agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-12 | [This text should be read in romana] |
Palais de Glace
Era prea frig. Îngrozitor de frig. Și-a zis că nu are niciun motiv să mai aștepte și s-a ridicat din fotoliul în care aproape că devenise un veritabil sloi. Nu știa unde anume vrea să ajungă... Nimic nou. Niciodată nu a știut, doar că s-a iluzionat din plin, crezând că știe el "ceva". De data asta, nici chiar gândirea-i evoluată, înclinată către latura afirmativă, deși genetic vorbind era un romantic cinic, pesimist și irațional în efuziuni sporadice de optimism, nu-l mai amăgea. Umbla brambura... Brambura, însă pe un drum arhicunoscut, poate chiar familiar. Omătul căzut de-a lungul întregilor zile precedente, scârțâia nervos la fiecare apăsare a bocancului călduros?... a ghetelor îmblănite?... a dezlipiților adidași... Nu vrusese să mai accepte și alte daruri din partea apropiaților atât de mărinimoși și de îngrijorați de starea lui psihofizică. Suficient că avea un crod de mâncare și un pic de liniște pentru a-și păstori sau fugări visele pe întinsele câmpii, oarecum elizee, mai mult înconjurate de Stix, ale lumii minții sale. Așa, zdrențăros, cu două glugi pe cap și-un fular pe nas și gură, străbătu umbra nopții de Undrea. Dacă l-ar fi văzut, din cale i-ar fi pierit strigoi, troli, balauri și-alte câteva soiuri. Și cine poate spune că nu asta au și făcut ? De un spirit fără țintă, toate cele se feresc și-și caută de sănătate. Brambura pasul, brambura mințile... Le spunea povești stelelor, complimenta copacii de zahăr și râdea împreună cu sine de impulsul menit a-i pune sângele în mișcare. Ulița iernii e îngustă. Povestea poate fi țesută doar pe această cale ce vine din urmă, și ajunge departe, înainte, spre a sfârși în vastele lumii ale Primăverii, ale Vieții... Visul vine să aducă fericire sufletului greu... Iată codrii cei fără de sfârșit ai fanteziei. Odată intrat, poți spune, fără a greși, că lumea cea de oameni oprimată, în urma-ți a rămas. Aici muritorii n-au trecere decât cu dezlegări de foarte de sus... Nu e de mirare că era singurul suflet ce lăsa în urma-i semne ale trecerii prin omătul sclipind în Lună. Un suflet mai mult al celeilalte lumi decât al celei de aici... Orele teceau precum norii pe un cer turcoaz de Mai. Și tot acest timp dus, lăsat pe cărarea determinată exclusiv de pașii neobosiți, nu aducea zorii. Selene se schimba cu toate veșmintele posedate, însă aștrii rămâneau neclintiți pe cerul de tăciune. Cu cât mergea mai departe, cu atât simțea nevoia de a continua. Perpetua noapte nu-l preocupa. El adora această dimensiune a realității. Iubea razele lui Helios, fiind prin excelență un suflet al luminii, însă liniștea și măreția bolților înstelate îi purtau visele într-atât de departe încât detesta ciclicitatea noapte-zi, adeseori dorindu-și ca doar pentru el noaptea să țină o eternitate... Prin această lume de lângă lumea ruinei năpădite de buruieni, însumând o cifră cu nouă zerouri, visătorul hălăduia fără țintă și fără plan, așa cum știa că trebuie, lăsânduse dus de buchile ursite cândva în ceruri existenței sale umane. Codrii fanteziei dădeau uneori ample luminișuri atingerii razelor selenare, luminișuri în care păreau a se dănțui zâne în straie de-al omătului alb pur, care se topeau în noapte înainte ca el să ajungă suficient de aproape pentru a se încredința de adevărul vedeniilor. În a treia poieniță în care intră, zânele nu mai fugiră. Se opriră din al lor dans și îl