agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-01 | [This text should be read in romana] |
„Mersul unui tren este în cea mai mare parte determinat de traseul fixat univoc prin șine. Dar din loc în loc apare cîte un punct nodal, de unde sunt posibile diferite direcții și de unde trenul poate fi dirijat într-un sens sau într-altul. Pentru aceasta este nevoie de o cantitate absolut neglijabilă de energie, aceea necesară manevrării macazului." (James Jeans)
Odată ce ai trecut de geana zilei legăturile din viaÈ›a ta tind să se dizolve într-o peliculă de raÈ›ionalitate. Atunci patinezi pe o gheață amuzantă sau nu tot timpul. Te agiÈ›i să te recunoÈ™ti în cîteva poze fără legături între ele. Intrii în fluviul călătorilor, în murmurul acestei ape care merge, spală resturile sau le înlocuieÈ™te cu altele noi. ÃŽmi convenea să mă duc È™i mă întorc de la serviciu - era un motiv ca oricare altul ca să ies din casă. Ziua se lungea ca un deÈ™ert în lipsa reperelor. ÃŽn lipsa lor eram ca o muscă obligată de vînt să se tîrască pe foaia de hîrtie. ÃŽn rest visam, vegetam în colÈ›ul meu de lîngă xerox. Dar nu mai era vorba de asta pentru că eram în vacanță È™i ne mutam. Sala era închisă aÈ™a că nu făceam altceva decît liste cu cărÈ›ile pe care le aranjam în teancuri È™i pachete. Stăteam la umbră È™i ascultam sunetele străzii. Atunci ca niciodată cerul gurii ne-a fost gîdilat de mormane de cărÈ›i pe alese. Ele stau pe podea în faÈ›a noastră acoperite de praf, dezagreabile la atins, o masă anostă de hîrtie. Andrei lua cîte una din teanc È™i mă întreba dacă tot mai vreau să scriu. Pe moment renunÈ›asem dar speram È™i eu ca tot omu'. Și acum cărÈ›ile la care visasem altă dată se aflau sub picioarele mele. Eram stăpîni absoluÈ›i ai acestor cărÈ›i pe care trebuia să călcăm vrînd nevrînd, din lipsă de spaÈ›iu. Era amuzant să le acorzi atenÈ›ie cu parcimonie, ca un doctor înconjurat de pacienÈ›i. Dar ce bătaie de cap - volumele erau ca o piatră în pantof, le dădeai de colo colo fără să scapi de ele. Praful începuse să le uzeze, gîndacii își lăsau larvele pe după teancuri, pînă È™i sensul era tocit de atîta lectură, erau ca niÈ™te fragmente arheologice îngropate în nisip. Din tot ce vedeam mă mulÈ›umeam să bifez ici È™i colo cîte ceva. Au mai trecut cîteva zile È™i am început să mutăm cărÈ›ile. Le dădeam din mînă în mînă pe scări È™i efortul îmi pria. ÃŽn plus era Vineri, zi scurtă, È™i eram încărcat cu energie pentru tot week-end-ul. La sfîrÈ™itul programului am luat tramvaiul ca de obicei. ÃŽn loc să cobor am rămas în el pînă la capăt. Am trecut de locul pe unde mă gîndeam odinioară să o È™terg. Cînd ieÈ™eam din liceu (altminteri aproape de casă) mă intersectam cu linia de tramvai È™i mi s-a întâmplat de câteva ori să urmăresc linia aceea ca pe o linie a vieÈ›ii. Pe lângă bordură era o fâșie de iarbă unde jucam scena despărÈ›irii. Privirea mi se încolona pe un drum lung È™i lipsit de iluzii. Acum aveam un alt pretext - mergeam spre È›ară. Ai mei cumpăraseră o căsuță È™i după mintea mea nu o meritam, trebuia să faceam ceva pentru asta. Putea să fie È™i acest drum. Am coborît din tramvai È™i am luat-o prin primul sat, era ceva mai greu pe jos dar cînd îmi intră ceva în cap cu greu mă răzgîndesc. ÃŽmi spuneam că o să văd eu. Am traversat satul È™i la margine am părăsit strada ca să o iau pe cîmp. Erau alÈ›ii în faÈ›a mea care intrau cu sifoanele umplute într-un lan de floarea soarelui. Albinele murmurau împreună cu firele de înaltă tensiune. Totul era încărcat de electricitate statică, inclusiv eu. Ne instersectam cu o È™ină unde veneam odinioară cu tata È™i cu frate-miu să culegem măceÈ™e. Din cauza rugurilor ghimpoase eram îmbrăcaÈ›i în haine de scandal, un fel de zdrenÈ›e care puteau fi agățate. Purtam È™i mînuÈ™i de piele dar tot ne zgîriam. Aveam o dispoziÈ›ie de hoinari, de oameni de pripas. Ne simÈ›eam bine pe versanÈ›ii acoperiÈ›i cu piatră concasată, rupÈ›i de lume È™i de sistem. Acum eram singur, cîmpul se termina È™i eram abia la început de drum. Am ieÈ™it din lanul de floarea soarelui È™i am luat-o pe o scurtătură. Mi se trezise din nou pofta de hoinăreală, eram tînăr È™i încercam să scap de gustul de angoasă din cerul gurii, mă È™i vedeam mergînd din cătun în cătun ca un cîine de pripas. ÃŽn aer se facea deja simtita groapa iar peisajul era decorat cu peturi È™i pungi. Mergeam deja pe lîngă groapă. La început era o parte închisă, acoperită cu pămînt drept care buruienile uscate unduiau deasupra ca niÈ™te alge maronii. Mai încolo în zona cu ultimele depuneri gunoiul se etala în munÈ›i albăstrui iar păsările se roteau ca deasupra valurilor. Gunoiul devenea fabulos, ca un fel de obîrÈ™ie ignorată a lucrurilor. Dar eu mă simÈ›eam mizerabil. Prin plictiseala aceea culesesem de jos cu privirea un crîmpei dintr-o revistă porno înainte să îl ia vîntul. Peste drum era un capăt de linie de unde se auzeau hohotele navetiÈ™tilor. După ce m-am depărtat destul de miazmele gropii am făcut un popas, am băut ceva apă, cam jumate de sticlă. Am plecat dar după mine se È›inea un cîine negru jigărit, cu scaieÈ›i agățaÈ›i ici È™i colo. Probabil fusese călcat de vreo maÈ™ină pentru că mergea ciudat în trei picioare. M-am întors la el. S-a oprit È™i s-a facut mic dar chiar nu aveam ce să-i dau. Era aÈ™a de jalnic că îmi amintea de mine. Am luat-o la fugă dar el era pe urmele mele cu alergatul lui poticnit. Am traversat, după mine a claxonat o maÈ™ină dar l-a lăsat să treacă. Am alergat din nou dar era mereu în spatele meu. Am mai traversat de cîteva ori de pe-o parte pe alta. Alergam cu tinicheaua de coadă. M-am întors la el serios È™i i-am spus nu È™tiu ce apoi am luat-o la pas pentru că nu mai puteam să alerg. L-am auzit o vreme È™i am decis să-l ignor. Cînd m-am uitat în urmă nu mai era. M-am oprit la un cătun să cer niÈ™te apă È™i copii s-au mirat că nu luam maÈ™ina. Le-am îndrugat ceva despre o maÈ™ină care trebuia să mă ia, mi-era È™i ruÈ™ine să recunosc că voiam să ajung pe jos. Cel puÈ›in acum aveam apă rece, de fîntînă în rucsac. Era ca un film, imaginile erau clare È™i proaspete iar continuarea era încă în gestaÈ›ie. La înălÈ›imea la care rulează soarele printre plopi È™i își desprinde pămătuful auriu de pe spice încercam să mă menÈ›in È™i eu. Ca să mă liniÈ™tesc pipăiam prin buzunar banii de drum. Eram beat de singurătate pe un drum care nu se mai termina. ÃŽn preajmă lumea era străină È™i ostilă dar atît timp cît mergeam nu aveam treabă cu nimeni. Soarele era intens È™i imun la sugestii, pînă È™i floarea soarelui arăta toropită. Mergeam pe marginea drumului dar nu aveam mereu loc. Un microbuz a trecut pe lîngă mine zbîrnîind gata să mă lovească. ÃŽn loc de asta a oprit în faÈ›a mea. Cineva a deschis o ușă È™i m-a întrebat dacă nu vreau să urc. Am refuzat vehement, uÈ™a s-a închis È™i oamenii È™i-au văzut de drum. Era o prostie dar existau motive, le inventam chiar acum. Mă simÈ›eam bine călătorind ca pe timpuri. Asta era frumos preÈ› de un km sau doi. Dar 10 km pe soarele ăla nu era de glumă. Mă încăpățînam să merg înainte, era deja ora 4. Aveam ceva de demonstrat È™i continuam. Pe acest drum lichefiat în zare de fata morgana adulmecam cîte fir de răcoare. Abia mergeam răscolit de oboseală, răscopt, cu încăpăținarea de căpăstru ca un animal răbdător. Am mai mers cîteva ore. Deja era prea mult, nu mai rămăsese decît o mirare de contorsionist cînd vedeam că mai pot. Ignoram depărtările, lumea aceea prea mare, golul din stomac, păstram doar È™oseaua în urechi È™i intonam imnuri neclare, totul îmi era indiferent în afară de masă È™i de casă. Se făcuse ora opt pînă m-am apropiat de sat. Fumega înserarea È™i buruienile se legănau de parcă se depăna veÈ™nica pomenire. Am trecut pe podul dintre bălÈ›i, se auzea sifonul prin care trec dintr-una în alta. Doi băieÈ›i pre-adolescenÈ›i formau o redută în apa de lîngă sifon. Unul zice: Cine e broscoiul asta ? Nu aveam altceva decît să-i răspund. Dar eram obosit. - Vrei să te bag sub apă, i-am zis. După asta au început să mă beÈ™telească. Cel mai nervos dintre ei a ieÈ™it repede din apă. Un băiat pe la vreo 10-11 ani, ziceai că e cel puÈ›in băiatul primarului iar eu doar un venetic. A ieÈ™it È™i celalalt È™i după ce au molfăit înjurăturile obligatorii voiau să È™tie unde stau, etc. Pentru că am imaginaÈ›ie bogată am rămas fără replică. I-am lăsat în urma că să încep o altă probă - drumul prin sat. Luptam tot mai slab cu amăreala care urca din capul pieptului. Salutam fără voce, abia dădeam din buze iar oamenii îmi răspundeu cu priviri chiorîșe. Și casele nu se mai terminau, peste tot era o băncuță în faÈ›a porÈ›ii cineva atent la tot ce miÈ™că. Atunci cînd plecam din sat cu maÈ™ina ne simÈ›eam ca o familie prezidenÈ›ială, îi salutam pe toÈ›i, le făceam cu mîna, etc Am ajuns în final acasă, am mîncat zdravăn È™i mi s-au descleÈ™tat fălcile. Am povestit ultima parte a călătoriei fără să mă plîng prea tare. Eram ca o hîrtie fotografică, mă lăsam prea uÈ™or impresionat. Un profesionist al suferinÈ›ei se distinge prin asta – orice îl afectează. La puÈ›in timp după asta am intrat în vacanță. Nu e greu de bănuit că mă săturasem de È›ară. AÈ™a că am petrecut cîteva zile în apartamentul bunicii. Era un punct de observaÈ›ie de unde puteam privi aproape toată viaÈ›a mea. Stăteam în balconul acela umbros de unde puteam să privesc È™i o făceam copios. Rafalele care veneau din parc È™uierau pe lîngă blocuri ca niÈ™te È™erpi de cristal. Mă uitam la un Trabant bleu din faÈ›a blocului. ÃŽl È™tiam din copilărie. Un tip ursuz È™urubărea la el pînă seara cînd se băga în casă. Din cauza lui nu