dorea să-l asculte, despre Ghiță al lui. Vorbea despre el și se încălzea la numele lui, ca un cerșetor la soare.
Rămas fără ocupație zilnică, Daminescu renunță în scurt timp și la treburile gospodăriei. Birtul și jocul de cărți îi nimiceau timpul și el se simțea bine în compania lor. Își ura casa și curtea și, încet-încet, se hotărî ca o dată cu venirea iernii să plece din sat aiurea, în căutare de lucru. Lumea începuse să vorbească adevăruri și neadevăruri pe seama lui și a tot ce făcuse până atunci. Întâi, că ar fi jefuit la drumul mare și că din jaf și-ar fi făcut avere; neadevăr. Pe urmă, că nevastă-sa ar fi trăit cu inginerul și că ar fi făcut un copil ca să rămână moștenitoarea averii lui; adevăr. Că inginerul l-ar fi dat afară din servici din cauză că nu vroia să recunoască copilul și să-l treacă pe numele lui; alt neadevăr. Mitruț auzea gura lumii, zâmbea și înălța din umeri. Cu Cosmina evita să se întâlnească. Doar când auzea plânsul noului născut, se oprea din gânduri și din ochii lui obosiți se prelingeau lacrimi neroade. Într-o noapte, oprit sub fereastra ei, o ascultă cum vorbește cu copilul, până târziu. Cuvintele ajungeau frânte până la el, aproape de neînțeles. Ghicindu-i prezența, femeia deschise geamul.
- Nu ți-a mai trecut?... Om bătrân, dat în patima beției și a jocului de cărți, din cauza morții unui străin!... Să-ți fie rușine!
Cu capul plecat, ca un vinovat, Mitruț porni în lungul drumului fără să-i răspundă. Îl urmări cum se îndepărtează și, mânioasă închise fereastra. Din acea seară făcu totul pentru a-l întâlni mai des. Îi ieșea în cale la tot pasul, cu copilul în brațe, arătândui-l și încercând în zadar să lege vorbe, fie chiar și fără rost.
Era convinsă că Mitruț mai are încă ascunse o mulțime de monezi de aur. Văzându-l cum se încăpățânează să tacă, se întorcea în casă, trântea copilul pe pat și-ncepea să-l blesteme pe Mitruț. Acesta, cu toate că o auzea, nu se supăra. De un timp nu mai avea putere nici să fie trist și nu se mai gândea la nimic; palid, morocănos, cu sprâncenele încruntate, asculta tăcerea din el și acest fapt îi alunga orice sentiment, pustiindu-i sufletul și strângându-i creierul ca într-o menghină.
- De ce mă bănuiești tu pe mine, Mitruțule? ai uitat cum ai venit să mă iei?
Glasul ei era scârțâit și tremura ciudat. Fața i se schimonosea, buzele i se întindeau într-o strâmbătură mare și tremurau, iar zbârciturile feței se strângeau lâsănd să curgă printre ele lacrimi dese și mărunte. Mitruț o asculta fără să o înțeleagă, așa cum asculți un om oarecare, vorbind despre fapte necunoscute. Venise toamna. Afară cădea o ploaie măruntă și frunzele copacilor foșneau trist sub loviturile picăturilor. Tot aerul era plin de foșnete triste. Cerul parcă plângea și lacrimile lui reci tremurau prin salcâmi. Daminescu rămăsese singur fără să știe când și privea curios făptura cu chip de om care zâmbea prin somn la răstimpuri. Venită pe neașteptate, Cosmina așeză pe masă un borcan cu vin și două pahare. Cutele trase pe fruntea lui încă dinaintea morții lui Ghiță se neteziră brusc și un zâmbet schimonosit îi împodobi fața. Femeia umplu paharele și ridicându-l pe al ei, șopti cu teamă:
- Să ne trăiască!
