agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-20 | [This text should be read in romana] | Submited by Jack Spiner
John Harrison ieÈ™i din casă È™i se opri pe terasă o clipă pentru a se uiÂta la gradină. Era un om înalt, cu faÈ›a suptă, cadaverică, înfățiÈ™area sa oÂbiÈ™nuită era posomorâtă, dar, câteodată, ca acum, de pildă, când asprimea trăsăturilor i se pierdea într‑un surâs uÈ™or, faÈ›a i se lumina È™i devenea aÂtrăgătoare.
John Harrison își îndrăgea gradina È™i aceasta nu arătase niciodată aÂtât de bine ca în acea seară tristă, apăsătoare, de august. Trandafirii agăÂțăÂtori erau încă frumoÈ™i, glicina parfuma aerul. Un scârțâit scurt, binecunoscut, îl făcu să‑È™i mute privirile. Cine puÂtea să intre acum pe poarta grădinii? Rămase înmărmurit, fără să poată spune vreun cuvânt câteva clipe, întrucât bărbatul ce pășea grav pe alee, era ultimul pe care s‑ar fi aÈ™teptat să‑l vadă în acest colÈ› al lumii. — Extraordinar, de necrezut! izbucni Harrison în cele din urmă. MonÂsieur Poirot! Era într‑adevăr cunoscutul detectiv Hercule Poirot, al cărui renume se dusese în toată lumea. — Da, spuse acesta. Chiar eu! Mi‑aÈ›i spus cândva că dacă mă aflu pe aceste meleaguri să vin să vă văd. V‑am ascultat È™i, deci, iată‑mă! — Sunt încântăt! LuaÈ›i loc, vă rog, Să bem ceva! spuse Harrison. Arătă cu mâna spre o masă de pe terasa încărcată cu tot felul de sticÂle. — MulÈ›umesc, spuse Poirot cufundându‑se într‑un fotoliu din nuiele. Sirop cred că nu aveÈ›i, dar aÈ™ lua doar un pahar cu sifon, fără whisky. Și adăugă pe un ton patetic, în timp ce i se punea paharul lângă el: Vai, musÂtățile mele s‑au umezit. E aÈ™a de cald! — Și ce vă aduce prin acest colt liniÈ™tit? VreÈ›i să vă odihniÈ›i, nu‑i aÈ™a? — Nu, mon ami, treburi! — Treburi? ÃŽntr‑un loc care vă este atât de peste mână? — Și de ce nu? Doar nu toate crimele se comit în marile centre agloÂmeÂrate. Ce credeÈ›i? — AveÈ›i dreptate, cred că am făcut o remarcă stupidă. Dar despre ce crimă este vorba? Sau poate că nu mi‑e îngăduit să întreb. — Dimpotrivă, mă bucur că mă întrebaÈ›i. Harrison îl privi nedumerit. I se părea că era ceva neobiÈ™nuit în comÂportarea sa. — Deci, vă ocupaÈ›i de un caz grav. VreÈ›i să spuneÈ›i... — Crimă. Hercule Poirot pronunță acest cuvânt pe un ton atât de grav, încât Harrison rămase descumpănit. Detectivul îl privi È›intă, într‑un fel care i se părea din nou neobiÈ™nuit È™i care îl stingherea. ÃŽn cele din urmă, își luă inima în dinÈ›i: — Dar n‑am auzit de nici o crimă. — Cred, zise Poirot. Nici n‑aveaÈ›i cum. — Și cine a fost omorât? — Nimeni încă. — Cum adică? — VedeÈ›i, de aceea v‑am spus că nu aveaÈ›i cum să fi auzit. Cercetez o crimă care n‑a fost încă săvârÈ™ită. — AscultaÈ›i, cred că glumiÈ›i. — CâtuÈ™i de puÈ›in! Nu credeÈ›i că e mai bine ca o crimă să fie cercetată înainte de a fi comisă? ÃŽn acest fel poate fi împiedicată. — Și credeÈ›i că o crimă e pe punctul de a fi săvârÈ™ită aici? Nu, e impoÂsibil! HerculePoirot nu dădu atenÈ›ie exclamaÈ›iei gazdei sale. — ÃŽn afară de cazul în care noi vom reuÈ™i să o împiedicăm. — Noi? — Da noi. Vreau să spun că am nevoie de ajutorul dumneavoastră. — De aceea aÈ›i venit? Ochii lui Poirot se aÈ›intiră din nou asupra lui Harrison cu aceeaÈ™i graÂvitate tulburătoare. — Am venit aici, monsieur Harrison, în primul rând fiindcă‑mi sunteÈ›i simpatic. Apoi, renunțând la tonul grav de până atunci, adăugă ca într‑o doară: — Văd că aveÈ›i acolo un cuib de viespi. De ce nu‑l distrugeÈ›i? NeaÈ™teptata schimbare a subiectului îl făcu pe Harrison să se încrunÂte încurcat. — Da, tocmai am de gând să fac acest lucru. Adică nu eu, ci tânărul Langton. Cred că vă reamintiÈ›i de Claude Langton. L‑aÈ›i cunoscut odată, când eram împreună. — Da, da, zise Poirot. Și cum vrea să‑l distrugă? — Cu petrol. Vine în seara asta cu pompa lui, care‑i mai mare decât a mea. — Și alt mijloc nu mai există? întreabă Poirot. Cu cianură de potasiu, de exemplu. Harrison îl privi surprins. — Da, dar e o treabă periculoasă, e foarte riscant să È›ii aÈ™a ceva în caÂsă. Poirot dădu din cap în semn de încuviinÈ›are: — O otravă groaznică. — Buna doar dacă vrei să scapi de soacră, încercă Harrison să gluÂmească. Poirot rămase însă mai departe grav. — Și sunteÈ›i absolut sigur că acest monsieur Langton va folosi doar petrol? — Absolut sigur! Dar, de ce? — Pentru că mă cam îndoiesc. Am fost azi după‑amiază la farmacia din Barchester È™i pentru ceea ce am cumpărat a trebuit să semnez în reÂgistrul de substanÈ›e otrăvitoare. Și cu această ocazie am putut vedea că înregistrarea precedentă era semnată de Claude Langton, care cumpărase niÈ™te cianură de potasiu. Harrison holbă ochii uluit. — Mi se pare ciudat. Chiar zilele trecute, Langton spunea că nici nu‑i trece prin cap să folosească o asemenea otravă. De altfel era scandalizat că se vinde pentru astfel de scopuri. Poirot se uita distrat la trandafiri È™i vocea sa deveni foarte blândă când întrebă: — Vă e simpatic Langton? Acesta tresări. Se vedea bine că întrebarea îl luase prin surprindere. — Mda... da... desigur... mi‑e simpatic. De ce nu? — Mă întrebam doar, spuse Poirot calm, dacă vă e simpatic cu adevăÂrat È™i dacă È™i dumneavoastră îi sunteÈ›i simpatic lui. — Unde vreÈ›i să ajungeÈ›i, monsieur Poirot? Nu pot să înÈ›eleg de loc ce este în mintea dumneavoastră. — AÈ™adar am să vă vorbesc deschis. SunteÈ›i logodit, monsieur HarriÂson. O cunosc pe domniÈ™oara Molly Deane, o tânără frumoasă, plină de farmec. Dar È™tiÈ›i prea bine că mai înainte a fost logodită cu Claude LangÂton È™i i‑a dat cu piciorul pentru dumneavoastră. Harrison dădu din cap aprobator. — Nu vă întreb ce motive a avut să facă acest lucru. Poate că a fost îndreptățită. Dar nu e prea greu să presupun că Langton n‑a uitat È™i nu a iertat lovitura primită. — Vă înÈ™elaÈ›i, monsieur Poirot. Jur că vă înÈ™elaÈ›i. Langton e un sporÂtiv, ia lucrurile bărbăteÈ™te È™i a continuat să se poarte uimitor de frumos, chiar prieteneÈ™te cu mine. — Și asta nu vă È™ochează? AÈ›i folosit cuvântul „uimitor", dar dumneaÂvoastră înÈ™ivă nu păreÈ›i de loc uimit. — Ce vreÈ›i să spuneÈ›i, monsieur Poirot? — Vreau să spun că un om este în stare să‑È™i ascundă ura până soÂseÈ™te momentul potrivit. — Ura? Harrison izbucni în hohote de râs. — Da, dumneavoastră englezii sunteÈ›i mult prea încrezători. Nu puteÈ›i admite că în mintea unor oameni simpatici, cumsecade cum sunt sportivii È™i alÈ›ii pot încolÈ›i, totuÈ™i, gânduri rele. De aceea, vă pierdeÈ›i viaÈ›a în situaÈ›ii care n‑ar trebui să vă ducă la moarte. — Deci, mă avertizaÈ›i. Mă puneÈ›i în gardă împotriva lui Langton. De aceea aÈ›i venit. Poirot nu răspunse decât cu o înclinare a capului. — Trebuie să fiÈ›i nebun, monsieur Poirot. IertaÈ›i mă că vă vorbesc astÂfel, dar suntem în Anglia. Aici lucrurile nu se petrec aÈ™a cum vă închipuiÈ›i dumneavoastră. CandidaÈ›ii la căsătorie dezamăgiÈ›i nu tabără pe oameni să‑i înjunghie sau să‑i otrăvească. Cât despre Langton, n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă. — ViaÈ›a muÈ™telor nu mă priveÈ™te, răspunse Poirot cu acelaÈ™i calm. AÂfirmaÈ›i în adevăr că Langton n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă, dar uitaÈ›i că e gata să ucidă câteva mii de viespi chiar în seara asta. Harrison rămase tăcut. Poirot se ridică agitat È™i se apropie de el, îi puÂse mâna pe umăr È™i îl zgâlțâi puternic: — TreziÈ›i‑vă, iubite prietene! DeschideÈ›i ochii mari în jurul dumneaÂvoasÂtră! UitaÈ›i‑vă la viespile acelea care se întorc liniÈ™tite la cuibul lor! N‑aÂre cine să le spună că în seara asta vor fi ucise. Pentru mine crima constiÂtuie obiectul ocupaÈ›iei mele. Și mă ocup de ea, atât înainte, cât È™i după ce s‑a săvârÈ™it. La ce oră vine Claude Langton? — La ora nouă. Dar vă rog să mă credeÈ›i... — Știu, È™tiu ce vreÈ›i să spuneÈ›i: n‑ar fi în stare, n‑ar putea... È™i aÈ™a mai departe. ÃŽn orice caz, am să revin la ora nouă. Are să mă amuze să aÂsist la distrugerea cuibului de viespi. Un alt sport englezesc de‑al dumneaÂvoastră. Nu mai aÈ™teptă nici un răspuns È™i porni în grabă pe alee spre poarta grădinii. Ajuns în stradă își încetini paÈ™ii. Era tulburat, agitat, stăpânit de un presentiment sumbru. Se uită la ceas: opt È™i zece minute. — Peste trei sferturi de oră. Nu È™tiu dacă are vreun rost să mai aÈ™tept. Se gândi o clipă că ar fi mai bine să se întoarcă, dar porni agale spre sat. Mai erau doar câteva minute până la ora nouă, când se apropie din nou de poarta grădinii. Era o seară senină, liniÈ™tită. Doar o adiere uÈ™oară clătina încet frunzele copacilor. Dar liniÈ™tea era sinistră, amenințătoare, părând să prevestească o furtună. La un moment dat, poarta grădinii se deschise cu un scârțâit uÈ™or È™i Claude Langton ieÈ™i în strădă. Când dădu cu ochii de Poirot tresări: — A, dumneavoastră? Bună seara. — Bună seara, monsieur Langton. AÈ›i plecat destul de repede. Langton își holbă ochii mari. — Nu È™tiu ce vreÈ›i să spuneÈ›i. — AÈ›i distrus cuibul de viespi? — Nu, nu l‑am distrus. — Ah, spuse Poirot cu blândeÈ›e, deci nu l‑aÈ›i distrus. Atunci ce aÈ›i făcut? — Am stat puÈ›in de vorbă cu domnul Harrison. Dar vă rog să mă ierÂtaÈ›i, sunt grăbit. Nu bănuiam că am să vă întâlnesc. — Da, am ceva treburi pe aici. — Bine, îl găsiÈ›i pe domnul Harrison pe terasă. Pe mine vă rog să mă iertaÈ›i. Se îndepărtă în grabă. Poirot îl urmări cu privirea. Un tânăr chipeÈ™, cu miÈ™cări repezi, nervos. — Deci am să‑l găsesc pe Harrison pe terasă. Da, s‑ar putea, murmuÂră Poirot. Deschise poarta È™i se îndreptă spre terasă. Harrison stătea nemiÈ™cat pe un scaun lângă masă È™i nu‑È™i întoarse ochii spre el. — Ah, mon ami, izbucni Poirot. Vă simÈ›iÈ›i bine? Trecu mult timp până ce Harrison se hotărî să rostească leneÈ™, cu o voce stinsă: — Ce‑aÈ›i spus? — V‑am întrebat dacă vă simÈ›iÈ›i bine. — Cum să nu? De ce mă întrebaÈ›i? — Nu simÈ›iÈ›i nici un efect supărător? — Efect supărător? De ce? — De la soda de rufe. Harrison se ridică brusc. — Sodă de rufe? Ce mai înseamnă È™i asta? — ÃŽmi pare rău, dar n‑am avut încotro. V‑am pus în buzunar niÈ™te sodă. — Mi‑aÈ›i pus sodă? La ce bun? Nu mai pricep nimic. Tonul lui Poirot deveni blajin, ca acela al unui profesor care încerca să coboare la nivelul de înÈ›elegere al unor elevi necopÈ›i. — VedeÈ›i, unul din avantajele sau poate dezavantajele îndeletnicirii de detectiv este că te pune în contact cu acea categorie de oameni pe care o alcătuiesc infractorii. Și de multe ori poÈ›i învăța de la ei lucruri care‑È›i prind bine. AÈ™a s‑a întâmplat cu un pungaÈ™ de buzunare, care odată în viaÈ›a lui fusese È™i el învinuit pe nedrept. FireÈ™te, i‑am dat drumul, iar el m‑a răsplătit în singurul chip în care putea s‑o facă: m‑a învățat secretele meseriei lui. ÃŽn felul ăsta pot să pun o mână pe umărul unui om, să‑l zgâlÂțâi puÈ›in, aÈ™a cum am făcut cu dumneavoastră ceva mai devreme, iar cu cealaltă să‑i umblu în buzunare fără să simtă. Deci v‑am scos cea ce aveaÈ›i în buzunarul din dreapta al hainei È™i am pus în loc sodă de rufe. VedeÈ›i, È™tiam că un om care nu e stângaci È™i care vrea să pună repede niÈ™te otravă într‑un pahar n‑o poate È›ine în altă parte decât în buzunarul din dreapta. Băgă apoi mâna în buzunarul hainei sale È™i scoase câteva cristale mici albe. — Este peste măsură de periculos să purtaÈ›i asupra dumneavoastră asemenea lucruri aÈ™a, la îndemâna oricui. Apoi, liniÈ™tit, fără să se grăbească, scoase din celălalt buzunar o sticÂluță cu gura largă, introduse cristalele înăuntru, turnă apă, o astupă cu un dop È™i o agită până ce cristalele se dizolvară. Harrison îl urmărea înÂspăimântat. MulÈ›umit de cele făcute, Poirot se îndreptă spre cuibul de viespi, desÂfăcu dopul sticluÈ›ei È™i turnă soluÈ›ia în interiorul cuibului. Apoi se dădu cu un pas sau doi înapoi È™i privi în tăcere. Câteva viespi, care tocmai se înaÂpoiau spre cuib, căzură, se zbătură câteva clipe È™i apoi rămaseră nemiÈ™Âcate. Celelalte se târau în afara cuibului doar ca să moară. Poirot mai privi un minut È™i apoi se înapoie pe terasă. — O moarte rapidă, spuse el, fulgerătoare! Harrison își recăpătă glasul: — Și ce mai È™tiÈ›i? — AÈ™a cum v‑am spus, am văzut numele lui Claude Langton în regisÂtrul farmaciei. Ceea ce nu v‑am spus este că imediat după aceea s‑a înÂtâmÂplat să‑l întâlnesc, mi‑a spus că procurase cianura de potasiu la cereÂrea dumneavoastră, ca să distrugeÈ›i cuibul de viespi. — Altceva? — Da, mai È™tiu È™i altceva. L‑am văzut pe Claude Langton È™i pe