aveam voie să alerg prin casă, locuia în apartamentul de sub noi È™i se plîngea că scîrÈ›ie parchetul. Bunica mi-a spus că murise între timp È™i nu scăpaseră de maÈ™ină. Mă simÈ›eam bine. Eram bronzat, pielea semăna cu pieliÈ›a pe care o aveau merele coapte de la grădiniță. Stăteam aplecat deasupra È™oselei, străbăteam micile hectare ale insatisfacÈ›iei. Acolo eram ca la marginea lumii. Eram la fel de singuratic ca în copilărie È™i ca urmare lumea de volatiliza. Nu era normal să mă preocupe ce era dincolo ? Eram un romantic în genul lui Poe, întrezăream ca prin ceață o lume fără lume È™i un cer fără cer. Orice fragment care din incomprehensibil devine de înÈ›eles era preÈ›ios pentru mine. ColecÈ›ionam astfel de fragmente din opere esoterice È™i nu numai. Dar iată că a venit moartea bunicului È™i aceste cunoÈ™tinÈ›e s-au făcut praf, lumea întreagă era inundată de ceață. ÃŽntr-o zi mama a intrat în camera pe care o împărÈ›eam cu fratele meu È™i ne-a anunÈ›at că a murit Bunelu’ È™i trebuie să mergem la înmormantare. Am alergat după ea în bucătarie. - Ce fel de glumă e asta, am zis eu ? (voiam încă să mă apere) - Trebuie să veniÈ›i È™i voi (vorbea serios) să îl vedeÈ›i pe Bunelu’, să vă aduceÈ›i aminte cum arată. M-am îmbrăcat È™i m-am amestecat printre alte haine cenuÈ™ii. Am ajuns într-un apartament aglomerat: într-o cameră se făcea pomana iar în cealaltă era bunicul întins pe o masă, înconjurat de rude. Era ca un cerc spart. După ce l-am văzut pe Bunelu ne-au trimis, pe mine È™i pe frate-meu la plimbare. Lumea de afară rezista în mod surprinzător. Am naufragiat în fostele spaÈ›ii de joacă. Era început de iarnă. Aerul era limpede, cerul se prăvălea brusc peste niÈ™te movile de nisip, pe o platformă de beton pustie. Am luat-o pe lîngă È™inele de tren. Frate-miu avea o anumită reÈ›inere dar nu puteam să fiu mai trist de atît. Trebuia să-mi schimb dispoziÈ›ia. Suiam È™i coboram pe dunele cu faÈ›a sfărîmicioasă È™i purtată de vînt. MaÈ™inile treceau nepăsătoare pe alături. Tot ce aveam erau hainele de pe mine. Astfel echipat am intrat în marile ape ale adolescenÈ›ei doar cu o slabă speranță de a mai ieÈ™i. ÃŽn anii care au urmat am stat la bunica prin vacanÈ›e ca să-i È›in de urît. Casa aceea goală era ca o scoică în care se auzea încă murmurul începutului. Textilele impregnate de aer închis È™i de praf, pernele albăstrui, somnoroase, mirosul de casă veche, culorile È™terse, florăriile întîmplătoare, o păpuÈ™a de nuntă pe un scrin. ÃŽn majoritatea timpului stăteam. Prindeam o imagine ca asta aÈ™a cum prinzi o insectă în palmă È™i nu mai voiam să îi dau drumul. Era ca o gară sinistră, gen CopÈ™a Mică, din care poÈ›i să vezi un oraÈ™ paralizat fără să fii obligat să rămîi. Tot pe vremea aceea îmi mutasem locul de joacă pe dune către È™inele de tren. Acolo schimbam macazul sau mergeam în echilibru pe È™ine cu o anume solemnitate. Macazul era conceput ca o greutate prevăzută cu un mîner la capătul unei pîrghii. Era destul de greu de acÈ›ionat È™i nu o făceam pentru exerciÈ›iul fizic cît pentru senzaÈ›ia de control pe care o aveam. Cu acea pîrghie părea foarte uÈ™or să schimbi lucrurile. Sigur că pentru mine lucrurile începuseră să se schimbe de cînd alergasem pe dune. AÈ™a că în acest sens acÈ›ionasem macazul de la bun început. (Asta vine în ciuda a ce spunea Andrei. Poate că este greu să te schimbi dar nu este imposibil dacă vrei cu adevărat.) Astfel a trecut prima zi. A doua zi m-am aÈ™ezat cînd pe un scăunel, cînd pe butoiul cu varză din acelaÈ™i balcon. Nu voiam să ies afară, era un fel de gestaÈ›ie. Ridicam ochii pe geam dar îmi era teamă să ies. Þineam între degete ceva ca o È›igară imaginară din care sorbeam din cînd în cînd. Bunică-mea insista să iau aer dar eu È™tiam mai bine. Mă legănam între interior È™i exterior. Pe o muchie de cuÈ›it ceva ca un vîrf de cocaină se găseÈ™te mereu în contemplarea peisajului familiar fardat de capriciile clipei. Mă gîndeam la macazul acela. După primul an la particulară ai mei îmi găsiseră o slujbă. Trebuia să mă schimb È™i chiar nu aveam idee. Atunci am tras macazul. Cînd spun că nu aveam idee nu exagerez. Mă întorsesem de la mare È™i ca să înlocuiesc înnotul cu ceva am început să alerg. La cîteva blocuri distanță de noi începea platforma industrială iar între fabrici nu era decît cîmp, cît vezi cu ochii. ÃŽmi făcusem un obicei să tai cîmpul în două de la un gard de fabrică la altul. Niciodată nu mă simÈ›isem atît de liber. După al doilea gard de fabrică drumul făcea un nou unghi drept È™i se continua. Acolo era limita extremă pentru mine, soarele gîtuit se ivea din spatele unui val de pămînt ca o fericire pierdută. Alergam fără să mă gîndesc la oprire, un fel de stop cu soarele pe piept. ÃŽn fiecare zi mă duceam acolo să alerg de unul singur. Frate-miu, care aflase de chestia asta, îmi zicea „Run Forrest, runâ€. Uneori mă apropiam pe extrema cealaltă a cîmpului de gardul Sticlăriei. Cele trei coÈ™uri ale sale care se văietau neîncetat. Era o zonă unde se treceau peste gard diverse obiecte de sticlă iar pămîntul era încrustat cu o sumedenie de cioburi. La cîțiva metrii mai încolo era ceva ca o albie seacă, cu un ochi de apă purulent în ea. Nu aveai pe ce să-È›i odihneÈ™ti ochii, peste tot resturi de obiecte fără întrebuinÈ›are ciuguleau pămîntul ca niÈ™te stîrvuri. Mi se părea că am ajuns la capătul lumii. Lumea aceea retractilă îmi încăpea în palmă dar îmi scăpa la fel de uÈ™or. Era legată de dunele de aici, din faÈ›a geamului, prin mii de legături nevăzute. Tot ronțăind chestiile astea m-am hotărît să ies. Era pe la amiază, soarele arunca printre frunze bănuÈ›i de lumină. Am început să alerg dar nu am ajuns pînă la capătul străzii. M-am oprit gîfîind. ÃŽn faÈ›a mea era un turn de apă la fel ca cel pe care-l vedeam de pe cîmp. Iar în spatele fabricii erau niÈ™te coclauri păduroÈ™i plini de denivelări. Am luat-o pe cărările abrupte printre rămășiÈ›ele unei fabrici. Ici, colo verdeaÈ›a se răscula, se ridica peste zidurile putrede. Un labirint de poteci se È›esea pe muntele ăsta artificial. Marele rezervor de otel, ruginit pe alocuri, tevile de oÈ›el care ieÈ™eau ici È™i colo din pămînt, tuburile de ciment prin care trecea un izvor de proveniență incertă – toate erau un rezumat fericit pentru aÈ™teptările copilăriei. Toate erau ruine. Mi-am continuat alergarea intermitent, pe porÈ›iuni pînă am ajuns sub o staÈ›ie de transformare, lîngă facultatea de Automatică. Nu doar că mă făcea să par insignifiant dar ea fusese mereu acolo ca o umbră amenințătoare. (Cine a văzut „Spider†poate să-È™i facă o idee după imaginea fabricii de gaz.) Am apucat să culeg niÈ™te boabe de zmeură dintr-un labirint de ruguri È™i m-am întors acasă. Bunica făcuse un griÈ™ cu lapte pe care l-a ornat cu zmeură. Venisem exact la timp ca să nu mi se răcească griÈ™uleÈ›ul. Am mîncat un castronel de griÈ™ È™i am revenit pe balcon. ÃŽncercam să fac rezerve din viaÈ›a de afară dar erau insuficiente. Iată că îmi plăceau ruinele, eram înconjurat de ele, de propria-mi biografie. Unele intraseră în descompunere dar eu rămîneam agățat de ele. Pe cîmp, pe dunele Politehnicii sau pe plajă eram liber ca un fir de nisip în noianul deÈ™ertului. Dar astea erau excepÈ›ii de la regulă. Aici, în cochilia asta, nu era loc pentru aÈ™a ceva. Chestia asta m-a amuÈ›it nu È™tiu cîtă vreme. Cînd am revenit la suprafață aveam nevoie să scriu. Punînd tușă lîngă tușă au început să prindă contur niÈ™te versuri: „Prin invazia tăioasă a poveÈ™tilor obscure Care vin ca mă fure Stau cuminte lîngă geamul aburit de filigean Și privesc pe țărmul paÈ™nic valurile ce se sparg ÃŽn È™uvoaie reci de spumă Ah, de ce nu este oare marea tristă È™i nebună Dar să-mi fie mie mumă ? Iar în nopÈ›ile cu lună Peste ape reci È™i negre ca È™i penele de curcă Să destram oÈ™tiri de valuri care mintea ne-o încurcă †M-am oprit aÈ™a cum eram aÈ™ezat la o masă. Pe peretele de vizavi era o copie de tablou cu un vas pe o mare agitată, fusese aruncat de unul de vecinii din bloc. Bunica m-a întrebat dacă îmi place È™i acum stătea acolo. Entuziasmul se domolise. Am mai măzgălit ceva. Unul dintre versuri („Ochii mei se micÈ™orează È™i se uită fix pe geamâ€) m-a trimis în altă parte. Ce era de privit ? Erau zorii adolescenÈ›ei mele È™i amurgul È™colii generale iar colegii nu găsiseră altceva mai bun de făcut decît o petrecere. Era undeva pe la ultimele ore È™i avem pe lîngă oracole È™i muzică. M-am retras într-un colÈ› al clasei. Lumina începea să fie mai slabă, uÈ™or confuză, potrivită cu exerciÈ›iile mele de ignoranță. Muzica mi se strecura pe sub piele. Cîțiva corbi s-au aÈ™ezat pe un salcîm cadaveric, chiar lîngă geam. Mă uit tot mai atent la corbi È™i asta nu mă împiedică să văd cu totul altceva. ÃŽn amurgul unei bătălii oarecare Vlad privea prăpădul picurat ici È™i colo cu corbi. Cei care stăteau pe ramuri nu erau încă mînjiÈ›i de sîngele leÈ™urilor, stăteau gînditori ca un războinic sprijinit în suliÈ›a lui. Capetele păsărilor erau grave ca niÈ™te coifuri făcute pentru luptă. Domnul voia să tragă folos din asta dar nu È™tia cum. S-a gîndit atunci la o pădure de È›epe, cu cadavrele aliniate la rînd, să le vadă toată lumea. Astfel a început să È›easă o poveste atît de bună că îl va costa capul. Pentru mine povestea nu era suficientă ca să amuÈ›esc. Nu È™tiu exact ce făceau colegii mei dar era ceva interesant fără îndoială. Se pecetluia un fel de ritual de trecere iar eu mă înverÈ™unam să rămîn pe loc. O fată din clasă a ajuns È™i la mine cu un tricou alb pe care voia să-i scriu ceva. Mi-am scris numele după care i l-am dat înapoi. Stau cu faÈ›a la coli. ÃŽn