- Dumnezeu să-l ierte! Veni răspunsul și Mitruț vărsă un pic din conținutul paharului la picioarele ei; apoi îl ridică, îi cercetă culoarea și îl goli dintr-o sorbitură. Își umplu paharul singur și bău, fără s-o mai audă ce spune. Mai ai?... întrebă el la un moment dat.
- Mai am; l-am păstrat pentru botezul copilului.
- Lasă botezul; mai bine adu-mi mie să beau... Îți faci pomană de sufletul lui Ghiță.
- Îți mai aduc. Auzi tu, Mitre? Îmi pare rău că n-am cărți; am juca amândoi.
- Ai nevoie de bani?
- Nu, dar ca să-ți fac ție pe plac.
- Hm! Făcu Mitruț și tăcu o clipă, pentru ca apoi să continue, ca și cum ar fi povestit în continuare ceva: casa asta,... n-am făcut-o din bani furați, cum poate te-a dus și pe tine capul. I-am găsit în paie, ascunși de bietul tata. Mai bine n-aș fi dat peste ei!... Aș fi fost mai fericit și poate și tu ai fi avut altă soartă. Fără avere, nu te-ai fi măritat cu mine... Nu?... Dar... cine știe dacă tata i-o fi câștigat prin muncă cinstită?! Prea au fost mulți și prea multe necazuri au târât după ei!... Ca să te pot lua, am cumpărat moara călugărilor cu aur curat. Apoi, am făcut ceea ce am făcut! De aici încolo, știi singură; n-are nici un rost să-ți mai spun eu ce a fost...
Amintirile ieșeau greu la iveală, ca și cum se îngropaseră adânc sub cine știe ce surpare de gânduri. Cosmina se înfioră când află atât de ușor tot ceea ce o interesa.
- Și cât i-ai dat starețului?
- Nu-mi mai aduc aminte. În orice caz, mulți bani. Un pumn zdravăn de monezi de aur.
Ochii negri și pătrunzători ai Cosminei avură pentru o clipă ceva din imobilitatea ochilor de panteră, iar la auzul acestor vești, chipul i se croise pe măsura unei măști de vrăjitoare. De teamă să nu fie descoperită, își acoperi ochii cu palmele. Dar se ascundea în zadar căci Mitruț n-o lua în seamă. Cosmina era de fel sperioasă, așa cum sunt toți cei care trăiesc clandestin în sufletul lor și cărora, orice mișcare dinafară, pare a le deschide ușa unei conștiințe mereu tulburi.
- Mai ai ceva vin?
- Du-te dracului de bețiv! Stai toată ziua prin birturi, în loc să muncești! țipă ea scoasă din fire.
Mitruț se ridică în picioare și rămase o clipă năuc, ca un inculpat în fața judecății.
- Lasă; nu te supăra, că trezești copilul. Găsesc eu în altă parte. Și părăsi odaia fără s-o mai privească.
În sufletul lui începuse lupta. „Plec!” își spunea el afară, mângâind cu ochii salcâmii și curtea. „Eu plec și ea rămâne stăpână! O părăsesc, pentru că nu mai pot trăi lângă ea. Mi-a omorât copilul și acum îl are pe al ei; n-o să plângă de singurătate când o fi bătrână. Dar eu?...”. Se apropiase de roata morii ce stătea răsturnată în mijlocul curții și, uitându-se la ea, toată viața i se perindă prin minte, repede și zgomotos ca o cădere de apă. Văzu întâi cutia de tablă care-i fripsese degetele, apoi moara în care dormise înfășurat în zdrențe de saci, îl văzu pe văru-său, pe Lae, și apoi pe Ghiță mort. Chipul acestuia era dojenitor și aspru și ca să scape de el, Mitruț ieși în pustietatea drumului. Casa rămasă la locul ei, se uita în noapte printr-un singur geam luminat și Daminescu o asemănă cu o ființă vie care-l petrece privindu-l printr-un ochi deschis. O turtă de lună lumina câmpul care sticlea acoperit de brumă. Mitruț mergea la adăpostul gardului călcând rar și dând din cap așa cum dau caiii în toiul verii, când se apără de muște. Avea un moment de confuzie a timpului și a spațiului, iar mintea îi era bântuită de un fel de gânduri informe. Se simțea ca o păpușă de lemn, ale cărei încheieturi se mișcau datorită sforilor trase de niște mâini binevoitoare.
