Noaptea urma să cadă neliniștită. Pe insulă au crescut iar lumînări aprinse și ard cu flacără înaltă, subțire.
Am rămas puțini. Peste cîmpia asta aridă unde m-am născut, zilele cad greu, din ce în ce mai greu. Apa este aici o altă lume, înfricoșătoare pentru ei, se simt încolțiți, amenințați, de ea. Nu înțeleg de ce.
Ei îmi spun că sînt doar un copil și mai spun că fiecare gest ne este știut și privit de ochii mereu deschiși înspre noi ai Apei. E din ce în ce mai rău aici. Ceilalți sînt grăbiți, frica îi face așa. Ei își fac semne, se iubesc în grabă și se întorc apoi singuri în casele lor mici, înghesuite una într-alta. Ei vorbesc mereu în șoaptă și se ascund. Vor să supună Apa. Ei spun că asta se va întîmpla doar atunci cînd vor fi cu adevărat singuri, că doar singurătatea le va da puterea s-O înfrunte, că toată ura adunată în zilele și nopțile acelea chinuitoare îi va pregăti să poată călca mîndrii și victorioși peste oglinda Ei în care nu mai privesc demult.
Și lumînările care cresc în fiecare noapte din pămînt și ard curat amirosind a alge. În fiecare noapte, cîte unul dintre ei pornește cu pumnii strînși și cu sufletul plin de ură să învingă Apa, să o calce în picioare pentru ca mai apoi să sfîrșească înghițit de valurile ei.
Sînt singurul de pe insulă care iubește Apa, nu mi-e fică de ea, dacă vreodată aș calca peste luciul ei, ar fi doar cît să simt pentru o clipă că mă acceptă și că, poate în cele din urmă voi fi și eu cuprins de liniștea ei ciudată încă pentru mine.
Ei nu îmi dau voie să mă apropiu de Ea, îmi spun mereu că sînt un copil, că nu am trecut încă prin zilele și nopțile singurătății, că nu am suferit din cauza ei încă și nu am strîns în mine ura care te face victorios, puternic.
Noaptea privesc lumînările arzînd. Este un semn pe care nu îl pot înțelege.

Așa s-a sfîrșit. Locuitorii insulei, învinși de ură și de teamă au ieșit, în acea ultimă noapte, din casele lor, au smuls din pămînt lumînările, neștiind ei, că acelea erau propriile lor suflete, puternic lumînînd în nopțile Insulei drumul către dimineață, că Apa le făcea să răsară din pămînt pentru rămînerea și nemurirea lor.
Au aruncat cu pietre în Ea, au încercat să o răpună, să o sfîșie. Apoi a venit sfîrșitul. Dezlănțuirea Apei, vuietul ei asurzitor spărgîndu-se în bucăți de cer și pămînt.
Au pierit cu toții înghițiți de valurile uriașe ale Apei.
Apoi, într-un tîrziu, se făcu dimineață.
Peste oglinda curată a Apei trecea cu pas alunecător, singur și tăcut, un copil.
Apa îl învăța răbdătoare, liniștea ei.

Bătrînul tăcea. M-am apropiat de el și am văzut pe masa din fața lui, aranjate frumos, la vedere, lumînările acelea colorate."Cumpărați, sînt ieftine, foarte ieftine, mult prea ieftine!" îmi spuse el începînd să rîdă, hohotul lui de rîs trecu dincolo de zgomotul străzii, urcă pînă sus deasupra acoperișurilor, trecu mai departe. În hohotul acela erau cumva adunate, fețele unor oameni care trăiseră cîndva demult pe o insulă. Fețe care nu așteptau nimic dar care semănau cu fețele celor care treceau pe lîngă noi.