spatele meu, în bibliotecă, este un oracol. Bunica È›inuse în gazdă o profesoară care îl confiscase de la cineva. Cînd a plecat l-a lăsat în urmă; nu prezenta interes – vise de copii. ÃŽl răsfoisem cu altă ocazie. Ce este dragostea ? Ce vor băieÈ›ii ? Dar fetele ? etc Acesta era trecutul. Nostim uneori dar greu de escaladat. Erau atîtea straturi de moloz că nu È™tiam pe unde să o iau. Atunci cînd alergam pe cîmpuri mă opream să îmi trag sufletul lîngă gardul Sticlăriei aproape de groapa aia cu resturi. Uneori mă încumetam să iau mormanele cu asalt. La capătul acestei escalade gunoaiele È™i urmele de È™antier evacuat mă dezorientau. Eram fascinat de răbufnirile de violență, de mecanica lor ciudată. Obiectele, rămășiÈ›ele rămîneau aceleaÈ™i prezenÈ›e mute, interogatoare. Eram aÈ™a de rătăcit că auzeam placa aia pe care bunica mi-o pune È™i acum. Eram un răsfățat. Eram ataÈ™at de tulbureala aceea contemporana cu mine în care o amintire o cheamă pe alta din care nu mai poÈ›i ieÈ™i. Atunci mă cuprinde lehamitea, mă tolănesc pe recamier sub imitaÈ›ia aia de tablou. Las acele soluÈ›ii mentale să se limpezească fără un rezultat anume. Stau ce stau pînă vine bunica la telenovelă. - Ce aveÈ›i voi cu telenovelele nu înÈ›eleg ? Sunt artiÈ™ti foarte buni, sunt fete frumoase. E ceva frumos, inspirat de viaÈ›a reală. După ce ascult pledoaria bunicii mă retrag în bucătărie. Cu toate protestele ei mă instalez acolo È™i încep una din cărÈ›ile pe care le-am adus, ceva despre lagărele naziste. Stomacul mi se strînge cînd citesc. Am o mică ideea despre ce era vorba. Uneori cînd aÈ™teptam la doctor pe lîngă mine treceau pacienÈ›i mai în vîrstă. Se duceau la analize, la capătul culoarului. Abia mergeau, se vedea că sunt pe ultima sută de metri. Nu se aÈ™teptau la prea multe, de multe ori se certau între ei, le era teamă să nu le-o ia altul înainte. ÃŽn lagărele de exterminarea toate acestea erau prezente la o altă scară. ÃŽn pricipiu trebuiau exterminaÈ›i toÈ›i deÈ›inuÈ›ii dar cei inapÈ›i de muncă erau primii. Adică bătrînii, bolnavii È™i copii. Cei care rămîneau ajungeau să se trădeze între ei. Se cramponau de lucruri minuscule – o poezie, o amintire, o bucățică de pîine. Dar iată că a venit ora mesei. Bunica mi-a prezentat niÈ™te mezeluri dar am preferat un compot È™i niÈ™te pîne cu unt. -Asta e mîncare de spital, mi-a zis. - E destul de bună. Ultima lectură îmi stimula interesul pentru mîncare. Trebuia să profit È™i să mînînc acum pentru că mîncarea din burtă sau amintirile nu È›i le ia nimeni. (există excepÈ›ii dar nu insist) După masă bunica a revenit la televizor, eu am mai stat o vreme pe balcon. - Ai grijă să tragi bine perdeaua să nu intre muÈ™tele. Am avut grijă. ÃŽn noaptea aia nu m-a deranjat nimic. Doar că nu am putut să adorm. Stau noaptea, ascult rumoarea îndepărtată a È™oselei care nu se cufunda în liniÈ™te decît odată cu atenÈ›ia mea. Sunt niÈ™te lucruri pe care nu le văd clar, oricît mă zvîrcolesc. Gîndurile se fugăresc între ele ca niÈ™te animale pe întuneric. Navighez prin apele întunecate. Sunt zone care treaz nu mi-ar fi spus nimic. ÃŽntunericul le îmbogățeÈ™te È™i ele își croiesc drum prin uitare ca niÈ™te valuri. Apoi sunt din nou stingher în bezna plină de obiecte, fiecare cu murmurul È™i povestea sa. A treia zi, înainte să se trezească bunica, m-am strecurat în parc prin roua abia văzută. ÃŽncercam să adun crîmpeie din visul de azi-noapte. Eram într-o imensă catedrală veche, ca un soi de muzeu È™i eu tocmai trecusem de o linie roÈ™ie. ÃŽmi dau capul pe spate ca să mă uit pe o fereastră de deasupra orgii. Zidul exterior pare nemăsurat de înalt È™i din loc în loc e decorat cu cranii. Mă întreb dacă sunt reale dar sunt îngheÈ›at de aceste spaime străvechi. La cîțiva paÈ™i mai încolo de acest loc, în altă secÈ›iune a muzeului e un fel de adăpost montan, pe afară se vede zăpada. Oamenii sunt primitori, strînÈ™i în jurul unei mese È™i discută despre flori medicinale È™i alte remedii. Eram prins între două lumi. Am întors capul ca să văd locul unde alergam peste movilele de nisip. Grămezile de nisip erau dispărute de ceva vreme È™i nici È™inele nu se simÈ›eau prea bine. O parte din ele erau scoase. La o aruncătură de băț mai încolo era un tip care dezgropa bucăți de fier pentru topit. Lîngă el, pe iarbă, îl aÈ™tepta o sticlă de o jumătate cu poÈ™ircă. Mi-am continuat drumul. Sub niÈ™te pini erau ziare întinse - poate că cineva dormise acolo. Lupta pentru supravieÈ›uire – la fel ca în lagăr. Atunci cînd toate căile păreau blocate deÈ›inuÈ›ii se întorceau spre trecut. Și eu făceam la fel chiar dacă au fost cîteva perspective care mi-au surîs: începutul liceului, al facultății, etc. După moartea bunicului a început o serie de alte înmormîntări care a culminat cu cea a dirigintelui din generală. Odată cu asta capitolul È™coală era definitiv închis. Mă aÈ™teptam ca liceul să schimbe totul. Prima zi de liceu a fost într-adevăr un È™oc. Mi-am făcut apariÈ›ia după terminarea festivităților de deschidere (aveam oroare de ele) È™i nu aveam idee unde să mă duc, nu vedeam pe nimeni. Ba nu, greÈ™esc. Erau cîțiva băiaÈ›i care fumau la intrarea într-o clădire. Am intrat curajos. ÃŽn semi-întuneric se ghiceau încă vreo două-trei figuri risipite printre maÈ™ini unelte. Făceau glume È™i nu se vedea vreun profesor. Asta era È™coala profesională. Am făcut stînga împrejur È™i am încercat să intru în cealaltă clădire. O femeie de servicu mi-a deschis uÈ™a. Cu chiu cu vai eu È™i un alt rătăcit ne-am găsit clasele. Am aterizat în banca cea mai apropiată de ușă. Purtam o geacă neagră de fîș cu mîneci tăiate. Fusese a tatei È™i ca să scape de mînecile rupte le scurtase pînă la cot. Pauzele veneau peste mine ca apa care îți intră în gură È™i în ochi atunci cînd te speli pe cap. Nu puteam să articulez nimic (la fel ca atunci cînd mă rătăcisem). Unele colege îmi luau apărarea – poate că este mut sau rîrîit, ziceau ele. După cîteva permutări, organizate de dirigintă în primul an de liceu, m-am întors sigur în banca aia de la margine. Acolo aveam să termin liceul. Porecla pe care am primit-o cînd colegii îmi acordau încă atenÈ›ie era Urgo – nici acum nu È™tiu de la ce se trage. ÃŽnnotam împotriva curentului. Lumea voia să se distreze. BăieÈ›ii jucau tot felul de jocuri din care cel mai banal era miuÈ›a cu un capac de pet pe holuri. Zgomotul era infernal mai ales atunci cînd aveam vreo fereastră È™i partida se incingea. Un alt sport preferat era lapte gros. Măcar aici aveam o scuză, mama mă averizase că strică coloana. O profesoară mai îngăduitoare, era aproape de vîrsta noastră, a primit la ora ei de engleză niÈ™te transfugi de la germană. I-a lăsat să-È™i facă de cap pînă au început să joace lapte gros. Nu a apucat să facă alte comentarii. Un băiat cu picioare mai lungi a sărit È™i a rupt cu unul dintre ele foaia de mijloc a catalogului. Doamna tocmai ne spunea notele de la alte materii. Cu altă ocazie ne-am adunat fiecare cu grupul lui pentru că nu ne dădea drumul în liceu. BăieÈ›ii din clasa mea își făceau de lucru în faÈ›a intrării profesorilor ba vorbind ba scuipînd pe jos. După un sfert de oră scuipaturile se adunau. Li s-au alăturat È™i alÈ›i băieÈ›i È™i balta a crescut. Eu nu am contribuit cu flegme dar am dat totuÈ™i o interpretare. Aducea vag cu harta României. BăieÈ›ii au început să se emoÈ›ioneze la această remarcă È™i erau gata să adauge È™i Basarabia dar atunci ne-au dat drumul în liceu. Nu intenÈ›ionam vreo jignire - aveam nevoie doar ca lucrurile să capete un sens fie È™i provizoriu. Asta nu înseamnă că viaÈ›a era mereu destinsă acolo. De cînd un grup de la o altă clasă se lua de mine mă duceam la liceu de parcă mă duceam la luptă – nu degeaba îmi spuneau Robocop. Pe acest fundal Vlad nu era un prieten È™i cu atît mai puÈ›in unul imaginar. Porneam spre liceu È™i cînd ajungeam aproape de gardul său mi se făcea teamă fără un motiv anume. Aruncam ciutura atenÈ›iei în mine È™i ea se scufunda bodogănind fără să scoată nimic de acolo. Mă plimbam cu ideile astea în minte pe aleile Politehnicii cînd am recunoscut un cuplu din liceu. Nimeriseră probabil la una dintre facultăți sau voiau să se înscrie. M-am făcut atunci că alerg ca să nu-i bag în seamă. De ce ? Există un singur răspuns. ÃŽmi era jenă de mine. M-am grăbit spre casă dar nu îmi făcea nicio plăcere. Aveam să mă gîndesc mai mult la liceu È™i asta nu-mi convenea. Ca să-mi schimb cursul gîndurilor aveam la dispoziÈ›ie cartea despre lagăr. Nu era neapărat mai luminoasă. M-am dus pe balcon È™i am mai citit un pic din ea. ÃŽn condiÈ›iile vitrege din lagăr ceeea ce îi È›inea pe oameni în viață era sensul pe care-l atribuiau vieÈ›ii. Dacă ajungeau să creadă că suferinÈ›a È™i agitaÈ›ia zinică nu au sens erau terminaÈ›i. Aushwitz-ul era un fel de purgatoriu. Semăna la fel de bine cu ceea ce unii numesc starea naturală. Subomul È™i primul om au căteva lucruri în comun: animalizare, efort fizic fără cruÈ›are, resurse puÈ›ine, reflexie È™i mai puÈ›ină, preocuparea obsesivă pentru mîncare È™i viiorul imediat. Dar are sens să vorbim despre o stare naturală atît timp cît ea nu asigură supravieÈ›uirea ? Pentru a supravieÈ›ui în condiÈ›ii dificile dorinÈ›a de a trăi trebuie disciplinată È™i alimentată constant. Ceea ce îi È›inea vii pe oameni din lagăr sau pe cei din comuna primitivă erau ritualurile (inclusiv religia). Ceea ce mă È›inea pe mine în viață erau unele obiÈ™nuinÈ›e (ritualuri) È™i speranÈ›a de a lăsa în urmă ceva (ceva scris). M-am întins pe recamier. Am apucat să mă plimb de cîteva ori pe culoarele din liceu. Bunica a intervenit în aceste imagini. Și-a adus aminte că avea ceva de luat de la piață. Era o zi frumoasă È™i îi făcea bine o plimbare. Ne-am înghesuit în maÈ™ină È™i am ajuns. Taraba unde vinde bunicu era tot acolo, forfota la fel. Aici toată lumea cunoaÈ™te pe toată lumea. Printre verdeÈ›urile È›ipătoare furnicarul de voci È™i de corpuri se miÈ™ca indiferent la umbră sau la soare. Am dat o roată prin piață apoi bunica mi-a luat o îngheÈ›ată. Nu am vrut-o È™i a trebuit să o mănînce ea. Pentru o vreme nu mi-a vorbit. După ce È™i-a terminat îngheÈ›ata m-a luat de braÈ›, avea treabă la poÈ™ta din spatele pieÈ›ei. Am trecut pe lîngă o È™coală. Se puneau termopane dar era atît de liniÈ™te că auzeam clinchete de veselă din blocurile de lîngă ea. Ne-am întors acasă. Am mîncat o ciorbă È™i o tocăniță. După masă bunica s-a dus să se întindă È™i eu la fel. Regăsisem atmosfera aceea de calm dinaintea mesei, era ca un punct nemiÈ™cat din care voiam să răstorn lumea. Sunt în liceu, stau în prima bancă lîngă uÈ™a deschisă pentru recreaÈ›ie. ÃŽmi cultiv nepăsarea, mă întind cu plăcere pînă alunec de pe speteaza scaunului È™i ajung cu gîtul pe ea È™i cu picioarele în faÈ›a băncii. Mai rămîn ceva în poziÈ›ia asta pînă devine clar că profesoara nu mai vine. Vidul la care contribuisem din plin se cască în jurul băncii mele, nimeni nu bagă de seamă că exist. O colegă stă la tablă È™i explică sau desenează ceva. Pe catedră e o față de masă cu niÈ™te carouri minuscule în care mă pierd cu privirea. ÃŽn acest timp fata vorbeÈ™te iar eu sunt un recipient destul de etanÈ™. AÈ™ vrea să îl sparg dar asta se poate doar din afară. ÃŽn loc să o ignor încerc să mă confund cu ea È™i să uit de mine. ÃŽn plus mi-ar trebui, pentru atenÈ›ia mea capricioasă, o poveste plină de contradicÈ›ii. Pînă să mă gîndesc la asta sună uÈ™a. E vecina de la parter. - Sărumîna. - Bună ziua. Ce faceÈ›i ? A, eraÈ›i în repaus după masă ? ScuzaÈ›i de deranj. - Nu e nici un deranj NuÈ›i. (ÃŽntre timp apăruse È™i bunica.) Tu ce faci ? - Bine. Doar picioarele astea mă dor. Am venit de la È›ară cu niÈ™te saci de mazăre È™i i-am încărcat repede că venea ploaia, le-am pus cu vrejuri cu tot. Acum am sacii în bucătărie È™i am început să le aleg cu copii. Se uita într-o parte de parcă ar inspecta locul. - Am venit să te rog să mă ajuÈ›i È™i mata să termin mai repede. - Bine NuÈ›i. Stai să-mi iau ochelarii È™i cobor jos. Tu nu vrei să dai o mînă de ajutor ? - Nu, am zis. - Bine, stai aici singur. Asta È™i făceam. Am început să refac începutul povestirii. Străzile erau eliberate de oamenii retraÈ™i din calea arÈ™iÈ›ei. ÃŽn apartamente răsunau doar de sunetele înfundate care pregăteau masa de prânz. IeÈ™ită la vedere din orbitele blocului, Adriana privea dincolo de geamul balconului, cu un surîs vag. Se gândea ea la ceva anume. Apuc să scriu asta. Nu trec 5 minute că cineva ciocăne la ușă. Imediat după asta fata vecinei bagă capul pe ușă. Voia să vadă dacă nu m-am răzgăndit. - Sigur nu vrei să vii ? Bine, ziceam doar să nu stai singur. Are dreptate. Am vrut să ies din lumea mea etanșă dar m-a oprit. Mi s-a făcut teamă. „Adriana aduce de pe balcon o păpușă dintr-o grămadă de vechituri. PăpuÈ™a este în chiloÈ›i È™i destul de murdari. Parcă ar fi È›igancă își zice. O pune frumos pe un scrin È™i începe să se pieptene. Pletele se scurg în oglindă. Apoi surîsul ei se transformă, se ofileÈ™te. Cu miÈ™cări de somnambul Adriana se înclină într-o parte de pe scaun, se tîrăște un pic pînă rămîne întinsă pe sofa. Apoi, păpuÈ™a se smulge neobservată de pe mobilă È™i se aruncă în oglinda ovală. Oglinda se clătină puÈ›in, de parca o briza uÈ™oară ar fi aÈ™ternut un strat subÈ›ire de cenușă pe suprafaÈ›a ei. După o vreme, pâcla începe să se È™teargă È™i oglinda își arată din nou faÈ›a luminoasă. ÃŽn cealaltă cameră a apartamentului, într-o tihna văratica se serveÈ™te felul doi: piure de cartofi cu friptură È™i în nările tuturor, în special ale invitaÈ›ilor, persistă mirosul de gogoÈ™ari muraÈ›i. Mama stă în capul mesei È™i reflectă ca adult È™i ca femeie despre absenÈ›a Adrianei la masa.†Era un mod de a-mi deșărta sacul. Povestea cum săteam pe margine È™i uneori dispăream de pe radar, etc. Dar nu voiam să dispar de tot. Aveam senzaÈ›ia aia din Sărmanul Dionis că universul se miÈ™că aÈ™a cum scriu eu. ÃŽn proiect era o continuare. Adina trebuia să se întîlnească cu un ofiÈ›er rus care are de ales între lagăr È™i o misiune în spaÈ›iu. El È™tie că nu se va întoarce, pe vremea aceea rachetele nici nu sunt gîndite pentru întoarcere. Orbitează astfel în spaÈ›iu o vreme în aÈ™teptarea morÈ›ii. ÃŽn halucinaÈ›iile sale o vede pe Adina, pe această fată care are È™i ea vise ciudate. Dar oricît de ciudate erau toate acestea ele erau un mod de a mă întoarce în lumea reală. Era un fel de reducere la absurd : o puneam sub semnul întrebării ca să văd dacă există. Bunica s-a întors bine dispusă de jos. Venise împreună cu vecina È™i s-au dus în bucătărie să vorbească. După o vreme au ieÈ™it. ÃŽn drum spre ușă vecina aruncă o privire în direcÈ›ia mea. Are un băiat cu puÈ›in peste vîrsta mea È™i este curioasă din fire. Bunica se grăbeÈ™te să mă laude. - E la Facultatea la Litere È™i munceÈ™te. - Tehnic vorbind abia am intrat, mă bag eu în discuÈ›ie. - Cum adică ? - Am avut o ciornă neÈ™tampilată È™i m-au dat afară din examen. - Dar nu era fiÈ›uică, nu. - Ãsta È™i fiÈ›uică, intervine bunica. Pfui. ÃŽi scrisese lui taică-său ceva despre sanviÈ™ul de acasă. -Și te-a dat afară pentru asta ? - Nici măcar nu am protestat. Credeam că o să se uite careva pe foaie È™i o să mă lase în pace. - Dar eÈ™ti la facutate, nu ? Dau din cap. - Asta e bine. MulÈ›umesc de ajutor tanti Popescu È™i noapte bună. - Noapte bună NuÈ›i. Dat fiind că a doua zi urma să plec bunica a pregătit un mic festin. Pui prăjit în ceaun cu mămăligă È™i usturoi. Am stat o vreme la taclale È™i ne-am culcat. DimineaÈ›a am mîncat niÈ™te mămăligă rece cu ouă ochiuri. După asta mi-am strîns catrafusele È™i am luat-o la pas. Ca de obicei, după faza aia cu metroul, bunica mă atenÈ›ionează să nu mă rătăcesc. Acasă mă aÈ™tepta camera mea în care se aÈ™ternuse praful. Frate-miu era plecat la mare È™i toate lucrurile erau neatinse, ca la muzeu. M-am aÈ™ezat la birou respirînd aerul ăla închis. ÃŽn faÈ›a mea era o sticlă de bitter în care îmi puneam alge la macerat. Asta mi s-a părut ciudat. Nu-mi aduceam aminte de ea. Se poate să fi uitat dar era un pretext bun ca să mă pună în miÈ™care. Am avut senzaÈ›ia că cineva răsfoise foile mele È™i pusese apoi niÈ™te alge în sticlă ca să vadă cum sunt. E ciudat să È™tii că cineva îți calcă pe urme. E un grăunte de paranoia care creÈ™te spectaculos. Fiind în starea asta am început să răsfoiesc « Biografia ideii de literatură », o altă carte de la bibliotecă. Interesant la această cărămidă de erudiÈ›ie era faptul că ideile literaÈ›ilor se repetau, nu era nimic nou sub soare. Un capitol era despre DispariÈ›ia Literaturii sau aÈ™a ceva. A fost o vreme cînd încercasem È™i eu ceva similar. Nu am pus nimic pe hîrtie pentru că ideile astea nu erau Literatură. Și asta se întîmplă tot pe vremea liceului. SimÈ›eam că timpul nu lasă urme. Am încercat să fac trecerea lui perceptibilă. Unul dintre lucrurile pe care le făceam era să îmi privesc faÈ›a în oglindă ca să observ eventuale schimbări. Uneori mi se întîmpla să nu mă regăsesc în oglindă. Poate că de asta îmi plăcea, după atîta timp, să adast în baie, lipit de murmurul slab al È›evilor ca de o ventuză. Stau pe marginea căzii. Lumina cade sticloasă pe faianță. ÃŽmi vine în minte că trecutul poate fi de partea cealaltă a oglinzii la o distanță oarecare. Mă văd cînd eram mic È™i singur în cada plină cu apă. Susure È™i adieri trec pe sub ușă ca niÈ™te resturi de timp. Prin apa stătută agit niÈ™te sticluÈ›e goale de È™ampon. Vreau să mă joc dar nu mă pot ascunde. Timpul tot creÈ™te È™i se dilată acolo sub bec fără să mă înghită. ÃŽn situaÈ›ia asta nu este clar cine este de care parte. Ochii mei se reflectă în oglindă. ÃŽntre cele două ape apare un carusel de oglinzi. Dar eu sunt acolo. Nu am încotro decît să fiu acolo, neschimbat. După o perioadă de aÈ™teptare tata bate la ușă intrigat că nu se aude nimic dinăuntru. Era îngrijorat să nu fac vreo prostie. Deschide uÈ™a brusc È™i începe să È›ipe. Eram doar un boÈ› de carne È™i nu reuÈ™eam să explic de ce pierd timpul acolo. Parcă aÈ™ fi în stare de È™oc. Tata îmi trage o palmă zdravănă È™i încep să plîng. Plîng ca un copil, fără să mă stăpînesc. Mă bag direct în pat È™i îmi pun mîinile pe piept ca să mă calmez. Dar nu pot să dorm. Trebuie să iau distanÈ›a necesară. Pentru asta discut generalități pe două voci cunoscute. Mă întorc la acel cuib format din lecturile mele. Pentru mine totul era literatură. Iar ultima ei menire părea să fie vidă. Oamenii rămîn străini unul față de altul. ExperienÈ›a lor se cufundă în beznă ca un iceberg. Această parte scufundată nu răspunde la argumente, ea rămîne opacă. Doar umbrele îi vorbesc. Iar umbrele nu le poÈ›i pune în miÈ™care altfel decît cu nimicuri, cu vorbe de nimic. Tot ce avem în comun, tot ce face lumea lume nu este decît un set de convenÈ›ii. Nimicul era intriga perfectă, nu era nimic de înÈ›eles pe lume, totul era gratuit. După argumentul acesta putea să vină somnul, potopul pentru că nu mai conta. Toate acestea sunt bune È™i frumoase dar le spuseseră È™i alÈ›ii. Aveam în bibliotecă un exemplar din Străinul misterios al lui Twain. Am controlat să văd cum sună replica finală: "Deja dispar – mă sting – încetez să exist. ÃŽn scurtă vreme vei fi singur într-un spaÈ›iu fără margini, vei rătăci prin singurătățile fără capăt fără prieten sau tovarăș pentru totdeauna – pentru că vei rămîne un gînd, singurul care există, È™i prin natura ta vei fi inepuizabil, indestructibil. Dar eu, umilul tău servitor, te-am arătat È›ie È™i te-am eliberat. Visează alte vise È™i visează-le mai bine !