După plecarea lui Cosmina adormi răpusă de oboseală. Câteva zile se simți singură și străină atât în casă, cât și în curte, dar curând acest sentiment dispăru; abia acum înțelesese că Mitruț nu se va mai întoarce decât rar, sau poate niciodată. O vreme îi simți lipsa. Avea senzația că el stă ascuns pe undeva prin preajmă și că din locul acela îi urmărește toate mișcările și toate gândurile. În zilele frumoase se plimba prin curte ca o adevărată stăpână și deseori cerceta cu atenție ascunzișurile pomilor, bănuindu-l pe undeva printre crengi.
Se apropia iarna și Daminescu nu dăduse nici un semn de viață. Chipul lui o chinuia în special noaptea și în repetate rânduri o obligase pe femeia care stătea cu ea să încerce ușile și să se uite pe fereastră. I se părea că-i bate cineva în geam. Dormeau împreună. Cosmina nu-i mărturisise cauza, dar într-o noapte îl văzuse pe Mitruț intrând în casă cu coșciugul lui Ghiță în brațe. Își dădea seama că totul nu fusese decât o nălucire, dar până la ziuă nu i s-au mai lipit genele. S-a nimerit ca dimineața să fie frumoasă. Ca o măsură de prevedere împotriva oamenilor, nu a strigoilor, a pus lacăte la toate magaziile; era convinsă că bărbatul i se va întoarce noaptea, o va spiona și că va pleca fără s-o trezească. În câteva rânduri ieșise de sărbători în sat amestecându-se cu lumea, din dorința de a afla ceva despre bărbatul a cărui dispariție o înspăimânta. Ar fi plătit oricât aceluia care ar fi fost în stare să-i spună: „Uite ce e, femeie; Mitruț al dumitale stă în cutare loc și mi-a spus mie că are de gând să nu se mai întoarcă niciodată!”. În clipa aceea ar fi răsuflat ușurată și poate că ar fi dat și un chef de bucurie. În zadar îi întreba pe cei care veneau de pe cine știe ce șantier. Toți înălțau din umeri; nimeni nu-l văzuse și nimeni nu știa dacă Daminescu mai trăia ori nu.
Seara, peste casă se așternea o liniște pustie. Scurgerea vremii era marcată doar de vântul de afară care gonea furios, depășind parcă timpul. În rafalele lui Cosmina deslușea uneori mersul omului pe care nu dorea să-l mai vadă și se înfiora de parcă Mitruț ar fi intrat pe ușă cu un cuțit în mână. Tresărea și se freca la ochi, încercând să înlăture această imagine de coșmar. După astfel de nopți, aștepta zorile cu înfrigurare și când se lumina bine ieșea în curte, cercetând cu privirea salcâmii care se îndoiau și își scuturau creștetul de parcă i-ar fi tras vântul de păr. Ziua trecea și stăpâna averii lui Mitruț Daminescu era nevoită să îndure din nou teroarea nopții care urma. Auzea tic-tac-ul ceasornicului care se distingea domol, despărțind fără durere intervale mici și egale de viață.
