Soarele se stingea încet, încet către apus... Apusul unei zile... Apusul vieții lui...
Era bătrân - știa și accepta asta. Era mândru de viața pe care o dusese, dar cu toate acestea știa și că greșise.
De mic își dorise să învețe. Părinții săi, oameni simpli, ce s-au născut și au trăit în mijlocul naturii, așa cum făcuseră de generații familiile lor, nu pricepeau dorința micului băiețel de a răsfoi puținele cărți din bibloteca școlii satului, în loc să muncească pe câmp sau să aibă grijă de animale. Îndurase multe ocări. Leneș! îl numeau ai săi... Leneș! îl numeau vecinii... Leneș! îl numeau și ceilalți copii... Leneș! îl numea și ciomagul care-i dădea câte un impuls pe spinare ca să se apuce de treabă și să lase cititul... Doar unicul profesor al satului era mândru de el și recunoștea în ambițiosul său elev propriul său trecut, când, cu ani în urmă, își înfruntase și el satul și pornise să învețe la oraș. Profesorul nu avea copii. Murea el, murea și școala din sat. Dar acum soarta îi oferise un urmaș... Cel puțin așa spera bătrânul dascăl. Așadar după multe vizite la familia băiatului, reuși să îi înduplece pe părinți. Iar odată cu ei tot satul îl privi pe băiat cu alți ochi. Și când, spre sfârșitul verii, căruța șubredă și hodorogită plecă spre marele oraș, întreaga suflare de pe întinsul a trei dealuri și două văi se afla acolo spre a-l încuraja. Nu mai era un leneș, era vedetă. Ce băiat de 10 ani n-ar zâmbi mulțumit și mândru de sine într-o astfel de împrejurare?
Orașul. Școala. Noii colegi. Noii profesori. Și cel mai îmbucurător lucru: noua bibliotecă.
Învăța.
Încă un an.
Încă doi.
Cărți după cărți. Noapte și zi.
Era cel mai de preț elev al școlii, subiectul de dicuții în cancelarie, admirat atât de profesori cât și de colegi, dar și invidiat de cei din urmă. Era frumos, bun la sport, spontan, inteligent. Primul în clasă. Primul la concursuri. Mereu în sala de studiu sau în bibliotecă... Dar niciodată pe terenul de joacă sau mai târziu la petreceri. Viitorul ce părea evident s-a adeverit. Terminase facultatea ca șef de promoție, își începuse o mică afacere care apoi crescu, și, în scurt timp, ajunsese bogat și cunoscut pretutindeni. Dar asta nu l-a scutit de singurătate. Oamenii îi căutau compania - însă doar pentru afaceri. Teama că singurul motiv pentru care ar putea fi "iubit" erau interesele materiale l-au făcut să se retragă chiar și din fața sentimentelor adevărate.
Nici măcar faptul că își vizita satul în fiecare an (chiar dacă uneori doar pentru o zi) nu l-a salvat de izolare. Toate fetele din sat îl iubeau, dar el era sofisticat, era modern, locuia la oraș, făcuse școală. Cine ar fi îndrăznit să-i vorbească altfel decât cu respectul cuvenit unui monarh? Nu a mai împlinit visul dascălului său. Acum el aparținea altei lumi, mai civilizate, mai complexe și nu mai avea să predea tainele cărților în mica școală rurală. Iar după moartea profesorurului, vechea clădire a fost părăsită, iar copiii au pornit pe drumul învățăturii ceva mai la nord în școala unui sat vecin.
Toată viața a lucrat cu hărnicie și conștiinciozitate. Deși încă rămăsese președintele firmei sale, acum avea angajați care să se ocupe de tot. Avea vreo cinci vile mari, măiestrit construite, ca niște adevărate palate. Și totuși, iată-l, petrecându-și zilele bătrâneții sub acoperișul vechii cocioabe părintești. Ar fi trebuit să joace șah în parc cu prietenii, să-și țină nepoții pe genunchi ori să-și povestească întâmplările tinereții la un pahar de bere cu vechii săi colegi de servici. Dar n-avea nici prieteni, nici nepoți și nici întâmplări din tinerețe care să merite a fi povestite (poate doar monotonele și obositoarele zile și nopți de la birou unde era prezent chiar și la sfârșit de săptămână ori de sărbători pentru a se ascunde de liniștea copleșitoare a propriei case... liniștea singurătății... dar cine ar fi avut răbdare să asculte așa ceva?...). Iată-l în schimb tolănit pe un buștean tăiat de mult, privind din vârf de deal cum soarele se ascunde de el.. rămânând singur în noaptea rece.
Tăcere...
Totul deveni înghețat...
Era un cer fără stele, fără lună.
Mormânt...
Și totuși în acel ocean negru zări un punct de lumină. Părea aproape că zburdă de colo, colo, în vale, uneori cu opriri scurte parcă pentru a-și trage puțin sufletul.
Cine putea fi? se întrebă bătrânul. Sau mai bine zis ce?... Căci timpul gonise mai toți oamenii din sat, ori către așezările vecine, ori către oraș... Acum satul era o oglindire perfectă a bătrânului: pustiu, întunecat, părăginit, cufundat în deplină tăcere. Aproape mort. Și totuși un punct de lumină se mișca. Și odată cu el apăru și reflexia în sufletul bătrânului: un licăr de speranță.
Cu greu se ridică. Porni alene pe povârniș. Punctul de lumină se îndepărta. Inima bătrânului bătea tare și dureros; în parte din cauza efortului și în parte din cauza temerii pe care nu vroia să o recunoască și anume că strălucirea firavă va dispărea lăsându-l din nou singur în întuneric.
-Stai! strigă el.
Dar luminița își vedea de drum. Îi părea că se deplasează ceva mai încet decât atunci când o văzuse din vârful dealului. Dar își dădu seama că era numai iluzia distanței.
Cu greu o ajunse...
Un văl alb atingea ușor ierburile înalte...
Riris...
Fusta îi foșnea în timp ce pășea mult mai sprinten decât i-ar fi permis vârsta...
Riris...
-Riris! o strigă el.
Și lumina se opri în sfârșit din mișcarea-i zburdalnică. Era flacăra unei lumănări ce o ținea în mână pentru a-și găsi drumul prin noapte. Se întoarse spre el.
Nu era numele ei adevărat. De fapt nimeni nu mai știa cum o cheamă. Un nume comun. "Ceva cu A" încercă el să-și amintească. "Ana". "Andreea". De fapt prea puțin conta. Riris era o poreclă din copilărie. Nu se mai știa cine i-a dat-o dar toți au adoptat-o rapid după ce au auzit-o prima oară. În primul rând se trăgea de la faptul că de când fusese copilă a adorat florile de iris. Prima oară le văzuse când tatăl său o luase la spitalul din orașul apropiat. Fusese mereu foarte bolnăvicioasă. Avea deja patru ani dar nu vorbea. Și totuși când tatăl a luat irisul din mâna florăresei și i-a spus cum se numește, ea cu o voce ușor rârâită a reușit să-i imite pronunția. Primul cuvânt. Prima speranță. Părinții i-au amenajat chiar și o mică seră, cu toate că într-un sat izolat din dealuri era ceva aproape imposibil. Dar o iubeau. Și iubirea lor a făcut să înflorească pentru prima dată în acel loc al buruienilor salbatice și al tulpinilor bătătorite și grosolane ale agriculturii, una dintre cele mai gingașe și frumoase plante din natură, sub plăci groase de sticlă, protectoare ce întrupau primitiva seră. Al doilea motiv al poreclei era râsul ei atât de drăgălaș. Mai ales atunci când privea spre mica ei gradină de flori crescută cu grijă între pereții transparenți.
Dar într-o zi mai spre adolescență, râsul a dispărut. A fost ziua când părinții au înțeles din vocea gravă plină de termeni științifici a unui doctor din oraș, că preaiubita lor copilă va rămâne pe veci... o copilă. Ea nu putea gândi și pricepe ca cei de vârsta ei. Ea nu va putea nicicând să gătească pe foc, dacă părinții țin la siguranța ei. Nu va putea lua cu adevărat vreo decizie. Nu se va putea căsători ori avea grijă de copii. Lumea ei era doar o lume a culorilor, a obiectelor ce puteau fi mișcate, privite dar al căror rost nu putea fi înțeles, era o lume cu ființe care scoteau zgomote și se deplasau în jurul ei fără a conta că unele aveau pene, altele blană, iar altele erau mama și tata. Ah, da, și era o lume a irișilor, a cutiei de sticlă din grădină, singurul lucru ce părea cu adevărat important în viața ei. Așadar, odată ajuns acasă, un tată furios pe viață și pe cruda soartă ce i-a oferit un singur copil, bolnav atât la trup cât și la minte, fără nici un viitor, cu pumnul gol și însângerat a distrus plăcile de sticlă și a strivit cioburi și petale sub tălpi, în timp ce, fără să își dea seama, strivea și râsul atât de vesel al fiicei sale.
Deși dispăruseră și zămbetul și irișii, porecla rămase. Riris. Chiar și părinții o strigau în continuare așa.
Cu timpul tristețea ei se vindecase.
Descoperise și alte flori.
Bătrânul își amintea în scurtele lui vizite anuale cum departe de forfota satului, o siluetă subțire și palidă căuta jucăuș prin ierburile câmpului.
Oamenii o evitau, dar pentru ea nu conta. Adevărații ei prieteni aveau petale și dansau în bătaia vântului, îi șopteau foșnete tainice și o învăluiau în parfum, nu precum ființele acelea gălăgioase care miroseau a sudoare și se mișcau anevoie pe drumurile prăfuite. Îi era frică de oameni, fără a realiza că și ea era tot om. Fugea de ei. Și se hrănea cu fructele plantelor sălbatice. Până și de părinți începu să îi fie teamă și încet, încet casa ei deveni dealul plin de flori, ori păduricea deasă ce-i servea drept adăpost pe timpul iernii. Totuși părinții o iubeau și îi lăsau uneori prin locurile pe unde știau că trece mai des, haine fin țesute cu lacrimi de mamă și mâncare gătită din roadele pământului, îngrijite de tată. Se părea că înțelegea că darul era pentru ea căci nevăzută de nimeni culegea jalea și iubirea părinților ce lua forma acelor obiecte împachetate în năframe frumoase, pe care le ducea apoi în ascunzătorile ei secrete. Ar fi fost greu de spus dacă totuși a observat că acele ofrande s-au mai rărit, au devenit mai sărăcăcioase iar apoi au dispărut odată cu două suflete îndurerate și împovărate de cutremurătoarea temere că nimeni nu va mai avea grijă de ea. Dar ea era una cu natura. Iar rochiile ei cusute de mâna mamei fluturau ca o nălucă printre frunzele de viță de vie, prin ierburile sălbatice ori printre copacii păduricii.
De mult timp intrase în cugetul oamenilor gândul că ea ar fi murit. Iar când totuși li se părea că o zăresc printre tufișuri murmurând florilor cuvinte neînțelese ori culegând frunze și petale, inima se strângea în ei și tremurau rugându-se pentru protecție împotriva fantomelor și strigoilor. Iar ea dispărea brusc cum a apărut.
Deși bătrânul nu credea în astfel de superstiții, recunoscu plin de rușine un sentiment de teamă în fața siluetei ce se legăna în adierea vântului, îngânând un cântec ciudat și privindu-l cu ochi mari, mirați. Bătrânul observă. Ea totuși reușise să învețe câte ceva de-a lungul vremii. Prezicerea doctorului fusese greșită. Lumănarea ce o călăuzea picură ceară fierbinte peste firele de iarbă. Putea folosi focul. Probabil o găsise într-una din casele părăsite. Părul îi lucea alb în aura slabă a lumănării. Iar mâinile și obrajii ei fuseseră atinși de trecerea timpului, însă ochii...ochii erau de copil.
-Mă recunoști? o întrebă. Deși știa că era de prisos.
Ea însă reacționă. Mirarea luase sfărșit și făcu loc fricii. Cu o agilitate de nebănuit o luă la fugă.
Bătrânul sări în urma ei. Câți ani avea? se gandi el. Nu era cu mult mai în vârstâ decât ea. Și totuși abia dacă mai zărea luminița. Apoi lumănarea se stinse. Bătrânul simți cum îl cuprinde disperarea. Nu putea să-și înțeleagă sentimentele. Inima îl durea în urma alergăturii. Simțea lipsa aerului. Se lăsă în genunchi. Dar ea? Și ea era bătrână... De ce s-a stins lumănarea? Dacă a căzut?... Bătrânul dădu furios din cap. De ce își făcea atâtea griji? În fond, ea era doar o femeie nebună, care oricum își purtase singură de grijă atâta vreme. Iar el era un om serios, în vârstă, care din motive neînțelese a început să alerge bezmetic după o nălucă, în noapte. Se ridică greu. Dar un sentiment usturător îi împovăra pieptul. Ei doi aveau totuși ceva în comun... Începu să deslușească licărul de sperață...Putea ea să-l înțeleagă?... cineva care trăise în izolare ca și el...
Nu!... Își dădu o palmă putenică peste frunte să își alunge gândurile prostești din minte.
-Am înnebunit de tot!
Începu să râdă în hohot nervos.
Un tufiș din apropiere îl imită. El se opri speriat. Dar tufișul continua să chicotească. Un râs vesel...cunoscut.
-Aici erai!
Dar tufișul se scutură iar râsul se îndepărtă.
Din nou alerga prin noapte. Norii ce acopereau cerul cerneau stropi mici ca niște lacrimi.
Două picături poposiră pe obrajii înfierbântați de osteneală ai bătrânului. Se întrebă pentru o clipă dacă erau lacrimi de tristețe ori de bucurie. Ea se juca. El știa asta. Și hotărî să intre în joc. După o vreme de ascuns și fugărit se opri obosit și se întinse pe pământul noroios. Hainele îi erau ude și murdare. Ploaia, acum mai puternică, îi biciuia fața îndreptată spre cer.
"Dacă m-ar vedea angajații de la birou acum..." râse în sinea lui. Omul cu o conduită perfectă, mereu aranjat, curat și îngrijit. Cu gândul la starea în care se afla, îl cutremură din nou un râs nervos. Și un chicotit cristalin răspunse aproape de el... O fracțiune de secundă!... Era și el uimit de rapiditatea cu care s-a mișcat. A prins-o de încheietura mâinii înainte ca ea să se dezmeticească și să apuce să fugă din nou. Se zbătu câteva clipe în strânsoarea lui puternică. Dar el o apucă și mai strâns. În final ea renunță. Bătrânul realiză că erau acolo pe pământ singuri și îmbrățișați. Se rușină de gândul lui. Oare ea cum îl vedea? Îi mai era frică de el? Bătrânul nu îndrăznea să îi dea drumul. Și totuși de oboseală sau de rușine slăbi strânsoarea. Ca o sălbăticiune prinsă în capcana vânătorului ea se zbătu odată puternic și se eliberă. Perdelele ploii o acoperiră. Câteva clipe bătranul rămase nedumerit privindu-și brațele goale și simțind cum răceala din aer gonea și ultima urmă de căldură a îmbrățișării trecute. Toată viața fusese considerat un om puternic, integru, un om de temut. Și totuși iată-l cum plângea în ploaie ca un băiețel.
Ploaia începu să se domolească. Nu știa cât timp a trecut. Plângea, plângea în continuare iar lacrimile i se urcau în aburi spre cer. De când nu i se mai dezlănțuiseră astfel sentimentele?... poate chiar de când era copil și părinții se împotriviseră cu tărie ca el să meargă la oraș să studieze, înainte ca profesorul să aibă discuțiile cu ei. Oare, dacă ar fi rămas în sat, cum ar fi fost viața lui acum? poate n-ar mai fi fost părăsit satul, poate s-ar fi căsătorit și ar fi avut o familie, poate chiar....cu ea. Simțea că tot sufletul său se prăbușește în interior. Trebuia să își revină. Își masă fața cu gândul să se ridice și să plece acasa, să se curețe, să-și schimbe hainele, să se întoarcă la oraș... dar când în sfârșit deschise ochii zări două scântei ce îl priveau cu curiozitate. Se uitară unul la altul multă vreme, fiecare pierdut în sufletul celuilalt. Nemișcați ca două statui. Apoi, ea își întinse mâna, și stângaci cu vizibile șovăieli o apropie de fruntea lui. Și îl atinse. Cumva el pricepea că fusese acceptat în lumea ei. Îi prinse mâna dar de data asta cu blândețe, fără teamă, căci știa că ea nu va mai fugi.
Norii se zdrențuiră, curgând în fâșii mici spre depărtări. Ei jucau jocuri simple și vioaie bătând din palme. Spre surprinderea lui, nu-și uitase cântecele copilăriei, și o amuza cu vocea lui tremurătoare încercând să imite niște glasuri pierdute în amintiri. Ea îngâna cuvintele. Poate înțelegea, poate nu, dar nu mai conta. Erau fericiți. Erau împreună. Erau tovarăși de joacă, erau prieteni, erau iubiți. Erau împreună.
Niște raze timide dădură tonul deșteptării. Natura trebuia să se trezească pentru a întâmpina cum se cuvine reîntoarcerea soarelui. Și iată-l cum se înălța într-un maiestuos răsărit.
Da, un răsărit de soare lumina fața bătrânului... Răsăritul vieții lui... Ea își odihnea capul pe umărul său, iar el se gândi ca în orășelul din apropiere, când se îndrepta cu mașina spre satul lui, văzuse iriși la o florăreasă... Iar ea va râde și obrajii i se vor înroși de fericire când el îi va oferi florile...
-Riris...