Seară de seară, Demetrian simțea în cabina lui prezența acelei voci interioare. Ca un curent rece, binefăcător, după luminile necruțătoare ale rampei, ce i se încleștau pe chip cu perdele de sudoare amestecată cu ura aceea, ce parcă nu se mai stingea, față de destinul nedrept al personajului său.
Alesese ca sâmbătă dimineața să se plimbe un pic pe aleile parcului ce se deschidea peste drum de locuința sa ca un evantai de parfumuri. Erau clipele lui de relaxare și singurătate, care-l atrăgeau prin liniștea ce-i cobora în trup ca o ciutură bătrână scufundată într-o fântână cu apă vie. Se așezase pe o bancă și privea cerul care se răsturnase peste undele lacului ca un prinț pe un tron de albastru și verde pal. Auzi o șoaptă venind parcă dinspre dreapta sa. Nu știa dacă fusese purtată de vânt sau dacă de undeva, din lăuntrul său, se ridica un glas blând, plin de căldură. În scurt timp auzi clar și vocea: „Laur...! Laur...! Cât de mult te-ai schimbat!”.
Privi în jur, ca și atunci în prima seară, când făcuse cunoștință cu Melchiot. Parcul era pustiit de suflet de om și zbor de pasăre la acea oră matinală.
„Știu că ești un om bun, întotdeauna ai fost...Un actor deosebit de talentat... De aceea, nu crezi că ceea ce vrei să faci acum depășește cu mult umila ta condiție de om?”
"La ce te referi?" întrebă Demetrian timid, sperând ca totul să nu fie decât o iluzie auditivă stingheră, nevinovată.
„La faptul că vrei să schimbi destinul unui personaj, fără ca măcar să-l fi întrebat și pe el, dacă este de acord...”.
"Dar bine, Cartridge sunt eu!"
„Pe scenă, da, tu ești Cartridge. Dar în viața de toate zilele tu ești și vei rămâne Laur Demetrian. Știu că ai fost și vei rămâne un nemulțumit de succesul pe care-l ai seară de seară. Dar asta nu-ți permite să deformezi viața unui alt om, să o transformi în funcție de micile tale ranchiune, pasiuni mizere și ambiții nemăsurate! Și totul pentru a face un rol de succes... Te-ai gândit măcar o clipă, o singură clipă, că acest succes nu poate dura mai mult decât un act al unei piese...? Că poate fi efemer, iluzoriu...? Că el rămâne dincolo de cortina grea de vise a scenei, imediat ce ea își coboară fruntea acoperită de aplauze?”.
Demetrian era consternat. Vocea aceea, chiar dacă îl mustra, avea o duioșie în inflexiunile ei, nemaiîntâlnită până acum. Îl alinta pe numele mic, ceea ce era un lucru atât de rar, căci toți nu ieșeau din „maestre” și veșnicul, platul, Demetrian. Și, în plus, era acea căldură a acelei voci, atât de diferită de duritatea vocii lui Melchiot.
"Dar tu...tu cine mai ești? Și de ce îmi spui lucruri care știi foarte bine că nu mă reprezintă?" întrebă un pic iritat Demetrian.
„Vrei să spui că invidia nu te roade? Invidia neagră, cea care dezumanizează și urâțește spiritul...?”.
"Ca și cum ar exista și invidie albă! Hai, că m-ai dat gata cu chestia asta!" izbucni maestrul într-un râs forțat, aproape nervos.
„Există, Laur, există și invidie albă... Invidia neagră este cea care te face să privești cu ură tot ceea ce un semen de al tău a realizat: o casă superbă, cucerirea unei femei minunate, un cont mare în bancă, o mașină ultra elegantă...Pe când invidia albă este cea care te mobilizează să faci mai mult, să fii și tu în stare să te ridici la standardelele altora numai prin munca și eforturile tale...”.
"Și de ce m-ai suspecta pe mine de invidie...neagră...? De ce, de ce, mă rog?"