întâmpinară cu ghirlande de flori de gheață. Nu simți atingerea rece, dar se bucură de primire. Noaptea luminii lunii dezvăluia privirilor sale chipuri angelice și siluete silfidice. Ochii ființelor de omăt nu erau vii. Dezamăgit de constatarea evidentului adevăr, vru să se trezească. Dar nu reuși. Încercă din răsputeri să-și întrerupă aventura fantastică, dar somnul în care se credea cufundat nu dorea să plece. Zeul Hypnos și-al său fiu Morfeu copleșiseră muritorul. - Trebuie că visul e mai puternic decât dorința mea de a-l anula... își zise el. - Așa este... îl îngână o voce mlădioasă, cu certitudine aparținând uneia dintre zâne, dar de-acum ele nu mai erau. - Cine ești? întrebă el privind împrejur la câmpul sclipitor, pustiu. - Eu sunt Zâna Gheții, dragul meu rătăcitor,... capricios,... îl surprinse apariția unei albe nimfe îngemănată celor plecate anterior; două detalii o diferențiau de ele: coronița de steluțe fremătătoare purtată-n vițele de aur și viața din ochi. - De unde știi cum mă numesc ?! făcu el ochii mari. - Þi-am spus “capricios”, nu “Caprice”, se amuză ea superioară. - Zâna Gheții, ce caut eu aici ? De ce ne-am întâlnit noi doi ? - Pentru că al tău destin are parte de împlinirea unei dorințe pe care numai eu ți-o pot adeveri. - O dorință, adică absolut orice mi-ar trece prin cap ? - Nu-mi subestima forțele, visător înfrigurat ! Ai văzut ce putere-mi sălășluiește în cuvânt și în fapte… Doar vii dintr-o lume în care sunt gata să te îngheț în propria-ți casă… - Din nefericire, sau din fericire… Caprice se gândi o vreme la ce anume să-i ceară zeiței, balansând între un dar pentru suflet și unul pentru trup… Vru să testeze inteligența zânei și zise cu candoare: - Vreau să-mi îndeplinești două dorințe… - Asta e dorința ta ? Să știi că alta nu vei mai primi. - Este, dar numai cu condiția ca două dorințe împlinite să decurgă de pe urma sa... - Am fost avertizată de strălucirea minții tale, Visătorule, se amuză divina apariție. - Și, dacă îmi joc cartea cum trebuie, îmi vei îndeplini un număr infinit de dorințe, inteligența mea subjugându-te și transformându-te într-un accesoriu providențial... - Vei ajunge oricum în același loc, indiferent de câte lucruri îmi vei cere... Eu nu sunt aici să-ți ofer întreaga lume, deși asta nu-mi este interzis, ci pentru a mă conforma celei mai accentuate nevoi pe care sufletul tău o resimte. - Nu poate fi vorba de frigul în care stau, nu ? Sunt convins că există mii de alți oameni în ale căror case gradele stau la o șuetă-n jurul lui Zero... În plus, tu mă poți face mai degrabă un monument arctic decât unul tropical. - Pot face orice, pune-mă la-ncercare ! Vrei să nu mai suferi în „Arizona” la zero grade? Îți aduc tropicul cu soare. Vrei să fii admirat de mase pe-un piedestal clădit de merite intelectuale, vizionare, financiare ? Acum îți sărut buzele vinete și te proclam împărat al gândirii și al averilor... Spune-mi cum pot aduce fericirea în a ta inimă, iar eu mă voi achita de sarcina asta într-o clipă... - Știu că ordinea adevărată este în succesiune descrescătoare Suflet, Minte, Inimă, dar nu știu de ce realitatea se ține să contrazică rațiunea... - Ai omis Trupul, care vine după inimă și la majoritatea oamenilor, înainte de sulfet... Nu Trupul este acela care suferă de pe urma acțiunilor celor trei dinaintea-i ? Nu el este cel pentru care toate gândurile și faptele izvorăsc ? - Pentru mine, Trupul nu are trecere. Sufletul meu luptă să se elibereze, divină zeiță ! Iar tu, la