Mi-am amintit cuvântul în dungi pe care gura mea flămândă l-a rostit și l-a înghițit iar, ca prăpastia ce înghite bolovanii de piatră ce se prăbușesc în ea și se lovesc, spărgându-se piatră pe piatră, în praful ce se ridică la cer așa cum plutea pana ruptă din aripa unei păsări ce zbura spre direcția opusă punctului ei de plecare și umbra ei cădea peste petala florii pline de ghimpi, cea mai urâtă floare din lume, pe care tu ai vrut să mi-o dăruiești, ca să mă zgârie așa cum țipătul ireal al gândului meu asasinat mi-a sfredelit timpanul și mi-a zguduit neuronii obosiți, care și-așa nu mai vor să facă nimic și lenevesc ca un cârd de elefanți de mare uitați pe întinderea banchizei la fel de lipsită de verdeață ca marea de dune din deșertul necunoscut unde zace ascuns templul străvechi și nevăzut al lui Isis, sau al lui Osiris, naiba mai știe care dintre ei pentru că oricum nu contează, fiindcă nimeni nu știe și nu va descoperi templul ascuns pe care nu l-am văzut decât eu, pe când rătăceam cu ochii minții prin desișurile imaginației și m-am împiedicat de niște hârtoape pe care abia pe urmă mi-am amintit că le pusesem chiar eu acolo, sperând că te vor împiedica să intri în mintea mea, dar degeaba, tu tot ai reușit să treci peste ele, ai escaladat zidurile și ți-ai clădit chiar un sanctuar din care nu te mai pot da afară...zeitate nemernică ce ești!