-Lasă-mă să dorm, nu merg nicăieri.
S-a așezat în genunchi la marginea patului, m-a rugat, s-a rugat la icoana pe care n-o aruncasem încă și a plecat singură la biserică plîngînd. Auzind ușa trîntindu-se, m-am ridicat, m-am dus la baie, mi-am dat părul cu ceară, cu spumă și cu fixativ și am alergat pînă la apartamentul Biancăi, la etajul al doilea. Am urcat scara și am sunat, dar nimeni nu a ieșit. Am mai așteptat, am sunat iar, dar degeaba. M-am dus resemnat și mi-am construit casa în care trăiam numai eu cu ea. Jocul era departe de realitate, sex puteam face numai după ce făcea și ea optîșpe ani. M-am plictisit repede, trebuia să aștept prea mult, chiar și la viteză maximă. Am mai urcat pînă la ea, iar cînd m-am întors mama era la mine în pat. I-am spus sa mute televizorul la ea în cameră pînă ma întorc și am ieșit trîntind și eu ușa.
Am rezistat dorinței de a mai urca pînă la ea și am coborît. Mă simțeam liber, ca și cum aș fi avut control asupra vieții mele. Mă uitam peste tot după ea, dar vedeam numai ochi care se uitau insistent la mine. I-am salutat pe cîțiva, pe alții i-am înjurat, dar nimeni nu mi-a răspuns. Bătrînii și-au continuat partidele de șah sau de table în parc, copii s-au holbat fricoși la mine, iar fetele de vîrsta mea, care ocupau scările de la intrarea în blocuri, m-au privit cu-n fel de superioritate. Tîrfe proaste cu sînii în mîinile viitorilor soți, idioți care le vor lua locul în fabrici și-n baruri taților lor, mă priveau scîrbite c-o aroganța pe care ar fi trebuit s-o ignor. Am alergat printre blocuri fără să mă mai uit la ei, pînă mi-am adus aminte că trebuia s-o găsesc pe Bianca. Am înconjirat blocurile ca să nu le mai văd și m-am indreptat spre casă. M-am oprit în fața unui magazin, unde un manechin care semăna perfect cu Bianca era dezbrăcat si așezat in vitrină. Am intrat și am încercat să vorbesc, dar n-am știut ce sa zic, iar vînzătorul a pus o femeie grasă și înaltă, îmbrăcată în negru și cu-n batic colorat pe cap să mă dea afară. Am mai rămas în fața vitrinei pînă cînd s-a întunecat. Îmi era frică s-o mai vad pe femeia grasă, așa că am alergat pînă acasă. M-a întrebat unde am fost, iar eu am ieșit și am urcat iar, am sunat incă o dată, am stat o ora intr-un colț, în praful nemătrurat de luni, sprijinit de peretele rece, așteptînd-o. Am coborît în stradă, plîngînd, fiind murdar pe față, speriindu-ma de cum arătam cînd m-am vazut într-o oglindă, punîndu-mi gluga pe cap și mergînd uitîndu-mă în jos, ca să nu fiu văzut așa de Bianca. Ajuns în fața magazinului, am încercat să intru, dar îl închiseseră. M-am taiat la picior cînd am spart vitrina, dar nu m-a durut decît atunci cînd am ajuns acasă. Am luat manechinul și am urcat cu el pînă la Bianca, dar încă nu venise, apoi l-am urcat pe bloc. Cînd am coborît, a ieșit un vecin și m-a rugat să nu mai bat degeaba, că acolo nu stă nimeni și e foarte tarziu. Am vrut să-l intreb de Bianca, dar a închis ușa. N-a mai ieșit după ce am sunat și am bătut la el. Am mai încercat la ușa de lîngă încă o data și am coborît. Mama se uita la telenovele în camera ei, nevăzîndu-mi piciorul sîngerînd. Abia dimineață m-a trezit si mi l-a bandajat, mi-a spus să nu mă duc la școala și să fac baie. M-am dus și mi-am continuat somnul în cadă.