fel ca și restul Universului, contribui la împlinirea acestui irațional vis ce mă animă: Moartea... - Eu îți voi dărui un lucru ce te va ține departe de gândul morții măcar acum, în magica noapte în care a venit în lume Răscumpărătorul păcatelor oamenilor... - Încă nu ți-am cerut nimic... - Nu are importanță ! S-a împlinit !... Acum du-te, sublim Visător ! Urmează drumul Selenei spre Apus și vei primi darul meu... - Și acea dorință ?! - Timpul nu este trecut, doar viitor – pentru tine ! Să nu privești de unde-ai venit, ci doar unde vei ajunge ! Lumea încă nu este gata pentru strălucirea razei tale... Spunând acestea, zâna fu răpită ochilor rătăcitorului de o pulbere de stele ce lăsă în urma-i un contur și-un iz de roze... De pe locul în care năluca șezuse, el ridică un bobocel rubiniu ce scăpăra microaștri în toată splendoarea curcubeului... Considerându-l drept cadou de rămas-bun dar totodată și garanție adeveririi promisiunii, Visătorul porni în cale, urmându-și muza din cer. Codrii fanteziei, nemărginiți, fremătând de vise, năluciri și fantasme, deveniră îndată regatul unui stăpân lipsit de voința supraviețuirii. Un spirit ce punea în planul principal abandonarea mizeriei existenței umane, a cercului vicios din care nimeni nu poate scăpa și trăi. Dar nici în sferele superioare ale firii, dincolo de ceea ce aparține omului, libertatea nu are șanse... Independența absolută este o minciună la fel de gogonată precum adevărul destinat oamenilor. Niciodată independent, niciodată conștient de adevărata realitate: Omul ! Și cât de naivi, de convinși, de candizi par ei susținând atingerea câte unuia dintre idealurile sus precizate ori tandemul lor. Parcă îți vine să-i consideri copii... la cap. - Imperio ego ! exclamă el luându-și în primire regatul de la un crainic în robă de fulgi de nea și fiind decorat cu o medalie de raze de către un bătrân nins, neam cu Moș Crăciun, dar din partea non rubicondă a familiei. Vietățile cuprinsului aplaudară și ovaționară frenetic noua stăpânire. Venit la ceremonia petrecută pe o terasă de marmură, într-o incintă cavernoasă aparținând lui Pluton, Zeus îl luă deoparte pe „capricios” și pe un ton parental, afectuos, îi zise regelui: - Fiul meu, să nu pregeți de vei avea trebuință de ajutor. Întreg Olimpul, Hadesul și Marea, îți stau la depărtare de-o chemare. Eu însumi voi trăzni orice inamic pe care soarta ți-l va pune dimpotrivă... - Îți mulțumesc, mărite ! surâse cu degajare noul principe. Darurile tale sunt mărinimoase... - Ia-l pe Apollo cu tine, acolo unde vei merge ! Stăpânul Luminii îți va călăuzi pașii și te va îndruma cu înțelepciune la momentele de cumpănă, îi zise regele zeilor. Apollo !!! - M-ai chemat, babacule ? se înființă zeul luminii înaintea celor doi regi. - Știi cine-i el ? îl întrebă zeul pe fiu-său. - Mmm, ezită în primă instanță Apollo, apoi ghici, insuficient convins: Canis Magus ? Ce-a mai făcut ?! Trebuie să mutăm din nou munții pentru el ? - El e umbra magului... Caprice ! Rigă în lumea creată de Morfeu, explică Zeus. - Tu l-ai creat pe Canis Magus, sau el te-a făurit pe tine ? vru Apollo de la muritor să afle. - Din nefericire, nu posed un asemenea răspuns, ridică din umeri Caprice. Nici nu știu cine e acest Canis Magus... - Eh ! oftă ne-ncrezător zeul luminii. Dacă ești o umbră a lui, nu m-ar mira să trebuiască să ne dăm peste cap să facem vreo minune, ori să te purtăm în cine știe ce-altă lume... - De-ajuns, Apollo ! Zeus exclamă. Îl vom ajuta oricum ne-ar sta-n