Crăciunul veni și trecu, trecu și Anul Nou și de la Mitruț nu veni nici un semn din care ea să înțeleagă că el ar mai exista sau nu. Încetul cu încetul chipul fantomatic încetă să se mai arate, dăruindu-i liniștea la care râvnea atât de mult. Semnele acestei liniști nu încetară să-și pună pecetea pe fața ei, întrucâtva îmbătrânită înainte de vreme. Râsul ei spart începu să răsune la intervale din ce în ce mai dese și în câteva rânduri se trezi fredonând crâmpeie de melodii de mult uitate. În prima duminică de după Bobotează îmbrăcă cele mai elegante haine, lăsă copilul în grija femeii și plecă să se închine în fața altarului mănăstirii din Toc. Găsi biserica goală și slujba isprăvită. În afara rarilor vizitatori din timpul verii rătăciți pe acele meleaguri, această așezare fără un renume deosebit nu prea era călcată de credincioșii altor sate. O bună parte din ei nu-i cunoștea nici hramul. Se mai abăteau vara după apă. Dacă starețul făcea slujba cuvenită ori nu, nimeni nu avea de unde să știe și poate că nici nu interesa pe nimeni. Până în ziua aceea nici Cosmina nu mai trecuse pe sub poarta uitată deschisă cine știe de când și de către cine. Urme rare se vedeau pe zăpada proaspătă, dinspre interiorul mănăstirii, până lângă ruinele zidului care o înconjurau. „N-a venit nimeni la Sfânta Slujbă!...”, gândi ea și o bucurie veninoasă îi umplu privirea. Părăsi biserica goală și bătu la ușa primei chilii. Nu primi răspuns și mai încercă o dată, ceva mai puternic. Ușa se crăpă doar atât cât să facă loc unei priviri și Cosmina desluși chipul unui bătrân sculat din somn.
- Sărut-mâna, Părinte!
Călugărul o privi șoricește, amestecând în ochi curiozitatea cu un fel de teamă nelămurită. Dădu din cap și buzele i se mișcară în gol, scoțând sunete seci. După înfățișare se părea că flacăra vieții lui ajunsese aproape de capăt, că măsura întunericul apropiat și că se făcuse mică, mică de tot, așteptând cu supunere clipa în care avea să se stingă pentru totdeauna.
- Îl caut pe Părintele Agapie, continuă Cosmina. Nu știi dumneata unde pot să-l găsesc?...
Căutând în străfundurile întunecate ale memoriei sale, bătrânul își mișcă capul, indicând faptul că el este cel căutat. Dacă-l priveai cu atenție, ți se părea că răscolește după un trofeu de luptă uitat într-o pivniță întunecoasă.
- Sunt nevasta lui Mitruț Daminescu din Toc!
Starețul o privi fără a înțelege ce spune. Înțelegându-i nedumerirea Cosmina îi veni în ajutor:
- Mitruț Daminescu; cel care a cumpărat moara din Toc de la Sfinția Voastră!
- Aa, da! Îmi amintesc!... Poftiți înăuntru! Spuse starețul și Cosmina se minună că cel din fața ei cunoștea totuși graiul oamenilor și că-l folosea.
Starețul deschise ușa din dreapta sa și, ca și cum asta ar fi fost de așteptat, dispăru într-o odaie întunecoasă, plecat parcă pentru a-și consuma probabil ultimele picături ale lumânării care se apropia de sfârșit. Dar peste puțin timp odaia se lumină destul cât să-și descopere misterele. În cameră era o căldură bolnăvicioasă, îmbibată cu un miros greu de vase nespălate și sudoare omenească. Cosmina nu-l luă în seamă și, fără să mai aștepte cuvenita invitație, își dezbrăcă haina așezând-o la capul patului. Zâmbi și, așezându-se pe un scaun îl îndemnă și pe stareț să facă la fel.
- Dar luați loc, părinte!
- Mulțumesc, răspunse el, surprins de invitație, de parcă ea ar fi fost stăpâna camerei, a mirosului înnăbușitor și a patului cu tăblie de lemn. Și trăgându-și un scaun lângă soba de teracotă, se rezemă cu spatele de partea înaltă. Cu ce vă pot ajuta? o întrebă el în șoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu audă vecinii.
- Nu mă-nțeleg cu bărbatul, părinte!
Ochii călugărului se măriră. Se vede treaba că era mare amator de întâmplări de acest soi.
- Se poate?! făcu el.
