Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile și când m-am întors i-am găsit pe Poirot închizându-și valijoara.
-A la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te întorci la timp să vii cu mine.
- Înseamnă că te-au chemat pentru un caz?
- Da, deși mă simt obligat să recunosc că, aparent, afacerea nu este promițătoare. Compania de asigurări a Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului Maltravers, care, acum câteva săptămâni, și-a făcut o asigurare pe viață la ei pentru marea sumă de 50 000 de lire.
- Da? am zis eu foarte curios.
- Bineînțeles, există clauza de sinucidere în polița de asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul unui an, polița de asigurare este anulată. Domnul Maltravers a fost examinat, cum se obișnuiește, de propriul medic al companiei, și deși trecuse de prima tinerețe, se bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor și cauza morții este considerată un fel de hemoragie internă. Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre despre situația financiară a domnului Maltravers circulau în ultimul timp și Uniunea de Nord a certificat, fără nici un dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers avea o soție tânără, frumoasă și se pare că și-a adunat toți banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de asigurare pe viață pentru ca asigurarea lui să revină soției și apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, așa cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă motivul morții a fost un atac de cord aș fi fost mai combativ. Infarctul poate fi interpretat ca și incapacitatea medicului de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să facem câteva cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, să-ți faci bagajul și apoi luăm un taxi până în strada Liverpool.
O oră mai tîrziu, coboram din trenul care mergea spre Est în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la gară, am obținut informația că Marsdon Manor se afla la o milă distanță. Poirot a hotărât să mergem pe jos, așa că am luat-o de-a lungul străzii principale.
- Care-i planul tău de bătaie? l-am întrebat.
- Întâi o să mergem la doctor. Am controlat și mi s-a spus că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph Berriard. A, uite-i casa.
Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puțin de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele doctorului. Am străbătut poteca și am sunat la ușă.
S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai ora sa de consultații și, pentru moment, nu aștepta nici un pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt și lat în umeri, cu maniere destul de plăcute.
Poirot s-a prezentat și i-a explicat scopul vizitei noastre, adăugând că într-un asfel de caz companiile de asigurare erau obligate să facă toate investigațiile necesare.
- Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezență, îmi închipui că fiind un om atît de bogat, viața sa era asigurată pentru o sumă mare.
- ÃŽl consideri un om bogat, doctore?
Acesta se uită cam surprins.
- Cum să nu fie? Avea două mașini, știți, și Marsdon Manor este o vilă mult prea mare în care să locuiești, deși, cred că a cumpărat-o foarte ieftin.
- Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima vreme, sublinie Poirot, privindu--l pe doctor cu atenție. Acesta se mulțumi doar să dea din cap cu tristețe.
- Chiar așa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru șotia sa că există această asigurare pe viață. Este o tânără foarte frumoasă și încântătoare, dar teribil de răvășită de această! tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o feresc cât am putut, dar, sigur că șocul trebuie să fi fost considerabil.
- L-ați vizitat recent pe domnul Maltravers?
- Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată.
- Cum?
- Știu că domnul Maltravers era un om de știință creștin sau ceva de genul acesta.
- Dar i-ați examinat cadavrul?
- Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii grădinarului.
- Și cauza morții a fost clară?
- Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei trebuie să fi fost internă.
- Încă mai zăcea unde fusese găsit?
- Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici plantații. Evident că ieșise să împuște ciori de câmp, deoarece o pușcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială.
- N-ar fi putut fi împușcat?
- Dragă domnule!
- Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înșeală memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi diagnosticul de infarct și, apoi, l-a schimbat când polițistul local i-a arătat o rană în cap!
- N-o să găsiți nici o rană pe trupul domnului Maltravers, spuse dr.Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveți altceva?
Am înțeles aluzia.
- Vă lăsăm cu bine și vă mulțumim foarte mult, doctore, pentru că ați fost atât de amabil să ne răspundeți la întrebări. Apropo, n-ati considerat necesară o autopsie?
- De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a fost clară și în profesia mea nu considerăm necesar să întristăm, fără rost, rudele mortului.
Și întorcându-se, doctorul trânti ușa tare în fața noastră.
- Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? mă întrebă Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon Manor.
- Un măgar bătrîn. .
- Exact Tu judeci caracterele întotdeauna profund, prietene.
L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiță i se ivi totuși în ochi și adăugă cu viclenie:
- Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă!
M-am uitat la el cu răceală.
Cînd am ajuns la vilă, ușa ne-a fost deschisă de o cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de vizită și o scrisoare de la Compania de asigurări pentru doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat micul dejun și se retrase ca să-și anunțe stăpâna. Trecură cam zece minute, ușa se deschise și o siluetă subțire, în haine de doliu, stătea în prag,
- Domnul Poirot? îngăimă ea.
- Doamnă Maltravers! spuse Poirot stând galant în picioare și se grăbi spre ea. Nu pot să vă spun cît de mult regret că vă deranjez în felul acesta. Dar ce să-i faci? " Leș affaires" nu știu ce e mila.
Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. Ochii îi erau roșii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă extraordinara sa frumusețe. Avea vreo 27-28 de ani, era foarte blondă, cu ochi mari, albaștri și buze frumos conturate.
- E ceva în legătură cu asigurarea soțului meu, nu-i așa? Dar trebuie să fiu tracasată acum, așa de repede?
- Curaj, dragă doamnă. Curaj! Știți, soțul dumneavoastră și-a făcut asigurarea pe viață pentru o sumă destul de mare și, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acționez pentru ei. Puteți fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru dumneavoastră. Vreți să-mi povestiți pe scurt tristele evenimente de miercuri?
- Mă schimbam pentru ceai cînd camerista a venit la mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El găsise...
Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înțelegere.
- Pricep. Destul! L-ați văzut pe soțul dumneavoastră în după amiaza aceea?
- De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după niște timbre și cred că el umbla prin împrejurimile vilei.
- Ca să împuște ciori?
- Da, de obicei își ia pușca cu el și am auzit una sau două împușcături în depărtare.
- Unde este pușca acum?
- ÃŽn hol, cred.
Ea l-a condus acolo și a dat arma lui Poirot, care a examinat-o pe îndelete.
- Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o dădea înapoi. Și acum, doamnă, dacă aș putea vedea... Se opri cu delicatețe.
- Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând capul.
Chemată, servitoarea îl duse pe Poirot sus. Eu am rămas cu frumoasa și nefericita femeie. Nu știam ce să fac, să vorbesc sau să tac. Am încercat două remarci generale la care ea a răspuns absentă, dar, după câteva minute, Poirot s-a întors.
- Vă mulțumesc pentru toată amabilitatea dumneavoastră, doamnă. Cred că nu trebuie să vă mai îngrijiți de treaba asta. Apropo, știți ceva de situația financiară a soțului dumneavoastră?
Ea dădu din cap că nu.
- Absolut nimic. Nu mă pricep câtuși de puțin la afaceri.
- Da, deci nu ne puteți da nici un clu în privința deciziei sale bruște de a face o asigurare pe viață? Știu că n-o făcuse mai înainte.
- Suntem căsătoriți doar de_un an și ceva. Dar, și-a făcut asigurarea pentru că-i intrase în cap ideea fixă că nu va trăi mult. Avea o puternică presimțire că va muri. Cred că mai avusese o hemoragie și știa că o alta s-ar fi dovedit fatală. Eu am încercat să-i risipesc aceste temeri întunecate, dar fără succes. Și uite, a avut dreptate!
Îi dădură lacrimile, își luă cu demnitate rămas bun de la noi. Poirot făcu un gest caracteristic în timp ce pleca.
- Eh bien, asta-i! Să ne întoarcem la Londra, prietene, se pare că nu-i nici un șoarece în această gaură. Și totuși...
- Totuși ce?
- O ușoara discrepanță, asta-i tot. Ai observat-o? Nu? Viața-i plină de discrepanțe și, în mod sigur, omul nu putea să se fi sinucis; nu există otravă care să-i umple gura cu sânge. Nu, nu, trebuie să mă resemnez cu faptul că toate lucrurile sînt clare și încheiate... Dar cine este acesta?
Un tânăr se îndrepta spre noi. A trecut pe lângă noi, fără să facă vreun semn, dar am observat că nu arăta rău și că avea o față foarte bronzată care vorbea despre viața într-o climă tropicală. Un grădinar care mătura frunzele se oprise o clipă din treaba lui și Poirot alergă repede spre el.
- Spune-mi, te rog, cine e domnul acela? Îl cunoști?
- Nu-mi amintesc numele lui, deși l-am auzit. A locuit aici o noapte săptămâna trecută. Era marți.
- Repede, "mon ami", să mergem după el.
Ne-am grăbit pe potecă după silueta care se îndepărta. Imaginea unei ființe în doliu pe terasa dinspre latura casei, prada noastră dădu colțul și noi după el, așa că am fost martori la întâlnire.
Doamna Maltravers se clătină pe picioare și se albi la față.
- Tu, se minună ea. Credeam că ești pe vapor, în drum spre Africa de Est.
- Am primit niște vești de la avocații mei care m-au reținut, îi explică tînărul. Bătrânul meu unchi din Scoția a murit pe neașteptate și mi-a lăsat niște bani. În aceste circumstanțe m-am gîndit că e mai bine să-mi contramandez plecarea. Apoi, am văzut știrea asta proastă în ziar și am venit aici să văd dacă pot să fac ceva. O să ai nevoie de cineva, poate, care să aibă grijă de lucruri pentru tine.
În acel moment, și-au dat seama de prezența noastră. Poirot făcu câțiva pași înainte și, cerându-și multe scuze, explică că-și uitase bastonul în hol. Nu prea încântată, cum mi s-a părut, doamna Maltravers făcu prezentările.
- Domnul Poirot, căpitanul Black.
Urmă o discuție de câteva minute în cursul căreia Poirot află că sus-numitul căpitan Black stătea la hanul "Ancora". Bastonul nefiind descoperit (ceea ce nu era de mirare), Poirot își ceru din nou scuze și plecarăm.
Ne-am întors grăbiți în sat și Poirot se îndreptă spre han.
- Rămânem aici pînă cînd prietenul nostru, căpitanul, se reîntoarce, explică el. Ai observat c-am subliniat faptul că plecăm la Londra cu primul tren? Probabil te-ai gîndit că vorbeam serios. Dar nu... Ai observat fața doamnei Maltravers când l-a zărit pe acest tânăr Black? Ea a fost clar surprinsă și el, eh bien , el era foarte devotat. Nu ți s-a părut? Și el a fost aici în noaptea de marți, cu o zi înainte ca domnul Maltravers să fi murit. Trebuie să investigăm, Hastings, ce face căpitanul Black.
După o jumătate de oră ne-am văzut "prada" apropiin-du-se de han. Poirot ieși, îl opri și îl aduse pe dată sus, în camera pe care o închinase.
- Îi spuneam căpitanului Black despre misiunea care ne aduce aici, explică el. Înțelegeți, monsieur le capitaine că sînt nerăbdător să aflu care era starea de spirit a domnului Maltravers, imediat înaintea morții sale și că, în același timp, nu vreau s-o deprim pe doamna Maltravers inutil, punîndu-i întrebări dureroase. Deci, ați fost aici chiar înaintea evenimentului și puteți să ne dați foarte bine informații valoroase.
- Am să fac orice pot să vă ajut, răspunse tânărul soldat, dar mă tem că n-am observat nimic neobișnuit. Știți, deși Maltravers era un vechi prieten al părinților mei, eu nu-l cunoșteam foarte bine.
- Cînd ați venit?
- Marți după-amiază. Am plecat la Londra miercuri dimineață devreme pentru că vaporul meu ridica ancora pe la ora 12. Dar niște vești pe care le-am primit mi-au schimbat planurile, așa cum cred că ați auzit că i-am explicat doamnei Maltravers.
- Înțeleg că vă întorceați în Africa de Est.
- Da, sînt acolo încă de la război - mare țară.
- Exact. Despre ce ați discutat la cină marți seara?
- O, nu știu. Obișnuitele subiecte. Maltravers m-a întrebat despre părinții mei și apoi am discutat despre datoriile de război germane; doamna Maltravers mi-a pus o mulțime de întrebări despre Africa de Est și eu le-am spus vreo două glume și cred că asta-i tot.
- Mulțumesc.
Poirot rămase tăcut pentru un moment, apoi spuse blând:
- Cu permisiunea dumneavoastră aș vrea să încerc un mic experiment. Mi-ați spus tot ceea ce cunoaște eul dumneavoastră conștient. Acum vreau să vă chestionez eul dumneavoastră inconștient.
- Psihanaliză sau ce? întrebă Black, vizibil alarmat.
- O, nu, răspunse Poirot încurajator, uite cum e. Eu vă spun un cuvânt, dumneavoastră îmi spuneți altul și așa mai departe. Primul cuvânt care vă trece prin cap. Începem?
- În regulă, zise Black încet. Dar părea stÎnjenit.
- Notează cuvintele, te rog, Hastings, spuse Poirot. Apoi își scoase din buzunar marele său ceas cu cadran de ridiche și-l puse pe masă lîngă el.
- Începem. Ziuă.
Urmă o pauză de o clipă și apoi Black răspunse:
- Noapte.
În vreme ce Poirot continua, răspunsurile veneau mai repede.
- Nume, zise Poirot.
- Loc.
- Bernard.
- Shaw.
- Marți.
-Cină.
- Călătorie.
- Vapor.
-Þară.
- Uganda.
- Poveste.
- Lei.
- Pușcă pentru ciori.
- Fermă.
- Împușcătură
- Sinucidere.
- Elefant.
- Colți.
-Bani.
- Avocați.
- Îți mulțumesc, căpitane Black. Poate îmi acorzi cîteva minute după vreo jumătate de oră?
- Desigur.
Tînărul soldat îl privi curios și-și șterse fruntea în timp ce se ridica.
- Și acum, Hastings, zise Poirot zîmbindu-mi, în timp ce închidea ușa în urma sa. înțelegi totul, nu-i așa?
- Nu știu ce vrei să spui.
- Lista aia de cuvinte nu-ți spune nimic? Am parcurs-o din nou, dar am fost obligat să mă dau bătut.
- Am să te ajut. Încep prin a-ți spune că Black a răspuns bine în limita timpului normal, fără pauze, așa încît putem considera că nu are o conștiință vinovată de ascuns. "Zi" urmat de "noapte", "loc" urmat de "nume" sînt asociații normale. Am început să lucrez cu "Bernard" ceea ce sugera numele doctorului de aici, peste care putea să nu fi dat. Evident că așa a fost. După conversația noastră recentă, el mi-a spus "cină" la cuvîntul meu "marți", dar "călătorie" și "țară" au fost urmate de "vapor" și "Uganda", arătând clar că importantă pentru el era călătoria în străinătate și nu venirea aici. "Poveste" îi amintește de "lei" despre care povestise la cină. Am continuat cu "pușcă pentru ciori" și el a răspuns cu un cuvînt cu totul neașteptat -"fermă". Cînd am spus "împușcătură", el răspunde deodată "sinucidere". Asociația pare clară. Un om pe care--l cunoaște se sinucide cu o pușcă undeva la o fermă. Amintește-ți, de asemenea, că mintea îi este încă la poveștile pe care le-a spus la cină și cred că vei fi de acord cu mine că n-o să fiu prea deplasat dacă-l chem pe căpitanul Black și-i cer să repete povestea aceea cu sinuciderea pe care a spus-o la cină, marți seara.
Black a fost destul de sincer în privința aceasta.
- Da, le-am spus o asemenea poveste cînd stau și mă gândesc. Chap s-a împușcat la o fermă acolo. A făcut-o cu o pușcă pentru ciori prin gură și alicele au rămas în creier. Doctorii au fost foarte uimiți - nu se vedea nimic în afară de puțin sânge pe buze. Și ce-i cu asta?
- Ce are asta de-a face cu domnul Maltravers? Văd că nu știi c-a fost găsit cu o astfel de pușcă lîngă el.
- Vreți să spuneți că povestea mea i-a sugerat sinuciderea, dar e îngrozitor!
- Nu te amarâ, ar fi făcut-o într-un fel sau altul. Bine, trebuie să vorbesc la telefon cu Londra.
Poirot avu o lungă conversație la telefon și se întoarse gânditor. Plecă singur după-amiază și abia la șapte seara a declarat că nu mai putea să amâne, că trebuie să-i spună tinerei văduve. Îmi părea rău deja pentru ea, fără nici o rezervă. Să rămâi fără nici un ban și să știi că soțul s-a sinucis ca să-i asigure viitorul, era o povară prea greu de suportat pentru o femeie. Totuși, nutream secreta speranță că tânărul Black s-ar putea dovedi capabil s-o consoleze, după ce durerea ei ar fi trecut. Evident, el o admira enorm.
Întrevederea noastră cu doamna a fost dureroasă. A refuzat să creadă faptele pe care i le-a prezentat Poirot. Și cînd s-a convins, în cele din urmă, a izbucnit într-un plâns amar. Examinarea cadavrului a confirmat bănuielile noastre. Lui Poirot îi părea foarte rău pentru biata doamnă, dar fusese angajat de compania de asigurări și ce-ar fi putut face? În timp ce se pregătea să plece, îi spuse blând doamnei Maltravers:
- Doamnă, dintre toți oamenii, dumneavoastră știți că nu există morți!
- Ce vreți să spuneți? se fâstâci ea, ochii făcându-i-se mari.
- N-ați luat parte niciodată la ședințe de spiritism? Sînteți un medium bun, doar știți.
- Așa mi s-a spus. Dar dumneavoastră nu credeți în spiritism, sunt sigură!
- Doamnă, am văzut niște lucruri stranii. Știți că în sat se vorbește că această casă este bântuită de stafii?
Ea dădu din cap aprobator și, în acel moment, servitoarea anunță că cina era gata.
- Nu rămîneți să gustați ceva?
Am acceptat cu plăcere și am simțit că prezența noastră nu putea decât s-o distragă puțin de la amărăciunile ei. Tocmai ne terminasem supa când se auzi un țipăt dincolo de ușă și sunetul unei faianțe sparte. Am sărit în sus. Servitoarea apăru cu mâna pe inimă.
- Era un bărbat care stătea pe coridor. Poirot se repezi acolo și se întoarse repede.
- Nu e nimeni acolo.
- Nu este, domnule? zise servitoarea încet. O, m-a speriat!
- Dar de ce?
Își micșoră vocea, de-abia șopti.
- Mi s-a părut... mi s-a părut că e stăpânul... arăta ca el.
Am văzut-o pe doamna Maltravers tresărind speriată și mintea îmi fugi la vechea supcistiție despre sinucigașii care nu-și pot găsi odihna. Și ea se gîndea la asta, sînt sigur, căci un minut mai tîrziu îl prinse de braț pe Poirot, țipând.
- N-ați auzit? Cele trei bătăi în fereastră? Așa obișnuia să facă întotdeauna când trecea în jurul casei.
- Iedera, am strigat. A fost iedera care a lovit fereastra.
Dar un fel de teroare punea stăpînire pe noi toți. Servitoarea era evident tulburată și când masa s-a terminat, doamna Maltravers l-a implorat pe Poirot să nu plece imediat. Era clar îngrozită să rămână singură. Ne-am retras în camera pentru micul dejun. Vântul se întețea și urla în jurul casei într-un fel fantomatic. De două ori ușa camerei se deschise, se dădu de perete încet și, de fiecare dată, ea se agăță de mine cu o privire îngrozită.
- A, ce, ușa asta e vrăjită? strigă Poirot supărat, în cele din urmă. Se ridică și o închise încă o dată, apoi răsuci cheia în broască. Am s-o închid, uite așa!
- Nu fă asta, zise ea cu ochii speriați. Dacă se deschide chiar acum...
Și chiar în momentul în care rostea cuvintele, imposibilul se întâmplă. Ușa încuiată se deschise încet. Eu nu puteam vedea coridorul, de unde stăteam, dar ea și Poirot erau cu fața spre el. Ea țipă prelung și se întoarse spre detectiv.
- L-ai văzut, acolo, pe coridor? țipă ea.
El o privi cu o față uimită, apoi clătină din cap.
- L-am văzut... pe soțul meu... trebuie să-l fi văzut și dumneata!
- Doamnă, n-am văzut nimic. Nu vă simțiți bine... sunteți tulburată.
- Mă simt foarte bine, eu... o, Doamne!
Deodată, pe neașteptate, lumina se micșoră și se stinse. Din întuneric se auziră trei lovituri puternice. O puteam auzi pe doamna Maltravers gemând și apoi... am văzut!
Bărbatul, pe care-l văzusem sus întins pe pat, se afla acum în fața noastră, înconjurat de o lumină slabă fantomatică. Avea sânge pe buze și-și ținea mâna dreaptă ridicată, îndreptată spre ceva. Deodată, o lumină strălucitoare păru să iasă din ea. Ea trecu peste Poirot și peste mine și căzu pe doamna Maltravers. Am văzut fața ei albă îngrozită și încă ceva!
- Doamne, Poirot! am strigat eu. Uită-te la mâna ei, la mâna ei dreaptă. E toată roșie!
Și ochii ei se uitară la ea și căzu grămadă pe dușumea.
- Sânge, striga isterică. Da, e sânge. Eu l-am omorît. Eu am făcut-o. El îmi arăta mie și atunci am pus mâna pe trăgaci și am apăsat. Scăpați-mă de el... scăpați-mă! S-a reîntors!
Vocea i se transformă într-un gâlgâit.
- Lumină, spuse Poirot brusc. Lumina se aprinse ca prin farmec.
- Asta e, continuă el. Ai auzit, Hastings? Și tu, Everett? O, apropo, acesta este domnul Everett, un om remarcabil în profesia lui de actor. I-am telefonat în după-amiaza aceasta. Machiajul lui e bun, nu-i așa? Seamănă cu mortul, și cu o torță de buzunar, plus fosforescența necesară a lăsat impresia dorită. Eu nu i-aș atinge mâna ei dreaptă, dacă aș fi în locul tău, Hastings. Are vopsea roșie care o face așa. Cînd lumina s-a stins, știi c-am luat-o de mână. Înțelegi. Apropo, nu trebuie să ne pierdem trenul. Inspectorul Japp e afară la fereastră. O noapte proastă, dar el a putut să-și mai treacă timpul bătând din când în când în geam.
- Înțelegi? continuă Poirot, în timp ce ne îndreptam în grabă prin vânt și ploaie spre gară, era o mică discrepanță. Doctorul părea să creadă că decedatul era un om de știință creștin și cine i-ar fi putut imprima această idee decât doamna Maltravers? Dar nouă? Ea ni l-a prezentat ca aflându-se într-o stare de spirit plină de presimțiri negre despre sănătatea sa. Apoi, de ce a fost așa de surprinsă neplăcut de reapariția tânărului Black? Și, în ultimul rînd, deși convențiile cer ca o femeie să trebuiască să pretindă din decență că-și jelește soțul, mi s-au părut exagerate pleoapele așa de mult rujate! Nu le-ai observat, Hastings? Nu? întotdeauna îți spun, nu vezi nimic! Ei bine, asta a fost. Existau două posibilități: ori povestea lui Black i-a sugerat domnului Maltravers o metodă ingenioasă de a se sinucide, ori celălalt ascultător, soția, a văzut o metodă la fel de ingenioasă de a comite o crimă. Am înclinat spre a doua variantă. Ca să se sinucidă în felul acela, el ar fi trebuit, probabil, să apese pe trăgaci cu degetul cel mare, sau așa îmi imaginez. Acum, dacă Maltravers ar fi fost găsit fără o gheată, cu siguranță am fi auzit asta de la cineva. Un detaliu ciudat ca acesta ar fi fost reținut. Nu, cum îți spun, înclinam să cred că era vorba de un caz de crimă, nu de sinucidere, dar mi-am dat seama că n-am nici cea mai mică dovadă în sprijinul teoriei mele. De aceea, elaborarea micii comedii pe care ai văzut-o jucată în seara aceasta.
- Chiar și acum nu prea văd toate detaliile crimei, am zis eu.
- S-o luăm de la început. Iată o femeie abilă și vicleană care, cunoscând dezastrul financiar al soțului ei și obosită de bărbatul cu care se măritase numai pentru banii lui, îl convinge să facă o asigurare pe viață cu o sumă mare și-apoi caută mijloacele de a-și atinge scopul. O întâmplare i le oferă: ciudata poveste a tânărului soldat, în după-amiaza următoare, cînd domnul căpitan, așa cum crede ea, este pe mare, ea și soțul ei se plimbă pe lângă casă. "Ce poveste curioasă a fost aia de aseară!" spune ea. "Ar putea un bărbat să se împuște în felul acesta? Arată-mi dacă e posibil!" Bietul prost îi arătă, își băgă țeava puștii în gură. Ea sare la el și pune degetul pe trăgaci râzându-i în nas. "Și acum, domnule, spune ea cu răutate, dacă apăs pe trăgaci?" Și-atunci... și atunci, Hastings,... ea apăsă!