puteri și fără noi n-a merge nicăieri. El se cheamă Magul-Câine, și-i foarte important în ziua cea de mâine. În fond, de-acest adevăr doar tu ce m-ai convins. - Corect ! Totul posibil și imposibil, pentru Canis Magus și pentru umbrele sale... E destin, nu capriciu... Aaa ! Caprice ! M-am luminat cu privire la numele lui ! - Vezi ? Încă nu te-ai plictisit de Mag, doar exagerezi... în zadar, râse Zeus. Adunarea se făcu nevăzută, zeul luminii rămânând unicul însoțitor al anterior solitarului rătăcitor. Drumul îi ducea către o destinație necunoscută lor. Tăcerea impusă de către om îl agasa pe intelectualul și adeseori jovialul zeu. Era conștient că muritorul nu-i acorda atenție fiind absorbit de vârtejuri de idei și vise manifestate înăuntrul minții mult prea tulburi. Își zise că el îi poate citi gândul, doar era ditamai zeitatea. Și, stupoare ! - Nu îți dau voie să scotocești prin mintea mea, chiar dacă vis în somn totul este, îl interceptă muritorul cu o voce autoritară, înmuiată de un zâmbet sincer. - De vrei să crezi că-n vis te afli, alegerea ta este, dar să vezi că n-ai dreptate, încearcă, numai, să zbori, așa cum în vis o poți face negreșit ! Muritorul întinse brațele spre extremități, se lăsă ușor precum un fulg, precum un puf, dar... - Știi la fel de bine cum știu și eu, că nu visezi, adăugă zeul. E un soi de nebunie, dar nu vis din somn. Hypnos nu are puteri asupra Magului... Dintre toți, tu ar trebui să știi ! - Vorba ta adevăr este, zeu al luminii, acceptă regele încoronat versiunea zeității. Dată fiind incredibil de lunga durată a parcursului urmat de muritor, Apollo plecă în Olimp cu al său de lebede tras car, răspunzând unor datorii de ordin casnic, familial... Singur din nou, pe drumul nesfârșit pe care doar îngerii destinului îl cunoșteau și pe care îl îndrumau, rătăcitorul găsi un loc de popas... Era aici vară, lucru surprinzător în contextul perpetuei ierni prin care trecuse. - Stai cu noi la ospăț, drumețule ! îl trase de mânecă un ghemotoc bonom, expansiv, rubicond, ducându-l într-o poieniță plină de flori și parfumată de iasomie. Aici, într-o adâncitură în pământ, ospățul piticilor de grădină animați de-o suflare divină, era în toi. - Tu ești Acela care a primit taina lumii noastre pe o peluză „Exotică”, păru a-l fi recunoscut ghemotocul în culorile primăverii. Ia și mănâncă la masa noastră, deținător de înțelepciune și viață efemeră ! Ferice de tine că lumina ți se va stinge cândva și amar nouă, eterne creații la hotarul artei cu nemurirea ! - Mă confundați, prietenii mei ! se împotrivi copleșit muritorul. Eu un simplu rătăcitor sunt, în căutarea unui lucru ce nu există, nicidecum acela de care spuneți voi. - Nonsens ! sări pe scaun cel ce stătea în capătul mesei lungi. Te văd în fiecare zi acolo, în cetatea ta de piatră și cleștar ! Ești, lucru adevărat, mai zdrențăros și mai demn de milă, dar tu ești ! Ești omul ce ne-a pus în locurile noastre, în lumea cea de vise a lui... Negreșit că Magul tu ești ! - Nu sunteți cei dintâi de la care aud că-s mag, deși habar nu am eu ce sens aveți voi pentru-acest cuvânt, zise rătăcitorul amuzat. Și, pentru a nu vă jigni, la masa voastră voi mânca, împărțind cu voi amarul și fericirile... Piticii de grădină, veseli, criptici, buhăiți, nu au izbândit în a-l convinge pe musafirul lor de identitatea pe care ei i-o confereau. Doar respectul lor fu acceptat de către peregrin. Nu pricepea de ce era luat drept altcineva de cei pe care îi întâlnea. El nu știa nimic de