- Mă tem că o să mă lase, continuă ea, neluând parcă în seamă întrebarea lui. Poate ați auzit și Sfinția Voastră că a dat în patima beției. Acum e plecat de câteva luni și eu nu mai știu nimic de el. Ãsta e bărbat, părinte?!... Starețul dădu din cap, dar nu de la drepta la stânga, cum se obișnuiește în astfel de cazuri, ci de sus în jos. Am și eu niște bănuți puși de o parte, ca orice femeie amărâtă!... Aș vrea să le aduc spre păstrare la dumneavoastră! Ochii ascultătorului își dublară mărimea. Mi-e frică să nu dea peste ele când s-o întoarce și să le arunce pe băutură. Asta mi-ar mai lipsi! Mi-ar rămâne copilul pe drumuri! Am și câteva monezi de aur. Ochii călugărului se măriră mai mult. Cred că sunt din cele cu care v-a plătit Sfinției Voastre moara!... Cosmina se opri pentru a doua oară, tot pentru a-și privi interlocutorul. Ochii acestia se micșorară într-atât, încât deschizătura lor părea o tăietură cu lama în pielea feței. Amândoi se priveau fix, neștiind ce să creadă unul despre celălalt. „N-o să aibă martori că mi-a dat aurul!...”, gândea starețul. „Ai aurul, pezevenghiule! Aurul meu! Te-ai dat de gol!”, jubila Cosmina uitându-se la omul din fața ei. În acele clipe, adevăratul ei simțământ, pe care reușea cu greu să-l ascundă, era fără îndoială, ura. Călugărul, nefiind din cale afară de bătrân, dar gras și un pic surd, lacom și nesățios, semăna în acea clipă cu un enorm vierme de mătase. Când auzise propunerea femeii, gura lui știrbă făcu o strâmbătură care pentru el putea fi un zâmbet. Afară, un soare bolnav privea lumea prin ochiul său acoperit. În zilele noastre, reîncepu ea sătulă de a-l mai privi, nu mai poți fi sigur de ce-i al tău!...
- Asta așa-i, încuviință el.
- Poate ați auzit Sfinția Voastră că pământul l-am trecut pe numele soțului. Am rămas doar cu casa și curtea și nu se știe cât ni le mai lasă și pe astea! Singurul bun în care mai pot avea încredere, rămâne aurul; vreau să i-l las copilului. N-a, unde să îl păstrez și asupra mea mi-e frică să-l port. M-am gândit să te rog pe dumneata! Nu te bănuie nimeni de om bogat.
- Nici nu sunt! Bine ai făcut că ai venit la mine să-ți descarci sufletul, copila mea, își dezlegă el cureaua limbii, tentat de posibilitatea de a pune mâna și pe restul monezilor fostului cumpărător. Le ai la dumneata?
- Þi-am spus că mi-e teamă să le port la mine. Dar dacă încuviințezi, mâine sunt cu aurul la dumneata, răspunse ea dând semne de nervozitate. Ai unde să-l ascunzi?
Urmă o clipă de tăcere adâncă. „Să-i arăt locul?... Te pomeni că dacă nu i-l arăt, nu mai vine cu banii!”. Și în loc de răspuns, părintele Agapie se apropie de pat, se lăsă în genunchi și aplecându-și fața până dădu cu fruntea de podea, deșurubă piciorul dinspre perete al patului. Ciocăni cu degetul țeava goală pe dinăuntru și îl înșurubă la loc. Sticleau ochii amândurora. La această ascunzătoare, Cosmina nu se gândise. Ar fi putut răscoli întreaga așezare mănăstirească, fără să găsească ce căuta. Și, mai ales patul, l-ar fi aruncat de la început în rândul obiectelor care nu merită cercetate.
- Bine Părinte; și cât îmi ceri pentru adăpostul micilor mele economii? Fața bisericească se făcu stacojie de plăcere.
- Se poate, fata mea?! Se arătă el surprins. Dumnezeu ne învață să facem bine aproapelui nostru. Ce, îi port în spate?... Poate faci vreo danie pentru Sfânta Biserică. Încolo,... zise el și tăcu, făcând un gest cu mâna. Cosmina se ridică în picioare.
Toată noaptea care a urmat, starețul n-a mai avut astâmpăr. După ce plecă femeia el intră în camera lui, aducând rugăciuni de mulțumire Domnului, care, în acea zi sfântă îi băgase norocul pe ușă; se culcă îmbrăcat, încă de la lăsarea serii. Dar cu toate eforturile depuse, nu putu să adoarmă. Se perpeli toată noaptea, când pe o parte, când pe cealaltă, cuprins de căldurile îmbogățirii.
Cosmina, în schimb, se dusese repede și fără ocolișuri acasă, unde în primul rând căută semnele unei eventuale întoarceri a lui Mitruț; negăsind nici o dovadă a acestui fapt, oftă bucuroasă și se duse să se culce, lăsând vorbă să fie trezită cât mai de dimineață. A doua zi, drumul până la mănăstire îl făcu mai pe ocolite, dar într-un timp mai scurt. Părintele Agapie o aștepta în fața toacei. Nerăbdarea se putea vedea și pe fața lui, dar Cosmina nu îl luă în seamă.
- Bine că ai venit, copila mea!
Dar Cosmina nu răspunse. Intră în casă și, fără să se mai dezbrace de haină, trânti pe masă cutia în care ținuse monezile. Două pahare soioase și o sticlă de vin negru erau puse pe o tavă, așteptând să fie umplute, după cum se obișnuiește la încheierea oricărui târg. Călugărul turnă fără să o mai întrebe dacă avea de gând să bea, ori nu.
- Lasă asta, Părinte! Întâi să facem treaba și pe urmă!...
Starețul, dând dovadă de supușenie și aplecându-se, încercă să deșurubeze piciorul patului, la fel ca în ziua precedentă. Dar nu izbuti, nici de la prima încercare, nici din cele care urmară. Broboane de sudoare îi picurau pe dușumea, ca o ploaie a gândurilor care-i treceau prin minte. După felul în care-și mișca buzele, Cosmina desluși o înjurătură la adresa Domnului, căreia îi urmară o cruce speriată, desenată pe piept și un „Doamne,iartă-mă!” răgușit.
- Am nevoie de un clește, zise el ridicându-se în picioare. Merg până în spate și mă întorc numaidecât! Dumneata gustă din vin. Are un pic de miros de doagă, dar nu-l lua în seamă!
Cosmina îl urmări cu privirea prin geamul murdar cum taie curtea pe din două, îndreptându-se spre un fel de magazie părăsită, ținându-și anteriul prea lung pe deasupra zăpezii. Când îl pierdu din vedere, băgă mâna în buzunar cu o viteză uluitoare, scoase o sticluță
cu un lichid incolor, bău din paharul ei, apoi din al starețului mai bine de un sfert și îl umplu la loc cu lichidul din sticluță. Când se întoarse, călugărul o găsi așteptându-l liniștită. Doar privirea parcă i se schimbase. Cu ajutorul uneltei, piciorul se deșurubă. Starețul primi monezile în palmă, le cântări o clipă și ascunzișul le primi într-un timp nemăsurat de scurt. Femeia se învioră subit.
- Acum eu plec, părinte!
- Nu-ți place vinul meu? Se interesă el contrariat.
- Ba da, am și gustat din el.
- Atunci, dă noroc și cu mine! Să-ți trăiască pruncul și să-ți stăpânești sănătoasă averea! He,he,he!
Ridică paharul și dintr-o sorbitură înghiți cu lăcomie tot conținutul. Făcu o strâmbătură, își șterse buzele moi cu palma și se așeză la locul lui, lângă sobă. Cosmina îl privi uimită. Clipele treceau greu, poate mai greu decât anii. Afară începuse să se întunece din cauza norului care se lăsase atât de jos, încât acoperise curtea mănăstirii ca o ceață murdară. Fulgi rari, numărați cu zgârcenie cădeau din tavanul cenușiu al cerului, alunecând fără împotrivire spre pământul înghețat. Cosmina nu-și dădea seama cât timp trecuse de când starețul dusese paharul la gură. Poate o clipă, poate o oră, poate un an, poate o viață... fruntea i se încreți și ochii ei descoperiră speriați o strâmbătură ciudată a celui de lângă sobă. Părintele Agapie vru să spună ceva dar fălcile i se încleștaseră, de parcă dinții de sus s-ar fi unit cu cei de jos, înșurubându-se unii în alții. Mintea i se întunecă și o dată cu ea i se încețoșară și privirile. Ultimul gând pe care izbuti să-l mai înțeleagă a fost: ”Mi-ai turnat otravă în băutură!”. Ochii lui se lipiră de fața ei și femeia, tălmăcind gândul, îi răspunse sec:
- Ai fi făcut la fel dacă nu ți-o luam înainte!
Capul călugărului se sprijini de sobă, iar trupul alunecă îndreptându-se către o cădere lentă spre dușumea. Cosmina se apropie de el, îi închise pleoapele și îl târâi până la pat. Aici îl lăsă să se prăbușească, asemeni unui bețiv, lăsându-i dinadins picioarele să-i atârne. Deșurubă rând pe rând picioarele patului. Monezile se rostogoliră pe dușumea și Cosmina le adună cu grijă, una câte una, ca pe niște nuci pe care toamna le găsești întâmplător pe jos. Sărind de mai multe ori pe deasupra mortului, zări lucind straniu, o monedă cu chipul lui Napoleon desenat pe ea, ascunsă în cădere, sub firele de barbă ale călugărului. O ridică, o privi o clipă cu scârbă și în cele din urmă o așeză la un loc cu celelalte. Când sfârși și această ultimă operație, deschise ușa și plecă, neuitând să ia cu sine paharul din care starețul mănăstirii băuse acest aldămaș neobișnuit. Abia când ieși afară simți broboanele de sudoare care i se scurgeau pe frunte. Trecută de poarta mănăstirii, Cosmina văzu în spate motanul negru al stăreției ținându-se cu pași moi după ea. Se opri și luă animalul în brațe, mângâindu-l. „Oare o fi murit popa?...”. Mintea ei aruncă cu putere această întrebare, așa cum aruncă un copil o minge în perete, prinzându-și-o singur. Făcu cale întoarsă și deschise puțin ușa chiliei. Părintele nu-și schimbase nici poziția, nici înfățișarea. Când părăsi din nou curtea mănăstirii, peste lume se întindeau, grăbite și moi, umbrele amurgului. Cosmina mergea tăcută privind șoseaua care șerpuia lin, ca o dungă umflată a unei lovituri de bici dată pământului. Dar, după călcătură, îți puteai da seama că ochii ei nu vedeau drumul, ci erau ațintiți asupra propriilor gânduri. Ajunse acasă fără să știe când. O vreme umblă din cameră în cameră, ca un somnambul. Pe femeia care îi ieșise înainte s-o întâmpine, o cercetă ca și cum aceasta ar fi încetat să mai fie om și, transformându-se în spirit, avea un glas ieșit parcă din adâncurile pământului, ale cărui vorbe nu le înțelegea.
- V-a căutat domnu’ inginer. I-am spus că sunteți la Arad, la bărbatul dumneavoastră.
„M-a căutat inginerul... Care inginer?!...I-ai zis că-s plecată... De fapt, unde am fost plecată?... Și ea de unde știe c-am fost plecată?...”