„Fiindcă, ori de câte ori îl vezi jucând pe scenă pe Raul Filipescu, un nor de spaime ți se așterne pe cerul sufletului. Îi vezi tinerețea, vigoarea, talentul prin care îi atrage pe toți ca pe niște fluturi în jurul unei lămpi regale. Și, mai ales, când vezi lumina din ochii Ortansei Stoicescu, ori de câte ori îl privește... Recunoaște, atunci sângele tău începe să urce alte cărări, de neputință și durere, și urcușul ăsta îți face inima să tremure la fiecare vorbă ce se naște de pe buzele lor. Și sângele acesta binecuvântat devine gros ca un mâl rău mirositor, ca un fluid care parcă nu mai are loc să se strecoare prin albia lui firească...!”.
Demetrian tăcea. Era un semn că vocea interioară îl cunoștea la fel de bine, cum se cunoștea el pe sine însuși.
"Cine? Cine ești tu? Te deosebești atât de mult de Melchiot...!"
„Sunt Reginald...”.
"Ai și tu un nume de scenă? Ești cumva și tu actor?
„Da, poate la fel de bun ca și Melchiot. Poți să-mi spui The Keeper... Acesta este numele meu de scenă... Îmi dau toată silința și toată arta pentru ca cei care-mi devin prieteni să își păstreze sufletul nealterat de tarele acestei lumi în continuă degradare”.
"Acum înțeleg! Tu, vocea de-a dreapta, reprezinți tot ceea ce este legat de procesele mele emoționale, imaginativ-creative, de percepția holistică, de imagine și muzică. De tot ceea ce reprezintă sensibilitatea mea...căldura din sufletul meu... Atunci, Melchiot, care este vocea de-a stânga, este factorul rațional, cel al proceselor logice...! Rece...distant...calculat, nu?
“Exact, Laur! Exact!"
"Și atunci, dacă tu ești atât de bun și de blând, cum de inima este un atu al părții guvernate de Melchiot?"
“Fiindcă inima, în afara stării de emoție pe care ne-o poate trezi iubirea, nu face altceva decât să genereze stări conflictuale, exacerbate uneori, ca ura, invidia, minciuna, lăcomia, necinstea, gelozia, stări care toate ne pun în conflict deschis cu cei din jur.”
În acea clipă, Demetrian simți cum o lamă rece îi furnică șira spinării și auzi din stânga vocea aceea dură și consonantică parcă: “Nu pleca urechea la unul ca el, Demetrian! Este un amăgitor! Te va momi cu promisiuni ieftine...Cu trucuri cu care încearcă de la facerea lumii să prindă în lațul său suflete slabe...de înger...! Poimâine va fi seara de gală. A o suta reprezentație! Trebuie să facem un rol de care să se vorbească de acum înainte cu însuflețire și admirație! Bătrânul Melchiot te va aștepta la antractul dinaintea scenei finale. Voi fi acolo, trup și suflet alături de idealul tău. Acela de a salva destinul lui Cartridge...destinul tău, în fond!”.
Deodată încetară cele două ispite auditive și Demetrian rămase pironit pe banca din fața lacului, contemplând orizontul. “De bună seamă, gândi el, Melchiot mi-a promis glorie, succes eclatant, recunoaștere publică. Și nu o dată...! Reginald ăsta nu mi-a promis nimic. Doar mi-a spus lucruri pe care le știu de când încă mai eram terorizat de ai mei: “Laur nu face aia, Laur nu te duce acolo, Laur schimbă-ți viața și comportamentul!”. Într-adevăr, Melchiot are dreptate! Promisiuni ieftine și trucuri vechi de când lumea, ca să rămân același om prins în regulile de aur ale existenței, de fapt, în lanțurile ei de aur, din care numai cei curajoși și tari, ca mine și ca Melchiot, pot îndrăzni să spere că le vor rupe vreodată!”.
Seara celei de a o suta reprezentații a fost una deosebită. Sala era arhiplină. Pe strapontinele ce înțesau culoarele laterale, spectatorii formau parcă un ciorchine viu.
Demetrian se odihnea în cabina sa în antractul dinaintea actului final. Spera să-l audă pe Melchiot, să-l simtă alături de el, dar acesta se lăsa așteptat, deși îi promisese că va fi acolo. Tocmai când credea că totul nu fusese decât o nălucire personală fără sens, îi auzi vocea guturală:” Credeai că te-am părăsit, nu? Cum pot face așa ceva unui prieten apropiat! Unui suflet devotat, pe care l-am pescuit din apele tulburi, în care înota încă de la naștere...fără să știe! Fără putința de a atinge un mal izbăvitor! A sosit clipa cea mare, Demetrian! Clipa în care trebuie să-i schimbăm viața personajului tău!”.
Demetrian simțea cum în corpul lui se întretaie șuvoaie de căldură, amestecate cu gândul acela că e nedrept ceea ce i se întâmpla lui Cartridge. Ai fi zis că un pom cu fructe negre și acrișoare îi crește din tălpi și până peste bogatu-i păr blond. Că îl cuprinde cu izul acela de invidie și ură latentă, al cărui gust și parfum îl cunoștea de mult. Dar care acum parcă înflorea cu fiecare clipă ce se adăuga așteptării gongului de intrare în scenă. Auzi bătăi în ușă: “Maestre, un minut până la gongul de început!”.
În creier i se încolăceau fraze, cuvinte desperecheate, ce se alergau pe cărările reci și întunecate ale pădurii de gânduri, și pe care Melchiot i le șoptea. Erau cuvintele ce urmau a crește în replicile finale ale unei noi piese ce va purta marca inconfundabilă “Laur Demetrian”. Se privi în oglindă și își aranjă machiajul de un palid bolnăvicios. Abia atunci zări pe măsuța, pe care își ținea de obicei textele, un cuțit. Strălucirea lamei acestuia se intersectă cu ochiul lacom al oglinzii din cabină. “L-am luat de acasă, fără să-mi dau seama, sau mi l-a lăsat Melchiot?” se întrebă înfrigurat Demetrian. Nu îndrăznea să-l atingă. Se auzi din nou vocea cabinierului: ”Maestre, ultimul gong!”.
Înșfăcă cuțitul și îl ascunse în buzunarele largi ale halatului de casă, pe care Cartridge ar fi trebuit să îl poarte în scena finală. Mai auzi din stânga sa doar atât: "Demetrian, azi poți face rolul vieții tale! Nu lăsa pe nimeni să-ți fure gloria! Și nici să-ți calce în picioare demnitatea de bărbat!”.
Când ajunsese la scena în care Violet îi spunea pur și simplu lui Cartridge că îl va părăsi, nemaiputând suporta gelozia cruntă a bărbatului, care îi făcuse cu atâtea eforturi un viitor strălucit, Demetrian știuse că venise clipa mult așteptată.
- Violet, nu poți pleca așa, ca și cum ai șterge amintirile dintre noi ca praful de pe o mobilă veche, bătrână...! îi spuse el, apucând-o violent de braț.
În acea clipă, interpreta lui Violet privi nedumerită spre sufleur. Apoi îl fixă cu privirea pe Demetrian. “Maestrul are o scurtă amnezie sau a luat ceva la bord?”, gândi ea fulgerător. Trebuia să salveze însă situația. Să salveze această reprezentație, ce se anunțase ca fiind un succes garantat, ținând cont de sala arhiplină. Așa că se prinse în lațul noilor replici servite de maestru.
- O femeie nu poate fi aidoma unei păsări exotice, pe care să o ții într-o colivie de aur și pe care să nu o arăți nimănui! îi reproșă ea, strivindu-l aproape cu privirea.
Demetrian îl auzi pe Melchiot șuierându-i la urechea stângă: “Þi-am spus eu, Demetrian! Þi-am spus! Violet o să intre în jocul tău! Nu va avea încotro!”.
- Am irosit clipă de clipă reputația și influența mea pentru ca azi tu să fii ceea ce ești, continuă Demetrian patetic și cu lacrimile șiroind pe obrajii lui scofâlciți de ani și durere. Nemaivorbind de zbuciumul inimii ăsteia bătrâne, care ți s-a așternut ca un covor persian de mare preț, lăsându-te să o calci în picioare după bunul tău plac! strigă maestrul, aproape congestionat la față de mânie.
Violet știa acum că s-a întâmplat ceva. Ceva grav, dar nu putea compromite spectacolul. Privi disperată în culise. Regizorul Mihăilescu ridică neputincios din umeri și îi făcu un semn de încurajare, ca și cum ar fi vrut să-i spună: “Nu ne lăsa tocmai acum cu fundu-n baltă! Cântă-i în strună! O scoateți voi într-un fel la capăt!”.
- Þi-am fost alături atâta timp, cât drumurile noastre au avut un numitor comun, improviză stângaci Violet. O relație de iubire pătimașă... Dar tu te-ai transformat treptat într-un satrap fără suflet...! M-ai izolat de prieteni, de cei cărora puteam să le destăinui neîmplinirile mele sentimentale...visele culcate pe perne de lacrimi, noapte de noapte...dorința mea de a fi liberă, de a zbura ca orice pasăre tânără, în fața căreia se întinde orizontul necunoscut și strălucitor...
- Neîmplinirile sentimentale? rosti Cartridge, tot mai înfuriat și neslăbind-o din strânsoarea teribilă a brațului de bărbat care se vede părăsit de tot și de toate. Mi-am oferit tot sufletul meu pe tipsia asta poleită a vieții... Ca tu să tai din el orice bucată de împlinire ai fi poftit! M-am răstignit lumii cu toate dorurile mele, cu toată ființa mea, dar acum vrei să pleci. De ce? Merit oare acest amurg însângerat?
Violet realizase tot mai mult că acest dialog născut parcă din cenușă putea continua ad indefinitum. Trebuia să pună punct acestui moft al unui monstru sacru, care parcă voia în acea seară să se ia la trântă cu viața și destinele ei. Așa că se smuci viguros din strânsoarea lui Cartridge și spuse:
- Nu vreau să te mai văd! Nu vreau să mai știu de tine! Niciodată! Chiar mâine voi pleca într-o nouă expediție pe Nil și voi sta atât cât voi considera eu că va fi necesar pentru ca rănile tale să se cicatrizeze. Adio, James! Adio!
Tânăra interpretă se îndreptă spre ușa apartamentului profesorului, dar acesta, în ciuda vârstei sale, reuși să o prindă din urmă și o târî pur și simplu la marginea scenei. Violet îl privi în ochi și îi spuse printre dinți, neamuzată deloc de postura în care se afla: „Maestre, ai luat-o razna de tot! Ce se întâmplă cu tine? Bătrân nebun...!.”.
Dar Cartridge parcă intrase într-o transă fără întoarcere. O privi în ochii ei de un verde crud și citi acolo tot disprețul pentru el. Pentru el, Demetrian, nu pentru Cartridge, cel din scenă. Revăzu în ochii ei lumina ce se năștea acolo, ori de câte ori ea îl vedea pe Raul Filipescu, iar acel ultim apelativ „bătrân nebun” îl făcu să-și piardă de tot mințile. Cuvintele acelea răsunară ca o limbă grea de clopot sub turnul orgoliului său masculin. În aceeași clipă regizorul făcu semn mașiniștilor să coboare cortina, dar trupurile celor doi se aflau deja la marginea scenei și cortina se lăsă în spatele lor. Demetrian încercă să o sărute pe buze pe Violet care se zbătea fără încetare. Apoi cuțitul acela, despre care nici acum nu știa, dacă îl luase cu el de acasă sau dacă era semnul tainic lăsat de maestrul Melchiot, pătrunse în carnea aceea tânără, crudă, vinovată, ca a unei ciute sacrificată pe altarul unei arte alienate. Spectatorii se ridicară în picioare aplaudând frenetic. Nimeni n-ar fi crezut că nu ăsta era finalul unei piese de excepție, jucată cu actori de excepție. Buchete de flori aterizau timid pe scenă, moment în care patru bărbați din culise se îndreptară spre Demetrian. Acesta o lăsă moale la pământ pe Violet, apoi sări de pe scenă și se trezi în fața primului rând de spectatori. Aceștia continuau să aplaude generos, convinși că participau direct la un act artistic extraordinar. Demetrian profită de starea generală de uluială și se îndreptă spre ușa capitonată ce dădea în foaier. Numai când pătrunse în holul intens luminat și își văzu mâinile pline de sânge, realiză drama neputinței sale. Fugi în stradă cu ochii ieșiți din orbite. Era acum numai în cămașa cu dantele și ea împroșcată de sângele tânăr și încă viu, halatul rămânând undeva pe treptele scenei. Se refugie în squarul din fața teatrului. Aștepta un semn de izbăvire și nu știa dacă el va mai veni de undeva. Se întunecase deja. Focuri ardeau în cer. Pulsari clipoceau ca apele unui început de lume și quasarii scânceau parcă sub rotirea crugului ceresc. „Doamne, murmură stins Demetrian, ce am făcut cu viața mea?”. Auzi un zgomot venind din partea dreaptă, ca și cum cineva ar fi auzit ruga lui deznădăjduită. De el se apropie un tânăr palid la față, cu niște ochi albaștri și adânci ca un fund de mare liniștită.
„Laur! Bunul meu, Laur! îi șopti acesta stins.
"Reginald! Tu ești?"
„Laur, de ce trebuia să te crezi un demiurg, care poate răstălmăci tainele lumii? De ce?
"Am greșit! Acum știu cât am greșit", răspunse Demetrian, privindu-și mâinile fumegând parcă sub arșița sângelui acela nevinovat.
„Toți spuneți așa mereu! Am greșit!" continuă tânărul să-l privească cu o milă nemăsurată.
"Ajută-mă, Reginald! Tu ești păzitorul sufletelor bune în lumea asta. Acum am înțeles acest lucru! Abia acum, din păcate!".
„Din păcate prea târziu, Laur! Prea târziu! Eu nu mai pot face nimic. Un singur lucru aș mai putea să fac pentru tine. Să îți alin vinovăția, spunându-ți că Violet nu va muri. Este deja într-o sală de operații și va fi salvată! Pot să mă rog însă pentru tine. Atât. Și mai pot să-ți promit că în viața pe care ți-o vei petrece între patru pereți reci, îți voi putea îngădui să iei cu tine trei lucruri, din ceea ce a însemnat odată existența ta. Alege!
"Vreau..vreau..." spuse Demetrian tremurând din cauza frigului ce începuse să se strecoare ca un șarpe de gheață prin țesătura slabă a cămășii. "Vreau să iau cu mine amintirea copilului care am fost odinioară, trăgând după el năvodul plin de stele al nopților... Și floarea albastră ale cărei petale au înflorit din carnea femeilor pe care le-am iubit și apoi le-am uitat... Și...torța înțelepciunii și a neputinței acestei clipe bătrâne...!".
În acel moment, Demetrian auzi șuierul bine cunoscut al aerului ce îi vestea mereu apropierea lui Melchiot. În fața lui stătea un tânăr cu ochii negri și părul căzut în valuri pe umeri. Melchiot îl lovi fulgerător pe Reginald care căzu la pământ ca secerat.
"De ce? De ce l-ai lovit, Melchiot?".
„Fiindcă întotdeauna încearcă să-mi ia rolul principal și să culeagă el aplauzele...De aceea...”.
Demetrian privi spre Reginald. Dar la pământ nu se mai afla decât un trup plăpând de porumbel. Căpșorul sfărâmat de caldarâmul dur împrăștiase peste penajul lui alb câteva insule de sânge purpuriu. Ochiul sticlos și ciocul rubiniu întredeschis erau tot ceea ce mai rămăsese din Reginald, The Keeper.
"Melchiot, acum ce facem...?".
„Maestre, nu înțeleg de ce folosești pluralul?”.
"Fiindcă tot ceea ce am făcut, am făcut împreună...!".
„Te înșeli! Nu eu am jucat pe acea scenă care gemea la final de sânge și aplauze! Nu eu am fost Cartridge...James Cartridge... ci tu...!”.
"Trebuie să mă ajuți! Cum știi, dar trebuie!".
"Rolul meu s-a încheiat aici, maestre! Mă voi înfunda într-o cârciumă și voi bea până la ziuă. Ca să sărbătoresc succesul! A fost, într-adevăr, unul nemaiîntâlnit în analele teatrului...!".
Demetrian se agăță cu deznădăjduirea ultimei clipe de pulpana pelerinei lui Melchiot care însă se risipi ca o boare ușoară.
În locul lui Melchiot, pe marginea băncii din squar se afla acum un corb care se deplasa cu mișcări scurte, țopăind de-a lungul băncii. Clătina a mustrare din cap și Demetrian auzi cum croncănitul său se desface în cuvinte articulate: „Nevermore...nevermore...!”.
Timpul se prăbuși dintr-odată peste el ca o cascadă de amintiri și se revăzu pentru o clipă în fața comisiei de admitere la Institutul de Teatru. Acum patruzeci de ani. Era în fața probei celei mai adevărate pentru un actor: proba de declamare. Ce tânăr și ce frumos era pe atunci...! Și curat la suflet... ! Nimeni nu-l va mai alinta însă de acum. Nimeni nu-i va mai spune, așa cum îi spunea doar Reginald - Laur. Probabil că toți îl urau. Pe bună dreptate...
Își alesese atunci, la admitere, să recite „Corbul” de E.A.Poe. Îi răsunau în urechi dintr-un timp demult apus versurile poemului tragic, amestecate acum cu sirenele de mașini ce-l înconjurau treptat, curcubeul girofarurilor ce țeseau noaptea înfrigurată cu stropi argintii, glasurile autoritare care îi răneau auzul cu același veșnic „Demetrian”, obligându-l să se predea în fața vieții neiertătoare:

„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopții, înspăimîntător!
Să nu-ți uiți vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca și vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ți din inima mea pliscul lung și rău-prevestitor!"
Corbul spuse: Nevermore!”

Demetrian își ridică ochii spre cer și oftă ușor. Știa de-acum că niciodată nu va mai juca pe o scenă adevărată. Că niciodată nu va mai simți căldura publicului. Că niciodată nu va mai auzi aplauzele ce-i îmbălsămau întotdeauna sufletul ca o alifie binefăcătoare. Niciodată nu se va mai odihni la antract în cabina sa de gânduri și întrebări. Niciodată...
Se simțea părăsit în acel amurg plin de neliniști și dureros de trist al vieții sale, în care îl aruncase indiferența unui deus otiosus. Melchiot fusese o plăsmuire vie sau numai o fantastică întruchipare a dorinței sale nemăsurate după succes, invidiei sale fără margini și orgoliului exacerbat al bărbatului din el? Reginald fusese o parte din liniștea lui sufletească, a iubirii sale pentru oamenii din jur și pentru plăsmuirile lor? Nu va ști niciodată asta! Dar, cu siguranță, va putea medita la sensul ultim al vieții sale într-o celulă, unde, din păcate, va primi un rol de figurant în cea mai goală de sens piesă a lumii, fără ca nimeni să îi mai poată da vreodată o singură replică...