vreun Canis Magus, ori de vreun alt Mag, stăpân într-un palat de piatră și sticlă... El era același care plecase de-acasă, Caprice. Visătorul ! Iarna începu îndată ce siluetele clanului șefit de căpetenia lor se pierdură printre trunchiurile arborilor seculari, lucru deloc dificil. Noaptea reveni. Selene îl salută din înalt și-l pofti în foarte puține vorbe s-o urmeze către „Undeva”. „Undeva” nu e departe de Primăvară. Acolo, la capătul dinspre apus al lumii iernii, dar încă pe pământurile Zânei Gheții, copacii devin brazi și pini, apoi numai pini. Selene se ascunde între două piscuri sublime, iar aștrii înaltului joacă pe crengi de pini magici. În razele din urmă, „ne revedem curând” zeița-i spune visătorului. Sufletul său greu îl așează pe-o piatră albastră și în jurul său inel de îngeri luminoși apare. Ei îl fixează în priviri dar și spre dinapoi par a priveghea; tot doi ochi au, la fel și restul de trăsături, doar că neegalați în cuget și-n puteri ei sunt. Radiind pace și forță divină, în veșminte negre stau și oameni aievea pot fi considerați. - De ce voi ?! strigă-ndurerat colindătorul. Moartea departe de mine nu e, dar zău că aș fi vrut să știu că zâna gheții n-a mințit ! Lăsați-mă să-i cer o socoteală, și în Lumină cu voi mă întorc; doar visul meu de căpătâi e-acesta. - Ei nu sunt ai morții îngeri, prinț de rază divină ! a-l liniști vine o voce. E Zâna ! Zâna Gheții. Îl provoacă: - Mustră-mă ! Haide, acum știu că poți ! Îngerii tăi îi vezi căci om ai fost dar nu mai ești. - Nebunia m-a cuprins ! Întotdeauna Dincolo e mai bine decât Aici ! Nici nu mă mir că nu am ajuns Niciunde. Nu trebuia s-ajung nicăieri ! Un joc pe care l-am văzut ca de pe margine, dar în care-am fost implicat, asta e viața mea. Renunț ! - Ești fără îndoială nebun de crezi că-i voia ta plecarea ! Și pe deasupra, dorința-ți și cadou-mi, a se-mplini mai au... - Zadarnic totul ! Din lume voi urca acum, nu vreau să mai aud de drum ! - Destinu-ți la-ndemână ți-e, dar cum să-l deslușești, habar nu ai ! Stăruie în a ta căutare și vei avea ocazii de visare ! Destinul tău ca al lor nu e, visător sclipitor ! Văzând că îngerii inelului în al cărui centru el se-aflase, o precedaseră pe zână în a se sustrage ochilor săi, colindătorul acceptă că de-aici nu urma a pleca în lumea de lumină; încă. Dar nici mare greutate în vorbele meșteșugite ale nimfei nu mai puse. - Nebună, zâna asta ! Cum aș putea a crede că din inimă vraja-i îmi va distruge dorul ? Etern precum un soare în pieptu-mi crește-un ghimpe, căci nimeni nu-i a răsări, durerea de a-mi potoli. Aceste vorbe el le spuse-n noapte și dintre ramurile toate, vedenii par a se ivi. Sunt fee-n straie dalbe, ce după pini se-ascund, fără-ndoială-n gânduri dorind a-l fermeca. - De jocul vostru timp eu nu am ! – le strigă Visătorul. Veniți de-mi spuneți baiul, ori pace dați-mi chiar acum ! Părând a nu pricepe graiul omenesc, nu că el ar ști să-l vorbească, pititoarea zânele au continuat. Și mersu-le-au mendrele, căci curios, Caprice, pornit-a după ele. Un ochi atent și-o minte clară, ar fi-nțeles de prima oară că spre-undeva el era dus. Cu brațul drept și un reflex felin, rătăcitorul iernii o zână subjugă. - Zi-mi, dar, angelică făptură, a voastră șaradă-i de care natură ? Și mai-nainte de-a silabisi prin spaima-i un răspuns, captiva zână, puf ! – s-a dus ! Nevoia unei oarecare scuze pieri odată ce zări, nu prea departe, către vest, un somptuos palat brodat. Brodat cu arabescuri de cristal, și candelabre de