Trecuseră câteva zile în care femeia l-a așteptat degeaba pe Florian Bătrânescu; pentru că acesta nu venise nicicum, nici ea nu încercă să afle măcar pentru ce o căutase. Cât despre cele petrecute între zidurile mănăstirii, nu-și făcea probleme. Nu se gândise la eventualitatea de a fi bănuită, iar conștiința aproape că nu și-o simțea deloc încărcată. Ceea ce o preocupase mai mult fusese găsirea unui adăpost sigur pentru agoniseala ei. Casa nu i se părea nimerită pentru așa ceva. Sobele și podelele erau pentru ea ascunzători învechite și teama că cineva ar putea să-i fure comoara începu s-o apese ca o greutate insuportabilă. Nu se temea de cineva venit din afară și nici de o eventuală întoarcere a lui Mitruț. Dar exista cineva – cine, nu-și putea închipui – care îi dădea senzația că o să-i fure monezile pentru care ea îndurase căldura și mirosul înnăbușitor al chiliei starețului Agapie. Să le păstreze la ea, era imposibil. Datoria aurului este să fie ținut sub cheie. Atunci, unde?... Se ferea și de femeia din casă care, de un timp o cam urmărea, plictisind-o cu tot felul de întrebări prostești. Când vorbea, vocea ei avea rezonanțe ciudate, ca de clopot și Cosmina o privea, bănuind-o de neîncredere. „Dacă n-ar fi fost pruncul...”. Începuse și propriul ei copil s-o incomodeze, dar împotriva lui nu cuteza să ridice mâna. „Dacă n-ar fi fost el, aș fi pus casa în vânzare și aș fi plecat în lume, ca să mi se piardă urma...”, își continuă ea fuga gândului ivit pe neașteptate. Lui Mitruț îi dorea moartea. Prezența lui în aceste momente ar fi stingherit-o și mai tare. Devenise stăpâna monezilor cu chipul lui Napoleon și acest lucru o încânta peste măsură. Se pare că nici prezența inginerului nu ar fi încântat-o, devreme ce nu prea dorea să-i crească copilul. „ Aș putea să i-l las și să plec definitiv. Aș fi din nou singură și mi-aș trăi viața după bunul meu plac, fără să fiu obligată să cresc urmașul ăstuia!...”. Cu siguranță că pentru un ceas, două, l-ar fi suportat; dar după aceea... Gândul că după moartea lui Mitruț, singurul moștenitor avea să fie copilul, care nu era al lui, o făcea să tresară de bucurie. Se simțea răzbunată pentru nesomnul atâtor nopți albe, petrecute de la venirea lui Ghiță în casă.
Într-o după-amiază dădu la o parte ura și neîncrederea, de parcă le-ar fi băgat în buzunar. Pentru firea ei nu era un lucru prea greu. Era în aceeași după amiază în care părintele Sofronie îl găsise mort în chilie, pe starețul mănăstirii. „Ãsta a murit de sătul și de stat!”, zise bătrânul și se pregăti de înmormântare creștinească. În două zile și două nopți i-a săpat groapa – fiindcă cei morți nu se păstrează niciodată la un loc cu cei vii – i-a făcut un coșciug din scânduri nejeluite, coborâte din podul bisericii, l-a slujit după datină și l-a așezat să se odihnească în stânga altarului, alături de alți stareți ai mănăstirii amestecați de mult cu țărâna.
Așezarea mănăstirească aflându-se mai departe de sat, clopotul tras într-o dungă la răstimpuri tot de părintele Sofronie, nu și-a putut împinge dangătul până la auzul oamenilor sau al Cosminei. Când s-a văzut singur , călugărul a răsucit cheia în ușa bisericii, a făcut focul în soba chiliei și s-a culcat, doborât de oboseala celor înfăptuite și mai ales a anilor pe care îi căra în spinare.
Cu trecerea zilelor, fața nevestei lui Mitruț Daminescu se făcuse albă și senină ca un cer fără nori. În salcâmul de la poartă bătuse o tăbliță pe care scria simplu: „DE VÂNZARE”. Deocamdată nu se ivise nici un amator, dar ea îl aștepta cuminte, bănuindu-l oprit pe undeva pe aproape. Dacă și acest lucru avea să fie dus la bun sfârșit, urma Damineștilor din Toc avea să se stingă definitiv. Cosmina privea salcâmul ceasuri întregi, șoptea ceva, iar șoapta i se transforma în zâmbet, iar zâmbetul în hohote de râs...

- va urma -