Nu înțelegeam nimic. Unde să se fi dus? Mi-am luat un șort, chiar daca era februarie și afară ningea, un tricou larg, niște tenisi rupți și am ieșit pe stradă. La picior aveam numai o zgîrîietură, care nu m-a deranjat cît am alergat. Am înconjurat blocurile de lîngă parc și m-am odihnit pe o bancă de la gară. Trenurile treceau în viteză făra să oprească, dacă unul ar fi oprit m-aș fi urcat în el, mi-era frig și nu voiam să mă întorc acasă. Mă simțeam bine cînd alergam spre manechinul furat, făcusem sute de eye-contacturi cu fete frumose care dispăreau pentru totdeauna după cîteva secunde. Încă nu-mi pierdusem speranța că Bianca se va întoarce de unde a plecat. Credeam ca era la școală, am așteptat-o pe marginea blocului, cu bucățile de plastic lînga mine. Vîntul înăsprea frigul, dar era singurul care mă făcea să mă simt mai bine. Picioarele manechinului se bălăngăneau în bătaia lui și eu nu mă mai simțeam singur ca atunci cînd am renunțat să mai aștept un tren care să mă ducă departe. Eram numai eu cu noua mea prietenă, una care nu mă putea face să sufăr, care îmi va fi alaturi tot timpul. Vedeam pentru prima dată fețe cunoscute, dar nimeni nu se uita la noi, eram deasupra tuturor. Am stat pe bloc pînă începuse să se întunece. Eram înghețat, nici nu mai simțeam daca tremur sau nu atunci cînd mi-am pierdut speranța de a o mai vedea în acea zi și am coborît. Știam că mama plecase să ma caute. M-am dus în patul meu și am adormit plîngînd, nu înainte de a-mi face labă. Stateam în pat și mi-o imaginam in chiloții ei albi, pe piciorul meu. Mi-era prea lene să mă duc la baie, așa că am ejaculat pe perete, am șters sperma cu o perna mică pe care o foloseam cînd citeam și m-am simțit pierdut. M-a trezit bocetul mamei, dar ea nu și-a dat seama și s-a dus fericită la ea în cameră făra sa spună nimic. Cred că n-ar fi putut intra in lumea în care se întîmplă atîtea dacă nu m-ar fi găsit.
„La sfîrșitul primăverii, intrînd peste ea cînd făcea baie, nu a țipat, doar m-a întrebat de ce am casetofonul în mînă. M-am uitat în spate, nu vedeam decît umbra mea și i-am aruncat casetofonul spre mîinile care i se sprijineau de-un genunchi ieșit prin spuma roșie. I-am folosit-o și eu de cîteva ori și mă gîndeam să mă sinucid privind obsedat în apa roșie, dar îmi lipsea curajul, îmi sprijineam lama cuțitului de gît și plîngeam, încercand să mă înec în sîngele care nu voia să fie amestecat cu al meu . Cînd mi-am omorît mama eram sigur pe mine, știind ca viața mea trebuie schimbată. În criza de cinci minute singura salvare la care m-am gandit a fost uciderea ei. Am pus prelungitorul la calculator și am așteptat noaptea. La trei am coborît cu mama scările și am alergat spre gîrla din spatele blocului. Am trecut pe lîngă garaje, pe langă o mașina căreia i s-a declanșat alarma și am alergat spre mormîntul ei. Ajungînd la malul plin de gunoaie, mi-am adus aminte de poliție, care ar fi putut să caute acolo cadavrul unei femei dispărute. Era întuneric, fața nu i-o puteam vedea, dar i-am simțit-o cu mîinile, era lipsită de elasticitate și avea o consistenta moale, care rămînea in poziția in care o așezam. Băusem o sticlă de vin cît mă masturbasem și vorbisem cu niște fetițe, le aflasem locul unde învață și mă împrietenisem cu cîteva. Mi-au dat poze cu ele, au fost entuziasmate de faptul că eu le vorbeam și mă făceau să mă simt bine zicîndu-mi că nu cred că am doar șaișpe ani, pentru ca știam atîtea. Uitasem de mama cînd vorbeam cu ultima de care încă nu mă plictisisem. Am încercat să mă mai masturbez, dar n-am reusit, cu toate că-mi dăduse multe poze cu fundul ei, chiar și una de la mare în care nu purta costum de baie. I-am zis noapte bună și am fost pierdut pentru o secunda, pînă mi-am adus aminte de cadavrul din baie. Casetofonul nu mi-a fost de niciun ajutor. Nu-l prinsese, nici nu ieșise din priză, o lovise în genunchi și o făcuse doar să țipe, oprindu-se cînd numai antena se mai vedea din spumă. Pereții erau albi, pătrățelele de faianță reflectau lumina orbitoare a neonului, gresia era îmbibata in picaturi de sange fals cînd mama s-a ridicat speriată și a încercat să scape. Am blocat ușa cu scaunul pe care îl foloseam cînd eram mic ca să ajung la comutator și m-am dus in bucătarie, auzind bătăile disperate și oglinda de pe partea interioară a ușii spărgîndu-se. Am luat ușor scaunul și am lovit ușa cu piciorul, ea blocandu-se in picioarele și capul cadavrului. Bucăți din oglindă îi pătrunseră adînc în gît, avea tăieturi pe tot corpul, numai fața îi era zbîrcită și plină de pistrui, ca de obicei. M-am asigurat ca e moarta lovind-o cu partea netaioasa a ciocanului de batut snițele în tîmplă, apoi i-am injumătățit inima. Sîngele îi țîșnea cald. Am plîns la sanul ei așa cum trebuie să fi făcut bebeluș fiind, i-am supt sangele scîrbos și m-am spălat pe față cu el”.
Sunt un labagiu prost și fricos. Închid caietul în care îi sugeam sîngele mamei, îl copiez in jurnal și arunc foaia din caietul de muzică de pe balcon, nu înainte de a-i da foc și de a aștepta să-i dispară scrisul, pentru că-s fricos. Cine să-mi descopere mie povestea? Cine să fie interesat de-o foiaie într-o lume în care toți sunt ratați și nimeni nu știe asta, toți concentrîndu-se să reușească, toți speriați numai de părerile celorlalți și gîndindu-se că banii înseamnă fericire. Mi-e scîrbă de toți (mai ales de cei care gîndesc ca mine), mai puțin de zecile de fete frumoase de care mă îndrăgostesc în fiecare zi. Nu mi-e scîrba de nimeni așa cum îmi e de mine, dar gîndul la sinucidere mă salveaza de voma iminentă. Cum să fie toți atît de proști, să se gîndească la un viitor de rahat și sa nu-sș de-a seama că degeaba luptă pentru el. Toți sunt la fel, suntem la fel, doar fetele pe care le cred inocente sunt diferite. Aștept să fiu salvat de către una, să intru în lumea ei, dar mi-e frică să nu fie toate ca Bianca. Am uitat-o, nu mai țin minte ce simțeam și ce idei aveam, știu doar că era mai bine atunci, atît. În jurnal mai scrisesem și astea: „O grasă idioată crede în dumnezeu. Un semidoct filozof de cartier ține prelegeri despre dumnezeu și cîștigă bani făcîndu-și labă, sau futîndu-și soția și vorbindu-le inculților care-l cred geniu doar pentru că repetă și deraiaza de la niște teorii filozofice. Preotul cartierului cîștigă mai mulți bani decît toți cei care merg la biserica, cu excepția primarului. În iad o fetiță violată și schingiuita pe pamînt își trăiește eternitatea în chinuri. Iadul nu e locul flăcărilor și al smolii, e al mustrărilor de conștiință. Eu o să ajung în iad și o sa fiu fericit.”
„De ce n-ar fi bine-n iad? Ce poate fi acolo? Scîrboși plictisitori care să te faca să tremuri și să nu le poți face nimic? Durerea e plăcută, durerea nu poate fi perpetuă, la fel ca dragostea sau ca orice altă stare adevărată. Îți poți imagina orice, dar aia nu e viață. Viața e cînd te fuți, cand plîngi după ea, cînd ea te lasă, cînd tu o lași, nu e atunci cînd te căsătorești, aveți copii, treceți peste probleme, vă cunoașteți foarte bine și vă plictisiți unul de altul, scăpînd de nebunie cu ajutorul tv-ului și-al prietenilor care se întîlnesc cu tine și cu ea din același motiv. Iubirea poate dura o veșnicie, poți să trăiești o viața și să n-ajungi s-o cunoști, să fie într-o continuă schimbare. Iubirea e confundată cu niște jocuri inteligente, dar de cele mai multe ori este substituita de relaxare. În iad va fi numai durere, în iad sexul și drogurile vor duce la stări abisale, pe cînd în rai oamenii își vor imagina fericirea, așa cum au făcut-o și pe pămînt. Vor șușuoti despre viața nefericiților din iad și se vor reîncarna în cadavre.” Vreau să mă droghez în pula mea, vreau să fut fete de doișpe ani, vreau s-o văd pe Bianca, să-mi mai fută pula încă o dată, nu mai vreau să scriu degeaba în jurnal, asta nu am scris înca. În pula mea, vreau să devin scriitor, și am șanse, poate trebuie să mai învăț să scriu corect gramatical, dar, pula mea, cînd scriu cu pula mea deja nu mai conteaza ce zic. Trebuie să scriu în pula mea pentru idioți, pentru că ăștia sunt majoritari(deja fac asta), însă nu citesc, ce-ar trebui să fac? Vreau bani ca să fut fete frumoase? Sunt atît de prost și nici măcar n-am scuza drogurilor, pula mea.
Albul peretelui se restrînge, se apropie de mine vibrînd, își schimbă culoarea într-un gri în continuă schimbare, extremitățile-i sunt mucegăite. Sunt frustrat că nu și-a făcut efectul jumătatea aia de gram de ierburi. Îmi trece rapid, încep să rîd după ce mă gîndesc la faptul că-mi pot imagina că sunt drogat și sa fiu fericit. Am rîs vreo ora, am mers în viteză, sau în reluare, am mancat un biscuite o ora, îl băgam și-l scoteam din gură umed, se usca și iar încercam să-l inghit cand îmi aduceam aminte de el. Mi-am umplut gura de cîteva ori cu lapte, pe care-l împrăștiam prin cameră printr-o tuse de rîs, fiind dezamăgit o secundă, apoi încercam să mestec iar biscuitele. Îmi plăcea să-l simt umed în mînă, îmi plăcea să văd laptele cenușiu plutind, sau nu mai vedeam lumea la fel. Ar trebui să mă opresc aici, și așa voi face, dar nu mă poți crede, nu e aici finalul, dacă tu vezi ca mai ai de citit încă mult pînă s-o termini, așa că, mai incerc altfel, am scris romanul ca argentinianul ăla, cheia e pe urmatoarea pagina. Șotron e cartea, așa că trebuie sa citești capitolele în ordinea în care e scrisă acolo ca să ajungi la finalul pe care-l citesti acum. Sper să fumez marijuana cît de curînd și să am imaginația mai bogată, sau măcar memoria, am nevoie de o schimbare, drogurile sunt schimbarea.
Jurnalul nu mă mai ajută, nimic nu ma ajută, iau o carte din bibliotecă, deschid geamul, mă uit prin beznă, văd mașinile parcate, strada principală care trece peste gîrlă, grădinile de pe malul gîrlei, un garaj în spatele căruia cînd eram mic plantam flori care nu ieșeau niciodată din cauza pămîntului, mai furam și verze și le plantam la noi, dar care se micșorau în argila uscată, căram apă și le udam, degeaba, eram băieți de cartier fără noroc, o deschid și încerc să citesc la lumina care-i făcea concurență lunii, dar era puternică în fereastră, însă mie-mi era lene să mă duc la mine-n cameră. Nu era o carte, era un carnețel roșu, cu un titlu pe care nu mi-l amintesc, nici nu știu daca l-am citit, niște pagini galbene și un scris îngrămădit, cerneala fiind aproape evaporata de pe primele pagini, așa că l-am deschis pe la final. N-am putut să dorm în acea noapte, nici cîteva zile după aceea, din cauza gîndului că cel care a scris avea dreptate, iar cel ce a scris eram eu, chiar dacă nu era scrisul meu, pînă cînd mi-am depășit fostul record și am leșinat după alte cîteva ore de nesomn pe o bancă în parc. M-am trezit iar la mine în pat, acum mai puțin bulversat și mai sigur pe mine, descoperisem în acel caiet adevărul.
Era o fraza, dar era tot ceea ce trebuia să știu. Nu erau idei noi pentru mine, mă mai gîndisem la ele și cînd aveam foarte mult timp pe care nu știam cum să-l pierd și gîndeam. Asta se întîmpla după ce veneam de la grădiniță, cînd stăteam singur în sufragerie, tatăl meu lucra pînă noaptea tarziu, atunci încă mai trăia, mama dormea, pentru că făcea ture de noapte, iar sora mea învăța după amiază, încă nu plecase în Albania, și, bineînțeles , nici nu se întorsese ca să mă viziteze pe mine în fiecare duminică și să mă plictisească pînă mă face să intru într-o alta criza, singurul lucru pentru care îi mulțumesc. De mama am scăpat după un an, îmi făceau bine lacrimile ei, dar de cînd s-a intors Adriana, care parca se hrănește din energia mea, provocîndu-mi crizele, n-a mai venit. Mă uitam prin albumele cu poze de la nuntă, mama era frumoasa, așa cum nu ar mai fi putut fi niciodată, și-n același timp îmi venea în minte melodia care ne făcea pe toți să plîngem la grădiniță o cîntam cu lacrimi în ochi, iar educatoarele ne acompaniau cu-n bocet înăbușit. Stînd culcat pe covor, plictisit de Double Dragon, un joc cu broaște țestoase pe care-l jucam pe Nintendo, mă gîndeam la lipsa de sens a vieții, la timpul distrugător plîngînd. Mă gîndeam c-aș fi putut fi blestemat de-o vrăjitoare, că totul era numai un vis, iar cu timpul totul va arăta altfel, lumea în care trăiam, care depindea de mine, care era toată doar în imaginația mea, se va transforma, totul căpătînd un sens prin lupta mea cu acea vrăjioare. Fraza pe care o citisem se repeta în tot acel carnet: ”Lumea ești tu, trebuie să te trezesti, ai ajuns la stadiul în care ai descoperit adevărul, toate descoperirile de pînă acum te-au adus aici, acum mai ai numai cîtiva pași și vei scăpa.”
Sunt un nimic printre nimici. Toți dorm, numi eu mai trăiesc. Trebuie să găsesc un ultim adevăr care să mă salveze. Scriu în loc să dorm, ar trebui să fiu ca ei, trebuie să mă sinucid, să scap de jocul ăsta, să scap de boala pe care n-o mai pot împiedica să mă înrobească. Amestecul de vise și dorințe vor dispărea odată cu mine.