cleștar, cu colonade de jais și vise vii, ca-n paradis. Un paj albastru în veșmânt, în sala mare, sub cupolă, conduse tristul visător ce-n strai de gală avea fală. Și dansuri minunate oaspeți de rang divin dansau, iar din balconul lor retras, doi ochi înnegurați visau. - Îmi cer scuze să deranjez, unui alt paj Caprice se adresă, dar ați putea a-mi spune, cine-ntr-a lojă stă ? - Aaa !, sublim Mag ! – Apollo jovial exultă. Aceea e prințesa care, în lume n-are-asemănare și viața-ntreagă și-o petrece, într-acest bal ce-o lasă rece. - De-un rang cu tine-i frumusețea, ori efemeră-i este tinerețea ? - Tu stelelor lumină pui, dar de ce mă-ntrebi, în loc să-mi spui ?! Oare nu vezi că-n lumea lui Morfeu, unde stai tu, la fel și eu ? - Ea e Carina ?! – uimit făcu preumblătorul. - Carina e,... ș’-așteaptă Visătorul... Prințesa lumii de omăt, a Zânei Gheții soră se numea, ea spre-un amor perfect, dar stins, cu-ndurerare căta îndărăt. Murise craiul de-o iubise... Atât de frig ce-n lumea ei era, că pentru el asta-nsemnase moartea. Și-l aștepta nemuritoarea, să vină, să-i audă chemarea... Doar că din lumea umbrelor lui Stix, pasul lui nu mai putea ajunge, acolo unde luna munți-atinge și un palat de gheață dintre pini vechi se-nalță. Cu-n trandafir de sânge el pierise-n zori, și-acum Caprice venise cu-alte flori ! Era destin ? Apollo merse în balcon și-o anunță că un mag vrea s-o-ntâlnească, ceva să-i dăruiască și de drum să își cate. În vaporoasă mantie de chidă, pe care-un nastur de sidef lupta s-o-nchidă, prințesa-n sala mare coborî, cu zeul muzelor de mână. Ai săi plângători și de turcoaze ochi, prin marea musafirilor scrutau, doar de ar întâlni, sărmanii, îngerul ce-i iubea... Caprice în manta-i se ascunse și pân’ ce-n miezul sălii nu pătrunse, zeița nu putu vedea. - Carina, el Caprice e ! A venit ! - Să fie-adevărat ce spui ?! Să fi înfrânt el gărzile hadesului ? - Nu, nu am fost eu prințul tău, Caprice o întristează, din ai ei ochi frumoși fugind și cea din urmă rază. - Așa îmi faci mereu, divine zeu Apollo ! Vii cu vreun muritor și-mi spui că l-ai adus pe Visător ! - Dar eu sunt ! Visător... - Ascultă ce îți spune ! E un mag care duce povară-n spate-o cruce. Și din durerea lui prea multă, iubire fără țărmuri azi rezultă... - Mă amăgești, Apollo cel din Lumină. Ce aș avea eu cu-acest mag, ce fără voia-i mi-a călcat în prag ? Du-l înapoi de unde l-ai adus,... eu în tăcere voi reveni sus... Și tristă pleacă înapoi Carina, în timp ce zeului îi pâlpâie lumina. Ar fi dorit ca el să fie „Visătorul” și fericită să-i facă odorul... Dar magul habar nu avea... Unicul el nu era ! - Stai, nu pleca așa ! strigă Caprice alergând după ea. Am uitat să îți ofer ceea ce eu duc cu mine, fără a ști și de ce – un boboc de trandafir... Înlemnind prințesa se opri și pe-ale sale tocuri de cristal pluti, privirile căzându-i pe-acel fir de roză; plângând iertare își ceru și îndată-l recunoscu: - Tu ești acel ce l-am pierdut ! Tu ești magul necunoscut, visul ce dintotdeauna-mi tulbură al nopții somn, al inimii mele rupte domn ! - Eu sunt doar un Visător,... Caprice îi zise și la piept o strânse. Și-această minunată floare, de-aș fi știut ce-mi va fi dat, mai grabnic te-aș fi căutat... Carina și Caprice, iubire-și dăruiră, o noapte de poveste, doar că-n a iernii lume, cu-al său temperament ciudat, ne mirăm cum n-a-nghețat ! Zgribulit craiul se scoală și în juru-i cată speriat, vrând să afle de castel, de-i cu-adevărat. Și prin săli de alb omăt, prin polare colonade, pasu-l poartă făr’ de grija de-a-l aduce îndărăt. Rătăci o vreme bună pân’ Apollo îl găsi, palid și transfigurat, holbânduse la lună. - Strălucitor mag, prințesa ți-ai abandonat, ori în tine timpul nu sapă ? – zeu’-ntreabă. - Ce zici, Apollo ? – Că abia plecat-am de la pieptul ei ! Ori a mă speria tu vrei ? - De zeci de ani ea tot oftează... Și de venit, cu greu venit-ai. Acum la dans te-așteaptă. - La dans ? Cu fiecare zi ce trece, voi dansați în lumea rece ?... Eu nu sunt nepieritor, dar nu-i clar ce se petrece ! De-am venit, eu nu voi mâne, căci destinul meu e câne ! Ia și du-te înapoi, spune-i că nu m-ai găsit, or – și e de preferat ! – spune-i chiar că am murit... - Cum să mori ?! Tu, Magul-Câine ?! Ești nemuritor, mărite, noi ție ne dedicăm, dar de ce să dai în dânsa cu dispreț și vorbe false ?! - Nu așa m-ajuți pe mine, dându-mi ce nu ți-am cerut ! Ori tu crezi c-amor de gheață a mea inimă a vrut !? - În amor, nu-s priceput, dar te rog să te îndupleci de durerea ce-o provoci în cea inimă de fată ! Ce contează că-i de gheață ?! Ce, noi suntem mai presus ?! Nici tu, da’ nici eu nu suntem, altceva decât vreun vis, al unei minți strălucite, ce trăiește-n paradis. - Vise suntem, zeu Apollo ! Dar ce-aleg să fac eu astăzi, e-un destin necruțător, poate chiar absurd cu mine, cu un simplu visător... De poți tu schimba ursita, dă o fugă în Olimp și de la Moirele-zeițe, adu-mi să-mi fericesc iubita... - Nu pot face ce îmi ceri ! Sunt aici doar ca un ghid; cu un scut și c-o făclie, drumul tău astral și rece, în pași repezi îl deschid. De tu spui că în iubire, găsești doar dezamăgire, iar a mea tristă fiică în piept îți trezește frică, fii de zei blagoslovit, dar etern nefericit... - Nefericit sunt, ai dreptate ! Gândul meu nu-i la iubire, ci la marea, dulcea Moarte. Dar Thanatos și cu Mors, par a fi ținuți în frâu, de o vrajă ne-nțeleasă, de-un descântec din Destin. Iar ai mei Centurioni, scuturi vii de rang divin, nu mai prididesc cu lupta de-a mă izbăvi de chin. - Luminată mintea-ți, sire, dar ce suflet negru poartă ! Mergi în pace, mergi cu sfinții, cată-ți lume-adevărată ! Eu te voi veghea de-aproape și la semnu-ți voi descinde, tot dușmanul să-ți îngenunchi, să te port spre-acel Niciunde... Dar Magul-Câine nu s-a dus ! Nu a făcut nimic de-a spus ! S-a-ntors pe-ascuns în vast palat, să-și afle-amorul scăpătat... - Iubită zână, tu mă scuză, pentru a mea purtare fără sens ! Și de vei vrea să îmi fii muză, sărută-mă numai pe-o buză... Nespus de încântată, nimfa, ușor îl atinse cu-n deget, la piept căzându-i făr’ de preget. - Voi fi a ta ! Și muză și iubită, dar rogu-te să nu mai pleci, alăturea să-mi fii pe veci. În ist palat noi doi om sta, și peste lumea gheții ’om veghea; la noi veni-vor cu prinos, zeii din cer și oamenii de jos. Le vom primi cu voie bună, tot ce-au să ne aducă, ce-au să spună, iar când Selene va fugi, tu muza ta îți vei iubi... - Frumos noi doi împărăți-vom, eu lumea de sub noi, mulțimea, iar tu pe cea din nori, cerul, genunea. Și iată că în noapte-albastră, cu fulgi jucând și stea-n fereastră, magul Caprice și-a lui Carină, fuseră unși rege, regină. De-atunci, din noaptea lunei pline, un basm de iarnă vine către tine... Ascultă-l, al tău este ! Uite-l ! În noua zi Soarele l-a găsit, lângă un vechi pin zăcând zgribulit; fără suflare Canis Magus l-a lăsat, știind că astfel l-a uns împărat. Pe lumea cea de oameni obidită, fără amor și fără frică, n-ar fi avut vreun sens să-l lase – l-a dus în lumea cea arctică, să aib’-amor, tot făr’ de frică. Omătul suflat peste trupu-i, nemurire-n suflet i-a adus. Etern amor în vis ferice, chiar și el ar vrea să plece. Castel ce-n lumea voastră nu e, aproape-n codru se-nălța, de sub a sale ’nalte bolți, serafic cor mai răsuna. Venise-n vizită la-mpărăție, un înger negru, fără nume, cu o dare de cuvinte, ce-a lor viață o nara. Întrebatu-l-au de-i Magul ce-al lor amor regăsit în calea-i a-ntipărit, însă el, minte de soi, le-a închis ceaslovu-n față și cu forță le-a grăit: - Eu sunt Magul ! Magul-Câine ! Și voi sunteți gândul meu, dară după ce-am gândit, și am scris ce am gândit, din vis viaț’-ați devenit. La voi e destinu’-acum. Sau la Moire, Ursitoare, ce-am creat are chemare și al vostru propriu drum. Eu venit-am să vă spun că de mine mai depindeți doar de nu veți sta pe drum, caz în care fără greș lumea voastră voi surpa și din ea voi scutura ale voastre-eterne vieți ! - Nemurire tu ne-ai dat și vei vrea-o înapoi ? umbra Magului șopti. Oare tu nu poți greși? - Pot greși, sunt doar un om, dar ce știu e că în Cale, voi afla mult Adevăr și chiar mai multă visare. De nu veți avea eroare, acum că fără mine existați, și după ce eu am să plec, al vostru univers rămâneți să-l păstrați. - Iubirea nu are eroare ! – Carina de pe tronu-i rece se înalță și îl amenință cu-n fin deget de gheață. Poate că tu n-ai iubit pe nimeni, poate de-asta pe noi ne-ai unit ! Să vezi de vraja ta va ține, să știi că-n van nu ai trăit... Și vezi bine, tu, Mag-Câine, vraja ce tu ai visat, valuri anii n-au surpat. Suntem noi că ești și tu ?, acum nici că mai contează, dar de ce să vrei să rupi, lucrul ce funcționează ? Fii mândru ! La-ntrebare azi primit-ai un răspuns: amor există ! Ce importă că nu-n lumea-ți ci în cea de sub condei ? Hai cu noi, în lumea noastră ! Vei găsi amor sub tei ! - Vorbe dulci spui, tu, Carina, Canis Magus recunoaște, dar să plec de unde nu-s și s-ajung într-altă parte, voi ajunge numai Sus. Fantezia am creat-o drept cadou pentru cei mulți; să viseze și să plângă, la ei gând ales s-ajungă... Drumul lui s-a încheiat. Dar căutarea-n veci nu va opri. O rece adiere îl trezi, un cânt de îngeri auzi, iar muza un sărut îi dărui. - Ce vis avut-am ! – exclamă. Eram un mag ce prin eoni, făcea minuni și crea lumi... - Caprice, surâse nimfa de alături, n-a fost o reverie; aievea toate fost-au ! Aud în noapte câinii... La ei mă cheamă-n dulce glas. Prin beznă și prin negura unduitoare, a lunii pline de nori sechestrată, să plec de lângă tine, să te las. Îmi spun că dragostea e terminată... Dar nu, nu vreau să cred al lor îndemn, la piept te strâng, aștept un semn; să-mi spui că fără mine vei muri, că-n lipsa-mi ai înnebuni... Buzele tale sunt tăcute... În marea liniștii inima-ți navighează... Și n-ai idee cât de mult mă lupt, să nu-i aud, să nu-i ascult... De ce nu zici nimic ? – Nu vrei ?... Îți mai aduci aminte, noi sub tei ?... Câtă magie-ntr-ale clipe, de Venus și-Afrodita oferite ! E clar ! Amor aici nu e ! De te-am iubit, acum trecut-a. Urletul câinilor pare să confirme: a fost, n-a fost, nici nu mai vine... Te voi lăsa – nepăsătoare ? și voi urma acea chemare. În avangarda lătrătorilor voi sta, asta fiind menirea mea. Tu, prințesa mea de gheață, la cer ruga îți înalță, căci al tău am fost mereu, păcat c-am știut doar eu... Azi, eu Magul-Câine sunt și de sus de pe colină, pentru muritori de tină, în zori risipesc lumină.... FIN |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy