Singură stau acum fără un fir de speranță.Chiar nu știu ce sa fac sau ce voi face.Îmi este greu să mă gândesc că totul e atăt de nesigur ca și un castel de nisip.Ca și atunci când un copil construiește un castel în umedul nisip al mării si se asteapta ca a doua zi dis-de-dimineață sa îl găsească acolo iar când ajunge la locul mult dorit sa nu il mai găsească iar zâmbetul de pe fața lui si bucuria din inima sa să se năruie împreună cu visele ca si creația sa atât de minunată ce s-a pierdut în apele mării.Îmi este frică.Oare așa se vor nărui și mie ultimele fire de vise și ultimul fir de speranță în negrele valuri ale gândirii și în îndepărtate necunoscute cărări ale imensei minti? Oare de ce totul este atât de nesigur? De ce totul este pustiit de cineva de câte un eveniment?De ce apele mării au luat castelul construit de copil?Oare deja s-au năruit visele mele? Toate acestea se vor întampla?
_ Nu te mai gandi la aceste lucruri,îmi spuse o voce duioasă.
Mă întorc și văd că în spatele meu era o persoană.Am întrebat foarte surprinsa:
_ La ce?
_ Știi prea bine,a răspuns accease voce calda.La acel lucru m-am gandit și eu cândva dar apoi mi-am zis:"Trebuie să merg mai departe chiar dacă cred că nu mai am nici o speranță."Nu dispera,torul va fi bine căci așa a fost întotdeauna și așa va fii mereu.Ai speranța câci dacă și speranța îți moare nu-ți mai rămâne nici viața.
_Dar...am încercat eu să spun la fel de uimită ca la început...de unde știi la ce mă gândesc eu în momentul ăsta?
După ce am întrebat asta am încercat să găsesc în ochii persoanei cu voce suavă răspunsul însă aceasta se stingea în același ritm în care speranța mea creștea,încetul cu încetul.
_Ai speranță! Atât îți spun!
Speranța mea a reînviat iar vocea suavă și chipul plăcut s-au stins.
_Ai speranța!
S-a auzit pentru ultima oară iar eu am spus:
_Am speranța!