†Ziua următoare era a doua de stat în casă. Nu prea aveam nimic de făcut cînd a sunat telefonul. Era o voce de bătrînă - Bună ziua, am spus eu circumspect. - Bună ziua maică. ÃŽn ce zi suntem azi ? ÃŽntrebarea e ciudată dar răspund prompt. Cîte lucruri nu È›i se întîmplă atunci cînd stai singur în casă. Să uiÈ›i în ce zi eÈ™ti nu este cel mai grav. - Păi, azi e miercuri, 30 iulie. După asta am închis. De ce să-mi bat capul ? Era o zi frumoasă, simÈ›eam nevoia să ies aÈ™a că am luat-o la pas domol prin cartier. Și ce note diafane avea văzduhul - evanescent, lipsit de un motiv de a fi. ÃŽmi amintea un film cu o femeie (goală) într-o haină de blană. A fost primul nud pe care l-am văzut. Eram cu bunicii, înalt de o È™chioapă dar foarte atent. Blana avea rolul ei, fără blană nuditatea ar fi fost jenantă dar aÈ™a devenea opulentă. Blana era mai voluptuoasă decît femeia însăși, la fel ca norii ăștia pe cerul senin. Aveam de gînd să ajung într-un parc aproape de casă. Trebuia să trec pe lîngă un È™ir de plopi bătrîni care își răsuceau rădăcinile sub asfalt. Era vremea funigeilor È™i o puzderie de ghemotoace de puf aÈ™teptau pe trotuar. Stăteau inerte ca algele împinse pe țărm. La prima pală de vînt ghemotoacele au început să se învîrtească. Puful care atîrna de pe crengi a început să își ia zborul puÈ›in cîte puÈ›in. Văzduhul s-a umplut de o puzderie de scame uÈ™oare de puf care pluteau în toate direcÈ›iile. Vîntul răsfira din nou crengile È™i adăuga o altă salvă de fulgi la ninsoarea din aer. Am rămas locului lîngă un plop falnic, oamenii treceau pe lîngă mine aproape nepăsători. Am stat acolo vreo jumătate de oră. Aveam senzaÈ›ia că se întîmplase ceva serios, ireversibil, de parcă m-aÈ™ fi născut. La drept vorbind deruta aceea bezmetică în toate direcÈ›iile nu era departe de asta. O È™ansă dintr-o mie, dintr-un million, din … Stop. E de ajuns să spun că nu-mi părea rău. Poate că È™ansele iniÈ›iale se micÈ™oraseră de multe ori de-a lungul timpului dar nu dispăruseră. Acum primisem această stare È™i nu È™tiam ce să fac cu ea. La un colÈ› de stradă m-am întîlnit cu un vecin. L-am salutat È™i am trecut mai departe. Era genul de om care supravegheză copii altora. Doar fusese miliÈ›ian. Dacă stau bine să mă gîndesc există un fel de înÈ›elegere tacită între mine È™i el. Cînd eram mic blocul nostru avea mai mulÈ›i pomi È™i copii decît acum. Lîngă intrarea în scară era un corcoduÈ™ ale cărui ramuri se răsfirau pînă la terasa blocului. Terasa e o placă de beton plasată deasupra intrării È™i susÈ›inută de doi stîlpi metalici. Primăvara, cînd corcoduÈ™ul era în floare, copii erau mai mereu cocoÈ›aÈ›i pe terasă spre nemulÈ›umirea d-lui miliÈ›ian. De obicei se ajungea pe terasă cu greu încolăcindu-te de stîlpii de metal. Eu însă eram din bloc. Am ochit un geam care dădea deasupra terasei, m-am urcat pe caloriferul de sub geam, am deschis geamul È™i am reuÈ™it să pun un genunchi pe tocul său. Restul a venit de la sine: am sărit iar geamul a rămas deschis în urma mea. Eram foarte mulÈ›umit că ajunsesem acolo dar cum aveam să mă dau jos ? Puteam să sar pe pămîntul din grădină dar eram prea sus sau să cobor pe stîlpii de susÈ›inere. Nu mă pricepeam la asta. Exista È™i varianta 3 dar mi-ar fi trebuit un scaun pentru ea : să mă urc înapoi pe geamul pe care sărisem. Eram ca un pui care nu È™tie încă să zboare. Atunci a apărut vecinul acela, a văzut probabil geamul deschis È™i s-a uitat dincolo de el. A început cu morala iar eu nu crîcneam pentru că eram la mîna lui. Pentru că eram cuminte È™i-a întins mîna cu pricina peste geam, eu m-am prins de ea È™i, cu chiu cu vai, am trecut dincolo. Tot cam pe atunci am ajuns la o ceartă cu părinÈ›ii. I-am ameninÈ›at că plec. Am luat sacul meu de la grădiniță, am ieÈ™it pe ușă È™i am rămas acolo. Am mai făcut cîțiva paÈ™i dar lumea de afară era prea mare, m-am oprit din nou, am rămas acolo. După o vreme a apărut mama să mă culeagă, își făcea griji. Am ajuns acum în pragul uÈ™ii de la scară È™i înÈ›eleg că eram la fel de adăpostit aici ca È™i în casă. Am ajuns în casă, închid uÈ™a după mine. Mai am o zi de singurătate pînă apare frate-miu. AceÈ™tia au fost primii mei paÈ™i în viață. Nu am prea multe motive ca să mă mîndresc cu ei. Dar orice drum începe cu primii paÈ™i. Pe vremea aia abia aÈ™teptam să explorez lumea aÈ™a că nu îmi făceam probleme legate de un pas sau altul. După aceea au venit È™i momente în care nu È™tiam ce să fac decît să aÈ™tept - indefinit. ÃŽn restul zilei nu am făcut nimic deosebit de parcă trebuia să diger ce se întîmplase. Ca să umplu golul am citit, poate mai mult decît de obicei. M-am băgat în pat dar rămăsesem în priză. Tot felul de fragmente È™i senzaÈ›ii ieÈ™eau la suprafață È™i mă înghionteau. Parcă voiau să depună mărturie pentru ceva dar nimeni nu le întrebase. Nu puteam să mă scot din priză, curiozitatea punea toate aceste jucării în miÈ™care chiar dacă mă oboseau. Mintea mea căuta mereu ceva nou de ros iar oboseala producea pe bandă rulantă senzaÈ›ii noi È™i curioase. Trecutul format din aceste fragmente era povară pe care nu o simÈ›isem pînă acum. Cel mai greu este să-mi dau seama ce vreau dintre toate imaginile care se perindă. Dar eu nu mă pot hotărî È™i sunt tot mai multe. Pur È™i simplu nu este loc. Simptomele îmi erau cunoscute. Lumea mă asalta fără să o pot opri. Cel mai bun lucru era să nu fiu de față, să dispar din ochii lumii. Dar lumea ajunsese pînă aici în interior unde eram ca un submarin în ocean. ÃŽn adolescență presiunea exteriorului era o frică difuză care întărea pereÈ›ii etanÈ™i. Nu prea se întîmplase să fiu inundat de imagini în felul ăsta, dimpotrivă. Am reuÈ™it să adorm pentru că nu aveam încotro dar È™i pentru că aveam. Nu mai puteam să cred că nu am încotro. A doua zi am ieÈ™it din nou să mă plimb. Am luat-o pe drumul învățat pe de rost către fosta mea È™coală. Mergeam prin parcul cu nuci, era singura mea plăcere. Nu era cel mai fericit decor pentru mine sau era cu condiÈ›ia să am ceva de făcut. Pe moment nu aveam. M-am aÈ™ezat turceÈ™te pe iarbă, mi-am adus chiar È™i o carte ca să am un pretext să stau acolo lîngă un nuc. Venisem acolo ca să caut printre amintiri. Cu un an în urmă venisem acolo într-o zi de primăvară. Terminasem cu liceul, aveam o fereastră de la facultate È™i stăteam pe o pajiÈ™te. Mă bucuram de iarba verde, lucioasă, de copaci È™i de cer. Prin comparaÈ›ie amintirile din È™coală erau mai mult triste. AÈ™a cum stăteam gînditor în iarbă apare un individ care mă cheamă la el. - Pot să te rog ceva, îmi spune cu voce joasă de parcă ar fi un secret. - Cred că da, numai să nu dureze prea mult - vine masa de prînz. - E foarte simplu. Acolo – arată în spatele pajiÈ™tii – e o grădiniță. O să te rog să duci pachetul ăsta la doamna directoare. ÃŽmi dă o sacoșă cu ceva înăuntru. - Am făcut grădiniÈ›a acolo dar nu mai È™tiu cum se intră. De ce nu te duci mata ? - Nu vreau să deranjez. Am promis să duc pachetul ăsta dar nu vreau să intru în curte. Ce zici, mă ajuÈ›i ? Mi-a explicat pe unde să o iau. Povestea era cusută cu ață albă iar pachetul putea să fie orice. Aveam impresia că aÈ™ fi în filmul acela Seven dar È›ineam prea mult să mă întorc acolo. Am urcat treptele de la intrare È™i mi s-au părut destul de mari. Am dat apoi de un È™ir de uÈ™i, cea din capăt era întredeschisă, se vedeau pereÈ›ii cu personaje de animaÈ›ie pictate în mărime naturală (care o fi asta). Totul era mic sau mi se părea mie. Am bătut la uÈ™a directoarei È™i i-am lăsat pachetul fără probleme, chiar mi-a mulÈ›umit. La poartă mă aÈ™tepta nenea acela. I-am repetat ce a spus directoarea È™i ne-am despărÈ›it. Acum era vară, iarba pe care stăteam era palidă, aerul era cald È™i leneÈ™. Þineam cartea pe genunchi dar nu aÈ™teptam să apară cineva, doar stăteam acolo. NiÈ™te copii culegeau nuci sau frunze de nuc mai încolo. Din stînga mea apare un coleg de generală. Ne salutăm. Venise să-È™i plimbe cîinele, un buldog negru. ÃŽncep să-i zic că e greu de È›inut la bloc. Lauru îmi zice că nu e problemă, cîinele își cîștigă pîinea (carnea de fapt). Zice că ultima oară a scos 300 de euro cu el. Mă face curios, îl È™i vedeam actor într-un film. Era vorba de lupte de cîini, se pare că era destul de bun chiar dacă avea vîrful urechii lipsă. ÃŽn ultima luptă sfîșiase umărul celuilalt cîine È™i stăpînul l-a rugat să se oprească. Asta nu era aÈ™a uÈ™or, odată ce a muÈ™cat maxilarul rămîne încleÈ™tat. Toate astea mi le-a spus domol, tărăgănat. Dar plimbarea se terminase, mai avea È™i alte treburi È™i că a plecat. Am rămas cu privirea la È™coală. De la firul ierbii nu înÈ›elegeam ce mă atrage, poate că nu era nimic de scos la suprafață, ce a fost a fost. Am reintrat în casă. Am revenit în zilele următoare. Dădeam tîrcoale È™colii de parcă voiam să mă documentez. ÃŽntr-una din ele am văzut niÈ™te puÈ™ti din faÈ›a blocului cum își luau avînt doi cîte doi È™i se întreceau să escaladeze niÈ™te garduri. Erau ultimele garduri întregi din tot parcul. Mi se părea ciudat că nu fac un secret din asta. Făcusem È™i eu ceva de genul ăsta. Pregăteam o mică armată. Jucam rolul de È™ef pentru copii mai mici ca mine pe care îi tîram pe coclauri. Singura idee clară era să ne pregătim în secret. Rămînea de văzut pentru ce. ÃŽntîlnirile astea, care se lăsau cu o bucată de faianță spartă cu pumnul sau cu cotul (dacă era prea groasă), au durat poate o jumate de an. Am renunÈ›at la acest proiect după moartea bunicului. Era o ofensă la care nu puteam răspunde. Pe lîngă asta lucrurile erau cam ridicole. ÃŽncepusem de pildă să mă antrenez în camera mea È›inînd uÈ™ile închise. Furia îmi oferea un pretext ca să mă miÈ™c, la fel È™i spectrul îndepărtat al răzbunării. Citeam din Hamlet È™i mă aflam aproape de nebunie. Mă simÈ›eam supravegheat È™i mă delectam cu scenarii tenebroase. Pe vremea aia mi-am serbat ultima zi de naÈ™tere împreună cu toată familia. Unchiul È™i bunicul trăiau încă È™i aveau gustul petrecerilor. Eu nu voiam decît să mă lase în pace. Nu puteam să le spun asta - eram sărbătoritul, eram È™i viitorul lor - cum să recunosc că aÈ™ fi trist ? Am rămas singur chiar în mijlocul lor È™i i-am lăsat să se bucure pentru mine. E ciudat cît de mult pot să te urmărească amintirile. Sunt ca niÈ™te zdrenÈ›e care se joacă cu mine, fără să se arată cu totul pentru că atunci ar trebui să dispar. E ca un È™priÈ› de vară cu sifon. Pe măsură ce se limpezeÈ™te bulele ies la suprafață dar odată ce au ieÈ™it gata, nu le mai vezi. Atît timp cît ai paharul în faÈ›a ta poÈ›i să pui ochii pe o altă bulă È™i tot aÈ™a. Problema era că nu aveam mereu paharul (cu amintiri) în față. Uneori chiar mă plictiseam È™i nu aveam altceva de făcut decît să umblu prin cartier. S-a întîmplat ca peste vreo săptămînă să dau din nou peste Lauru. De fapt el m-a recunoscut. Mă plimbam fără È›intă prin cartier È™i el era la o terasă. - Ce faci băi Popescule ? ÃŽn faÈ›a lui era o halbă de bere iar alături alÈ›i doi colegi. Unul era ospătar acolo - tocmai desfăcea o sticlă iar celălalt stătea la masă È™i rînjea a încuviinÈ›are de cîte ori Lauru zicea ceva. - Hai să-È›i dau o bere. Hai stai aici. Să nu mă refuzi. Mă aÈ™ez pe marginea scaunului, pe picior de plecare. - Ce mai faci frățioare ? … ÃŽn timp ce-i povestesc pe scurt mă uit ce mîini bătucite are, se vede că munceÈ™te. - A, lucrezi la bibliotecă. Pe ce salariu ? Eu iau atît într-o zi. - Bine, să lăsăm. Tu ce faci ? - Io am terminat profesionala de bucătari, mergeam numai pe blat cu proful, bea lîngă noi. Ce mai, a fost miÈ™to. După asta m-am angajat la un restaurant chinezesc. Făceam de toate, nunÈ›i, botezuri, muncem 10-12 ore pe zi da’ nu-mi părea rău. Nu era zi să nu vin acasă cu unu sau două bulioane. Acum nu mai e la fel. M-am îmbătat într-o zi È™i l-am dat pe unul din chinezii aia cu capul de oale. Mi-am găsit altceva la un club de strip-tease. Nu mă plîng. Fetele nici nu apucă să se schimbe între numere, vin acolo cu machiaj È™i transpirate toate îmi cer să le închei la rochie sau să-mi dau cu părerea. Uneori trebuie să pun È™i mîna, n-am încotro. Soarbe cu satisfacÈ›ie din halbă È™i continuă. - Te-am mai văzut. Mergeai parcă la liceu aici la Chimie. Ne-am întîlnit atunci în parc. Þi-am zis că dacă ai o problemă să mă chemi. Aici în cartier nu discut, îi calc în picioare. Acestea fiind zise a mai cerut o halbă È™i m-a îndemnat È™i pe mine. - Ce faci, nu bei ? Nu pleci de-aici pînă nu termini tot. - Ai mai văzut pe careva din clasă. Eu doar cu Mircea am avut texte, era tot la Chimie. - Băi, nu prea. Ãștia muncesc, care mai de care. Mai È›ii minte ce hărmălaie am făcut în ultima zi. Am băut whisky, m-am făcut muci dup-aia cu Marius È™i cu Constantin. - Chiar, Marius ce mai face ? - E gardian, l-a băgat taică-su după ce a venit din armată. Băi ce vremuri au fost. Mai È›ii minte excursia aia cu Moldovan la munte. Stai aÈ™a că tu n-ai fost. Bă, era băiat de treabă Moldovan ăsta. Uite să fie pentru morÈ›i, È™i a vărsat ceva din halbă. -Mă gîndeam să îi sun pe toÈ›i È™i să facem o petrecere. Da nu am telefoanele lor. Cred că sunt trecute în catalog. - Da, dar s-au schimbat numerele de atunci. Poate să pară ciudat dar mă emoÈ›iona ideea. Pînă nu demult fusese cea mai neagră perioadă din viaÈ›a mea, un fel de Ev ÃŽntunecat - în care îmi plăceau hainele grosolane, frigul, tăcerea. Iar acum stateam picior peste picior la o terasă È™i vedeam că pentru alÈ›ii fusese o perioasă faină, ceva la care te întorci. De ce nu, în fond ? Pe vremea aia nu muncea, era cel mai tare din clasă, făcea toate nebuniile, etc, etc. ÃŽn acest timp eu eram o piesă de decor. Aterizasem prin a treia în clasa asta È™i multă vreme (adică tot timpul) am rămas un outsider. - Ar fi miÈ™to dacă ne-am întîlnii cu toÈ›ii, am fost eu de acord. - Hai să mergem la È™coală atunci. Vorbesc cu directorul sau cu careva să scoată catalogul să-mi dea numerele de telefon. Ne-am ridicat È™i am luat-o spre È™coală. Nu È›inea el direcÈ›ia foarte corect dar era convins că o să reuÈ™ească. - Am putea chiar să închiriem o clasă în vacanÈ›a de vară. După aia se rezolvă, cunosc eu pe unul de la angro. Are un papuc È™i aduce tot ce vrei : mîncare, alune, băutură. Nici nu costă mult de căciulă. Am intrat pe poartă toÈ›i trei. Am decis să-l aÈ™tept la ușă pe Lauru. Stau, în faÈ›a uÈ™ii de la intrarea profesorilor, pe o platformă, lungă È™i înaltă cam cît o scenă, care ducea la uÈ™a propriu zisă. Atunci cînd aveam probele de rezistență platforma asta era un adevărat obstacol. Părea mai uÈ™or să sari pe ea decît să o ocoleÈ™ti. Sper că nu sunt prea patetic pentru că detaliile astea au rostul lor. La o astfel de probă trebuia să alergăm în jurul È™colii de un anumit număr de ori, pe ceas. Un coleg o luase înainte iar plutonul rămas se îngrămădea cot la cot. BăieÈ›ii încercau să se distanÈ›eze ca să poată sări cu avînt pe platformă. M-am agățat de o tufă de trandafiri din grădină È™i am căzut. Colegii nici gînd să se oprească, veneau ca o cireadă săreau peste mine unul cîte unul pînă m-am ridicat. După asta m-am ridicat È™i m-am urcat încet pe platformă, fără nici un chef. Iar acum îl aÈ™teptam pe Lauru. Cînd a ieÈ™it entuziasmul i se mai topise. A spus ceva la adresa secretarelor È™i a promis că-i va contacta pe toÈ›i. Se întindea la vorbă. Pînă la urmă È™i-a văzut de drum. Avea un alt ascultător lîngă el, un alt coleg. M-am despărÈ›it de ei È™i am luat-o spre casă. Am băut niÈ™te apă È™i am ieÈ™it din nou. Mă simÈ›eam ca pe vîrful ăla de munte - nu mai exista ameninÈ›area să dispar. Aveam energie de cheltuit aÈ™a că am dat o raită pe cîmp, pe coclauri. Nu mai fusesem de mult. Am ajuns pe dunele acelea de moloz È™i am privit roată în jurul meu. Nu era nimeni. Am urinat acolo ca un om liber. Nu îmi marcam teritoriul, încercam să marchez altceva, ca o despărÈ›ire. Ar fi de amintit că Lauru se făcuse remarcat pe vremea È™colii pentru ceva similar. Dirigintele l-a numit Dl. Pipi P. Geam È™i i-a scăzut nota la purtare. Au mai trecut niÈ™te zile. Am avut o întîlnire destul de plăcută cu un băiat din faÈ›a blocului. Ne cam răcisem după proiectul acela de organizaÈ›ie secretă. Eram îngrijorat că îi băgasem în cap niÈ™te idei greÈ™ite È™i cu atît mai bucuros de revedere. Sandu era neschimbat È™i la fel de senin la suprafață. Nu prea aveam chef să vorbesc È™i ca să facem ceva am luat-o la pas. Mergeam spre un părculeÈ› al copiilor. ÃŽmi urmărisem de multe ori amintirile pe acolo È™i speram să găsesc ceva să-i spun. Cel mai cinstit era să renunÈ› la rolul de guru dar nu era aÈ™a de uÈ™or. - Mai È™tii căruÈ›urile alea pe rulmenÈ›i, alea care făceau un zgomot îngrozitor pe stradă. - Alea cu niÈ™te scînduri bătute È™i cu rulmenÈ›i. - Mi se pare că È™i eu fac un zgomot destul de mare. Uneori e mai important să mă miÈ™c iar alte ori nu pot decît să stau. - De asta nu mai ieÈ™i pe afară să stai de vorbă cu băieÈ›ii ? - Sincer, nu îmi convine. Este ceva care mă È›ine pe tușă. Uite cînd merg aÈ™a pe stradă nu am obligaÈ›ii, nu mă plictisesc, sunt ca o schiță, toate contururile pot fi modificate È™i mă joc cu ele în minte. - Atunci ar fi mai bine să ne oprim. Pentru că ocoleÈ™ti problema. Ce e cu tine, după atîția ani eÈ™ti la fel de închis – serviciu È™i apoi în casă, iar pe week-end în casa de la È›ară. Am dreptate ? - Da. Ce vrei să zic, de ce nu ies afară ? EÈ™ti sigur că vrei să-È›i spun ? - Da. Ne-am oprit pe un pod de beton, o imitaÈ›ie vulgară a unui pod japonez. Semăna cumva cu modul superficial în care japonizam pe timpuri. - Poate o să-È›i schimbi părerea despre mine dar o să-È›i spun. La urma urmei este o modalitate să te imunizez. E ceva de pe vremea È™colii, cred că bănuiai asta. Aveam în clasă un băiat mai mare, un repetent care picase la noi în clasă prin transfer. Eu încercam să nu fiu părtinitor pe chestia că era È›igan È™i treceam cu vederea È™icanele sale. Eram într-o pasă religioasă È™i am lăsat uÈ™a întredeschisă pentru el astfel că putea să se strecoare. Modul lui de acÈ›iune era laÈ™ È™i pervers. Puteai să crezi că glumeÈ™te sau că nu-È™i dă seama dar depășea mult limitele admise. Ca să scurtez povestea – într-o zi își făcea numărul de striptease într-o pauză. Era printre acei băieÈ›i care au nevoie să se ventileze aÈ™a că-È™i desfăcea È™liÈ›ul, se urca pe o bancă din spatele clasei È™i scotea la iveală ce credea că are mai important. Fetele plecau atunci în pauză È™i clasa rămăsese aproape goală. Eu am rămas în banca mea, încremenit cu mîinile la spate È™i cu ochii la tablă. L-am auzit că sărea de pe o bancă pe alta dar nu m-am întors, îmi era frică de el È™i el È™tia asta. După cum am zis era ceva pervers È™i laÈ™ în modul în care te murdărea sau te făcea să te simÈ›i prost. Atunci a trecut pe deasupra capului meu cu testiculele, le-a frecat o dată È™i apoi a tras fermoarul È™i a plecat. Eu eram distrus, îmi era frică dar nu puteam să cred ce se întîmplase. Am refuzat să cred asta, m-am È™ters pe păr cu o cîrpă dar faptul era consumat. - De asta ai început antrenamentele cu noi, voiai să te răzbuni ? - Mai întîi am vrut să mă sinucid È™i apoi, da, cred că m-am folosit de voi. Dar e mai complicat. Totul era alimentat de ură È™i la un moment dat s-a prăbuÈ™it. Cum să-È›i zic. Aveam nevoie de o gaÈ™că pe vremea aia ca să nu mă împrăștii. Și pentru că pe mine mă preocupau niÈ™te chestii războinice era normal să le împărtășesc. Mărturisirea de mai sus nu a avut loc în realitate. E doar o variantă în mintea mea. Atunci cînd voiam să deschid gura mă loveam de piatra în care stau amintirile, era ca o vitrină în neant. Nu am vorbit aproape de loc de vremurile de altă dată, am tăcut despre ele. Ne-am aÈ™ezat pe o bancă la marginea parcului. ÃŽn faÈ›a noastră era un teren de sport dar în spatele lui policlinica. Am arătat dincolo de garduri. - Știi că la policlinică - i-am arătat spre capătul parcului - au È™i o secÈ›ie de psihiatrie, este singura din zonă. Mi-au zis că sunt OK dacă poÈ›i să crezi. - Sper că nu e contagios. - Stai liniÈ™tit. Am încercat să revăd cum eram pe atunci. Ca un ceas care stă. Din când în când ceasul acela va indica ora exactă la fel ca celelalte chiar dacă acele sale nu se mai miÈ™că. AÈ™a eram È™i eu - un cadran mort, înÈ›epenit. Uneori bătea la ochi, fireÈ™te. Am revenit agale în labirintul de alei de parcă el aÈ™tepta să zic ceva. Am trecut pe lîngă un amfiteatru părăginit. - Aici era de venit cu pionierii. Ai fost vreodată la Năvodari ? A, stai că tu nu ai mai prins. Și eu eram tot după 89 dar am prins ultimele adunări. DimineaÈ›a cînd mergeam la masă sau seara cînd ne încolonam către spectacol. Labirintul acesta de poteci făcea o legătură curioasă cu copilăria mea. Era ca în fizica cuantică - aveam È™i nu aveam copilărie, eram È™i nu eram acolo. Am mers spre leagăne È™i ne-am aÈ™ezat fiecare într-unul. Am stat o vreme în tăcere, rememorînd. - E ciudat, am zis eu începînd să împing leagnănul încet. Cînd eram mic eram obsedat de leagăne, mă dădeam ore în È™ir. ÃŽmi era frică să mă dau cu el peste cap, credeam că o să cad, dar mă ambiÈ›ionam. Nu am progresat nici un pic. Iar ceilalÈ›i nu se gîndeau la nimic È™i reuÈ™eau. - Și ajungeau la spital, m-a completat el. Mi-a arătat o cicatrice de pe frunte. - Cicatricea îl face pe om. Am mai vorbit ce-am mai vorbit È™i ne-am despărÈ›it. El trebuia să-È™i aleagă o facultate iar eu trebuia să merg la mare. Cu frate-miu, bineînÈ›eles. Ultima oară cînd îl văzusem pe Sandu mă pregăteam să fac 16 ani È™i să plec la mare. Am mers pe un maidan cu el È™i cu alt băiat. Era aceeaÈ™i echipă È™i acelaÈ™i maidan unde spărsesem cîndva bucăți de faianță. Eu eram tot mai mare È™i făceam pe lupul moralist. “Unde o să ajungem dacă tinerii pot să vadă reclame deocheate la TV.†Asta făcusem noaptea trecută. M-am trezit ca să butonez È™i am început să mă holbez la reclame. Era mai ales o tipă în bikini de leopard care se freca de braÈ›ul unei canapele. Nu prea înÈ›elegeam eu fetele dar chestia asta era clară. Acum era din nou vremea să plec. Gara e aceeaÈ™i, feÈ›e obosite, dezordinea de pe peroane. Acesta e trenul nostru È™i în capul lui e locomotiva. Se fac niÈ™te verificări, pistoanele È›iuie iar trenul pare un animal împovărat de harnaÈ™amentul său, care abia mai răsuflă. Pînă seara eram deja în tren pe o È™ină păcănitoare. ÃŽn penumbra apusului peisajele se derulează la fel de elocvente ca o sîngerare. Pasagerii, tineri ca È™i noi, forfotesc după libertate, nu mai încap în compartimente. O mare parte merg în Vamă. Plutim în derivă cu toată dezordinea din tren. Majoritatea sunt blatiÈ™ti care beau, cîntă, hăhăiesc într-o fraternitate întreruptă de injurii la adresa micilor gări pe unde oprim. Aceste popasuri nu sunt mai lungi de cîteva minute. La sfîrÈ™itul lor cîte o voce țîșneÈ™te insolentă È™i trimete în sunetul pistoanelor o urare la fel de scrîșnită la adresa vreunui amărît de pe peron. Este o oră potrivită ca să își spele rufele murdare în noapte. Ajungem în gară la ConstanÈ›a puÈ›in peste miezul nopÈ›ii. Pe peron ne aÈ™teaptă o cunoÈ™tință de-a lui Tudor. După ce s-au pupat Crina, destul de degajată, ne-a luat sub aripa ei. Voia să luăm un taxi dar nu am găsit nici unul. Era mai mult pentru Tudor, care avea probleme la un picior, pentru că nu era decît o jumătate de oră de mers. Mie îmi convenea să merg ca să mă dezmorÈ›esc. Frate-miu a spart gaÈ™ca pentru că voia o discotecă sau un bar unde să se încălzească, poate să mănînce ceva. Am luat rucsacul lui È™i m-am È›inut după Crina care turuia ultimele noutăți. Este corpusculul curiozității care abia mai tresare zgîndărită de vreo lumină de maÈ™ină. Străzile sunt tixite de beznă, nimeni nu intră È™i nimeni nu iese doar noi ne dibuim drumul agale. Cînd am ajuns la cămin, Crina ne-a lăsat să aÈ™teptăm afară încă vreo jumătate de oră ca să pregătească terenul. Am intrat, ne-am lăsat bagajele È™i am stat o vreme la taclale. ÃŽn cameră erau patru paturi È™i mai mult de patru persoane erau deja acolo. Le-am spus noapte bună, ne-am luat sacii de dormit, eu mi-am luat o pungă cu slipul È™i am plecat. Ne-am dus pe plajă, pe faleza aceea abruptă È™i plină de scări. Tudor È™i Crina, fiecare înfășurat într-un sac, au început să umple golurile cu ce era nou. Ea era studentă la psihologie È™i avea multă grijă să se simtă bine. M-am foit o vreme dar mi s-a făcut frig aÈ™a că m-am aÈ™ezat È™i eu turceÈ™te cu sacul în spinare. ÃŽnchideam ochii, apoi iar îi deschideam, fără să adorm. Apoi cerul a început să se deschidă, un cer de leÈ™ie vag luminos. M-am gîndit să văd È™i eu răsăritul dar ori l-am pierdut ori nu era spectaculos. Cînd am deschis ochii am văzut doar o peliculă rubinie, un fel de pomadă care atingea apele reci de la orizont È™i aluneca peste ele. Tudor adormise în poala prietenei sale. Am vorbit puÈ›in cu Crina. Ea sugera că fiind la Litere trebuia să fiu inteligent. ConversaÈ›ia era dezlînată. PropoziÈ›iile veneau una după alta la fel ca priveliÈ™tile văzute din tren. Era mai simplu să tac. Soarele era blînd ca un anestezic, Tudor respira uÈ™or în ritmul mării. Erau ca o mamă cu copilul ei. Peste o vreme soarele s-a făcut mai puternic, ne lăsa să dospim în nisip dintr-o plămadă de carne È™i de nervi. Amintirile cădeau în derizoriu ca o haină mîncată de molii, ca un È™ifoinier plin cu rochii desuete. Mă gîndesc la o melodie. Nu-i aici, nu nu-i aici, sfîrÈ™itul nu-i aici. Dar nici o senzaÈ›ie nu mai trece pragul. Stau ca într-un fagure în lumina slabă care-mi trece prin pleoape. FaÈ›a mi se încălzeÈ™te puÈ›in cîte puÈ›in, rumoarea mării capătă o imagine în mintea mea, un fel de emulsie luminoasă. Atunci cînd îmi deschid în fine ochii sforile se întind cît mai departe în memorie. Fac primii paÈ™i prin toropeală, simÈ›urile sunt luate la întrebări. Marea se zbate în culcuÈ™ul ei, pare o secvență cinematografică. Mă apropii, îmi scot încălțările È™i ciorapii È™i intru în apă. ÃŽmi scutur picioarele È™i gîndurile È™i mă pregătesc de baie. După baie mă schimb, îmi pun slipul într-o pungă È™i mă duc la un chioÈ™c. Prima banana o mănînc chiar acolo pe stradă, pe restul le aduc lîngă prosop. ÃŽntre timp s-a trezit Tudor dar a adormit Crina. După ce ne mai adunăm un pic ne întoarcem la cămin. Apare È™i frate-miu care dă tonul la somn. Acum, că paturile sunt goale, este loc. Eu nu pot să adorm aÈ™a că mă întorc pe plajă. Sincer să fiu sunt balonat de la banane. Am făcut deja o baie aÈ™a că stau întins È™i moțăi. Amintirile stau buluc deasupra mea de parcă sunt doar È›esătura străvezie care le È›ine laolată. Stau aici aÈ™a cum stăteam copil fiind la cinematograf. Era o È›esătură de lumină care brusca tonurile, împărÈ›eam o lume cu alÈ›ii È™i chiar dacă rîdeam nu o tulburam de loc. Continui în minte povestea plecării mele. Mă apropiam de 16 ani dar nu făcusem nimic deosebit aÈ™a că eram cumva obligat să mă aventurez. Sigur că eram de acord să merg cu cortul la mare, ce mare lucru. Doar că odată ajunÈ™i acolo frate-miu mi-a zis să nu mă plîng dar el are alta treaba decît să-mi fie dădacă. Eram împreună cu alÈ›i doi băieÈ›i È™i rămînea să merg cu ei, cu cortul. - Poate că au È™i ei altă treabă, i-am zis - De ce ai venit, de fapt ? De distrat nu te distrezi, nu pot să te iau cu mine. Eu merg prin discoteci, pe colo pe colo. - Nu vreau decît să văd marea È™i să fac o baie. - PoÈ›i să mergi cu ei atunci. O să dau eu de tine. A plecat. Am plecat È™i eu. Am pus cortul pe o plajă È™i ne-am culcat cu mareea aproape. DimineaÈ›a am făcut o baie È™i am plecat spre vamă. Era un continent neexplorat - vedeam de pe o coastă, de departe o aglomeraÈ›ie de oameni goi. De aproape priveliÈ™tea era dezamăgitoare, adultă. Pe la prînz băietii mi-au făcut cunoÈ™tintă cu un individ de la cortul alăturat. Era ciudat să vorbesc cu el pentru că era nud. Am găsit un pretext ca să plec È™i m-am închis în cort. Preferam să stau întins în aerul sufocant de acolo. Toată lumea È™tie ce se întîmplă în viaÈ›a sa pînă la proba contrarie. Pentru mine proba asta a venit atunci. ÃŽn anul acela fusesem la o olimpiadă de folosofie È™i ai mei voiau să continui pe acest drum. Dar un vis m-a făcut să mă răzgîndesc. Era un fel de coÈ™mar - o cameră plină cu capete de copii mici fixate pe arcuri È™i È›opăind. Un alt cap le izbeÈ™te, le storceÈ™te de pereÈ›i, un cap sinistru ca un ghem de scame È™i de carne stricată. Mirosea respingator, aÈ™a de rău că m-am trezit. M-am gîndit să renunÈ› la filosofie È™i ăsta a fost argumentul meu în discuÈ›ia cu părinÈ›ii. Dar acolo, pe plaja de nudiÈ™ti, am înÈ›eles - È›easta aceea funerară nu era decît o pereche de testicule. Iar copilăria mea era strivită de toÈ›i pereÈ›ii. Tocmai rumegam asta cînd l-am auzit pe frate-miu afară. - Ce faci băi? Stai ascuns în cort pe căldura asta. Ce faci, dormi ? Acum cînd a apărut pe plajă nu a spus asta. S-a întins È™i el să doarmă un pic după care ne-am întors. Crina a cumpărat un pepene de pe stradă. După ce l-am mîncat ne-a condus la autobuzul pentru CostineÈ™ti. Nu era acelaÈ™i autobuz pe care îl luasem cu frate-miu din Vamă dar semăna. Trebuia să ne întîlnim cu gaÈ™ca lui Tudor din faÈ›a blocului. I-am găsit la o vilă destul de departe de plajă iar frate-miu bombănea pe tema asta. Am luat o cameră cu două paturi pentru că ei mergeau în discotecă oricum. Acolo am urmărit un fel de ritual. După cum am spus Tudor avea probleme la un picior, ar fi putut să se opereze dar nu voia. Cînd mergea tîra piciorul după el È™i capul îi svîcnea. De asta avea nevoie de ajutor ca să se dezbrace. Frate-miu făcea sarcinile astea destul de delicat - îi scotea adidaÈ™ii ba chiar îl ajuta cu tricoul deÈ™i nu era nevoie. Acest defect nu îl oprea pe Tudor să meargă la disco. Am mers pe plajă. Se schimbaseră destule lucruri. Frate-miu È™i-a luat o shaworma, după o jumătate de oră de aÈ™teptare. Spre surpriza lui era cu roÈ™ii crude È™i clocite. A devenit prima mea shaworma. Sigur că nu se compara cu laptele băut pe care l-am mîncat atunci la 16 ani. Abia revenisem din Vamă. Cel mai ieftin lucru comestibil era o pungă de lapte bătut. O puneam într-o cană de tablă È™i beam din ea pe plajă. Cît dădeam cana de la unul la altul se strecurau È™i fire de nisip. Nimic nu mai era ca pe timpuri. Erau mai multe maÈ™ini, mai puÈ›ini tineri. Și muzica era altfel. Cel mai evident semn de schimbare sunt vînzătorii ambulanÈ›i. Cei cu: „nu daÈ›i banii pe prostii, luaÈ›i pufarine la copii†atestă prezenÈ›a familiilor în vile, în căsuÈ›e, în corturi, peste tot. Doar epava a rămas la locul ei în mare. Ne-am întors la vilă. Era deja seară. Mîncăm ceva iar ei se schimbă pentru discotecă. Tudor observă că are numai haine de firmă. Asta mă pune pe gînduri pentru că rămăsesem pe dinafară È™i la acest capitol. Nu mă adaptam la acest stil de viață. Timpul trecuse pe lîngă mine È™i rămăsesem cu aceleaÈ™i idei ca înainte de 89: serviciu la stat, viață personală minimă, fără iniÈ›iative, retras È™i docil. După ce au plecat camera a rămas goală. De afară se aud rockerii de la etaj care au dat volumul la maxim. Ceva mai slab se aud vocile din jurul grătarului din curte. Mă întind pe pat È™i mă întreb cum de ajunsesem în discotecă atunci È™i acum nu mai voiam. Atunci nu aveam unde dormi aÈ™a că m-am dus cu frate-miu să pierd noaptea acolo. Boxele îți aruncau ecoul în piept. MiÈ™unam ca un fluture pe lampă la marginea ringului. Cum puneam piciorul în ring deveneam inert ca o marionetă fără sfori. La Balul Bobocilor îmi luase cîteva ore să scap de senzaÈ›ia asta dar nu am scăpat diploma pentru cel mai reÈ›inut băiat. Aici nu am primit decît un pupic de la o fată din anturajul lui frate-miu. Voia să mă încurajeze dar nu a reuÈ™it. M-am retras la o masă departe de ring. M-am aÈ™ezat pe un scaun, cu picioarele pe un altul È™i cu mainile încruciÈ™ate încercam să mă încălzesc. Pînă să mă acomodez cu locul a răsărit È™i frate-miu. Mi-a zis să-i aduc sacul de dormit pe care-l lăsasem la niÈ™te căsuÈ›e. Puteam să dorm acolo pentru că ei stau pe plaja să vadă răsăritul. Zis È™i făcut. M-am repezit bucuros afară. Putem să duc È™i eu o viață normală mi-am spus atunci cînd m-am trezit alergînd pe marginea lacului, pe bordură. Fluturam în briză ca un zmeu de pe plajă. Eram vesel, mă uitam peste ape cînd ceva m-a doborît la pămînt. Mă împiedicasem de schela unui panou publicitar. Mi-am alcătuit o față de circumstanță È™i am continuat să alerg schiopătînd. Pe vremea aia mi s-a părut ceva normal, din categoria: numai mie mi se întîmplă. Pe la 10-11 s-a făcut liniÈ™te. M-am culcat È™i am dormit destul de bine, nu eram înghesuit cu altcineva în pat. Tudor È™i frate-miu s-au întors pe la 4 de la disco. Aveau tot dreptul să se culce aÈ™a că le-am făcut loc. Am somnolat pe un scaun în curte pînă la vreo 6 cînd am ieÈ™it. Am luat-o agale spre mare. Pe plajă nu era nici È›ipenie. La început erau doar cîțiva pescăruÈ™i È™i gunoaiele lipite de nisipul umed. A venit un tractor cu remorcă plină de saci de gunoi. A început să apară pe marginea plajei cîte un insomniac cu È›igara în gură. M-am retras într-o margine a plejei, lîngă stînci. Acolo mi-am lăsat lucrurile È™i am făcut o baie scurtă pentru că aerul era rece. Apoi m-am plimbat în bătaia valurilor. Nu era nici È›ipenie cît vedeam cu ochii. Am luat o scoică È™i am scris pe nisipul lins de ultimul val: ȘCOALA 149 S-A TERMINAT. Valul a trecut È™i a È™ters totul. Am scris din nou, în grabă: LIVE AND LET … Nu am apucat să termin pentru că apa umplea deja locul literelor. A fost bine regizată această scenă dar nimic nu poate È™terge amprentele din mintea mea. Pentru că sunt ale mele. Am ajuns la clubul de pe plajă. Era dezafectat, invadat de pescăruÈ™i. M-am aÈ™ezat pe un scaun apoi m-am ridicat. Nobilele sentimente începeau să răsufle cu atîta plajă înainte. Fiecare linie de pe nisip are povestea ei dar cine le poate citi cînd totul se schimbă cu prima pală de vînt. Cel mai bine ar fi să mă întorc. ÃŽmi scot încălțările È™i merg desculÈ› prin nisip, apoi pe asfalt, apoi pe pămînt. Mi le pun înainte de peronul gării. AÈ™tept să plece trenul. Exact cînd a plecat o fată de la ultimul vagon îmi strigă ceva pe geam. Nu cred că e ceva de bine. ÃŽn camera noastră băieÈ›ii s-au trezit cam fără chef. Vor să mînînce un pic înainte să predea camera. Eu aÈ™ vrea să fac un duÈ™. Apa caldă din butoi ori s-a terminat, ori nu s-a încălzit încă dar mă spăl totuÈ™i, mai ales pe picioare. După ce mîncăm ne strîngem catrafusele înainte de ora h È™i plecăm. Trecem prin gară ca să aflăm la ce oră vin trenurile È™i ajungem pe plajă. Nu întindem toÈ›i trei pe un prosop dar frate-miu nu vrea să audă de baie. Fac o baie urmat de Tudor. După asta, în timp ce ei somnolează eu îmi fac curaj pentru ultima baie. Marea este destul de agitată cel puÈ›in aproape de țărm. O mică mulÈ›ime s-a strîns acolo ca să È›ipe sau să spargă valurile cu burta. Mă bag È™i eu în apă pînă la gît. Printre ceilalÈ›i am un sentiment de participare. Sunt aceleaÈ™i valuri pentru toÈ›i È™i este cumva important să fiu acolo. Ideea era simplă: fie despici valurile cu pieptul, fie te arunci pe sub el, fie încerci să intri cub val cum făceam eu. Era un joc care îmi plăcea. Uneori îmi ridicam mîinile dar aveam nevoie de ele ca să-mi păstrez slipul pe mine. ÃŽntr-un astfel de moment a venit un val ceva mai mare. Am vrut să intru sub el. Am sărit cu o mînă întinsă în față, valul m-a dat pe spate, m-a proiectat în turbioanele sale cu genunchii la gură È™i cu tălpile pipăind frenetic prin nisip miÈ™cător. Valul s-a restras aÈ™a cum venise È™i m-a lăsat ca un ghemotoc la țărm. Nisipul nu-mi mai fugea de sub picioare È™i gîndurile începeau să se limpezească încet încet. Spirala asta în care mă răsuceam în gol mă aruncase undeva în urmă. Valul scosese la suprafață un personaj din È™coala generală, chiar acel personaj È™i vedeam lucrurile prin optica lui. Era un călău altminteri charismatic. M-am mai împins de cîteva ori prin valuri dar nu se lăsa dus aÈ™a uÈ™or. După ce m-am svîntat bine am luat o placintă deÈ™i nu aveam chef. Ne-am îmbrăcat È™i ne-am dus în gară. Prin îmbulzeală eu am luat-o primul, animat de acel transfer de personalitate. Acolo un băiat avea o propunere să-mi facă È™i oricît de ciudată părea l-am ascultat. Frate-miu m-a ajuns din urmă. I-am spus È™i lui că aveau un loc liber într-o maÈ™ină pentru BucureÈ™ti. Costa mai puÈ›in decît biletul de tren È™i ajungeam mai repede. Frate-miu a zis: „Du-te†și m-am dus. Era vorba de un taximetrist care se întorcea acasă din week-end. Omul voia să-È™i scoată măcar banii de benzină, mai precis de gaz È™i vorbea mult. Eu eram încă balonat de la bananele mele È™i stăteam lîngă o fată, un cuplu mai exact. Am deschis puÈ›in geamul dar pe fată o trăgea curentul. M-am lipit de uÈ™a maÈ™inii pînă mi-a înÈ›epenit umărul. Apoi mi-am zis că e o maÈ™ină pe gaz în fond. ÃŽn reflexele tăcute ale È™oselei, pînă să-mi dau seama cu cine am de a face, È™oferul vorbea necontenit. Apoi ne-a dat È™i nouă cuvîntul. Mai precis lor. Eu stăteam închis în acest recipient prins de curentul neîntrerupt al curiozității ca o bărcuță într-un fluviu. Este o derivă monotonă care nu îmi dă vreme să mă agăț de vreun țărm. AÈ™a că despre ce să vorbesc ? Ne oprim la un popas unde È™oferul îmi face cinste cu un mic. Mă urinez pe o margine de drum după care mă spăl È™i plecăm din nou. Ne oprim la o trecere cu cale ferată È™i-mi dau seama că am cîștigat cîteva ore. Apusul începe de acolo. ÃŽntre timp cuplul a aÈ›ipit iar È™oferul apelează la mine ca să îl È›in de vorbă. ÃŽmi È›in ochii deschiÈ™i să mă uit la el în oglinda retrovizoare. Apoi mă uit pe geam. Ne apropiem de casă. Apusul este pe sfîrÈ™ite, suntem înconjuraÈ›i de umbre. Dar degeaba aleargă peisajul pe lîngă noi iar formele se prelungesc languroase în noapte. Am simÈ›it ca È™i cum acul a întîlnit ceva È™i s-a ridicat de pe disc. A fost un moment scurt dar este momentul precis când stau în sala de clasă. Pe geamul zăbrelit se văd fîșiile muribunde, cotloanele tot mai slab luminate È™i È™esul neclintit din zare (zarea prin care am alergat de atîtea ori). Colegul acela È™i-a închis È™liÈ›ul cu cîteva ore în urmă. Acum suntem la ultima oră iar eu privesc firele de praf care se depun pe podea ca pe un fund de mare. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy