și atunci au început revărsările. apele negre, darius, cele pe care le văzusem din altă viață sau din altă moarte, cele care vin când timpul se sparge. când rămân în noi resturi de clavicule, fără să știm să le unim în centrum.

nu. nu îmi mai găsesc suflul. aprind focul din unghiile mele în loc de pietre. nu voi mai izbi nicicând verbele între ele.

nu voi mai trece prin oameni ca printr-o veneție scufundată. am deja mâl în pupile, îndeajuns cât să te eliberez pe tine, încă o dată și încă o dată de patimi.

aș face din trupul tău al doilea trup al meu. așa ai ști cum celulele își au numele bine încrustat, cum inima mea se oprește de la o vreme la patru dimineața. și nimeni, nu e nimeni să audă. nu e nimeni să îmi treacă pe frunte o descântare. dar mă tem că, de ar fi așa, de ai fi al doilea meu trup, aș fi mai aproape de final. mai aproape de ultimul joc. pentru care, nu, încă nu sunt pregătită.

am atâta lumină să îți las, încât mă înfurii pe inima asta neîntreagă și îi urlu să bată. să mă asurzească dacă așa vrea ea, dar să bată. a clopot, nu.

înțelegi, darius, înțelegi de ce pre-simt prăbușirile celorlalți? lhasa e de mult sub apele negre. eu nu pot decât să nasc lotuși. atât. mai departe, atinge tu apele vii.