Molly Deane împreună, într‑un moment când socoteau că nu‑i vede nimeni. Nu cunosc neînÈ›elegerile care i‑au făcut să se despartă la început È™i care au adus‑o pe ea în braÈ›ele dumneavoastră, dar mi‑am putut da seama că au trecut peste toate È™i că domniÈ™oara Deane s‑a întors la vechea ei dragoste. — Și mai departe? — Da, mai È™tiu ceva, dragă prietene. Eram în Harley Street mai zilele trecute È™i v‑am văzut ieÈ™ind de la un anumit doctor. Știu foarte bine penÂtru ce boală i se solicită consultaÈ›ii acelui doctor, iar expresia de pe chipul dumneavoastră nu lăsa nici o îndoială. AveaÈ›i înfățiÈ™area întunecată a uÂnui om aflat sub o sentință de moarte. Am dreptate? — Exact. Mi‑a spus că mai am doar două luni de trăit. — Nu m‑aÈ›i văzut fiindcă eraÈ›i mult prea cufundat în gândurile dumÂneavoastră. Dar v‑am mai citit ceva pe față: un lucru despre care v‑am spus mai devreme că oamenii încearcă întotdeauna să‑l ascundă cu grijă. Da, am văzut ură, iubite prietene. Nu vă străduiaÈ›i să o ascundeÈ›i, fiindcă socoteaÈ›i că n‑avea cine să vă vadă. — ContinuaÈ›i! spuse Harrison. — Nu mai am mare lucru de spus. Am văzut numele lui Langton în registrul farmaciei. L‑am întâlnit È™i apoi am venit aici. V‑am întins o cursă. AÈ›i negat că l‑aÈ›i rugat pe Langton să vă procure cianură È™i v‑aÈ›i arătat chiar mirat că făcuse asta. AÈ›i fost luat prin surprindere È™i toată comporÂtarea dumneavoastră n‑a făcut decât să‑mi întărească bănuielile. Mi‑aÈ›i spus că Langton urma să vină la ora nouă, dar eu È™tiam de la el că ora stabilită era opt È™i jumate. SocoteaÈ›i că dacă revin la ora nouă aÈ™ putea fi pus în faÈ›a unui fapt împlinit. După cum vedeÈ›i, È™tiu totul. — Dar cine v‑a rugat să veniÈ›i? De ce nu m‑aÈ›i lăsat în pace? — ȘtiÈ›i bine că eu mă ocup de crime. — Crimă? Poate vreÈ›i să spuneÈ›i sinucidere. — Nu sinucidere, ci crimă, rosti Poirot răspicat. Moartea dumneavoasÂtră ar fi fost uÈ™oară, fulgerătoare, dar moartea pe care i‑o pregăteaÈ›i lui Langton ar fi constituit cel mai îngrozitor chip în care un om își poate sfârÂÈ™i zilele. V‑a cumpărat otrava, apoi a venit să vă vadă È™i era singur cu dumÂneavoastră. Dumneavoastră muriÈ›i într‑o clipă, pe pahar se găsesc urmele otrăvii, iar Langtdn e pe undeva prin preajmă. Ãsta v‑a fost planul. Harrison oftă adânc. — Cine v‑a pus să veniÈ›i? Cine v‑a pus să veniÈ›i? — Dar v‑am spus limpede. Mai există însă È™i un alt motiv. Am multă simpatie pentru dumneavoastră. AscultaÈ›i‑mă vă rog! SunteÈ›i muribund, aÈ›i pierdut femeia de care eraÈ›i îndrăgostit. Dar este totuÈ™i un lucru care se poate afirma: nu sunteÈ›i un criminal. Și de aceea nu puteam să vă las să comiteÈ›i o faptă necugetată, îngrozitoare È™i străină de firea dumneavoastră. Și‑acum spuneÈ›i‑mi, vă rog: mai regretaÈ›i că am venit? Urmă o clipă de tăcere. Harrison se ridică. Pe față i se citea demnitaÂtea, hotărârea, siguranÈ›a omului care se scuturase de un coÈ™mar È™i își veÂnise în fire. ÃŽi întinse mâna bărbăteÈ™te lui Poirot. — Da, a fost bine că aÈ›i venit. Vă mulÈ›umesc! Vă mulÈ›umesc! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy