Citesc mai multe cărți de-odată; nu mă bucură dragostea unei femei decît amestecată cu dragostea altor femei și nici nu mă înveselește vinul dacă nu e-nsoțit de alte licori. Voi spune și eu, precum bubosul Iov: „Iată, deschid gura, buzele mi se mișcă și limba se plimbă pe cerul gurii”. Sigur, cu inima pe deplin curată nu se poate vorbi; construim doar pentru a înșela, ascunde și justifica. Nici o pagină nu e scrisă cu nevinovăție și Dumnezeu nu coboară mila-I asupra noastră. Dragostea, disperarea și altele asemenea sînt trucuri.

E prea tîrziu pentru sinteze: scriu cu ură și intoleranță. Cînd mi se termină hârtia, aș vrea ca omenirea să fie împușcată – exterminarea ei mi-ar aduce satisfacție.
Cu ce să salvezi un viitor cadavru al Titanicului, ce fel de mînă de ajutor să dai, care colac de salvare? Acum vă sfătuiesc să fiți cu voie bună; pentru că nici unul dintre din voi nu va pieri; și nu va fi altă pierdere decît a corăbiei.
Abandonez. Las totul, mă scuză instinctul de conservare.
Eleganța ta într-un salon al supraviețuitorilor, costumul, cravata, cămașa scrobită.
A avea speranță înseamnă a-ți scoate ochii fizici și a-i arunca pe fereastră.

Autostopist la frontiera între Ungaria și Cehia. Mașină înmatriculată Franța. Semn. Oprire. Șoferiță. Atac fără asediu: „Sînt cel mai mare poet român în viață și vreau să ajung la Praga. Mă iei cu tine?” Buzele ei, un „o” vag amuzat. Mi-a făcut semn să urc. Mînă întinsă: Virginie.

I-am spus Gabrielei: Mă poți iubi de acum. Urmărește-mă tot timpul, vom fi amândoi atunci când o parte a vieții mele va fi murit.
A plâns cu lacrimi limpezi: Mă părăsești?
Ca si cum ar fi putut să priceapă, am zis: Merg să ucid o parte din mine.
Am plecat. Ea avea treisprezece ani.

Pînă la Praga, am schimbat puține vorbe; între noi se instalase o complicitate comodă și nedeclarată. Am întrebat-o de unde vine și mi-a răspuns. A rîs de franceza mea de secol optsprezece, deprinsă cu filologii.
-Cunoști Praga?, m-a întrebat.
-Puțin. Am petrecut o săptămînă acolo. Dar cunosc un loc chic (chiar chic am spus), unde am putea goli (vider) o sticlă de vin înainte de despărțire.
-Ne și despărțim?
-Dacă vrei tu, mai stăm împreună.
A-nceput să urmărească atentă autostrada. La intrarea în oraș m-a întrebat unde o să stăm (chiar așa m-a întrebat, unde o să stăm – nous/ ensemble) și eu mi-am amintit un hotel la doi pași de Piața Venceslas.
Se numea Praha și pe panoul-reclamă scria doar atît: Cheepest in Prague. Mă aflam puțin surprins și intimidat, așa cum mi se întîmplă de fiecare dată cînd nu fac eu regulile jocului. Cine era această Virginie, mai degrabă urîtă decît frumoasă și care intra în viața mea cu atîta calmă nonșalanță? O priveam nedumerit cum își deschide geamantanul, cum își scoate lucrurile.
-Ãsta e patul meu și ăsta al tău. Pentru moment, a adăugat izbucnind în rîs.

Corina era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. Înțelepciunea populară s-a verificat din nou, ne-am asemănat și ne-am adunat deși constrîngerile științei postulau respingerea polilor de semn identic.
Corina scria versuri absurde și unii le publicau. Lua premii și mă punea să compun melodii folk pe texte ca n-am bani/ n-am timp/ n-am inimă să mai scriu versuri, eu lucram pe vremea aceea la niște compoziții absconse – câteva sîrme contorsionate arbitrar și fixate pe un suport constituiau o atmosferă pe care o populam cu ace de siguranță, chibrituri, monede, bucăți de cărbune, de stofe, de hîrtii, ceară, nasturi, tot ce-mi trecea prin cap și găseam prin casă – ea le fotografia, le punea într-un dosar cu coperți din lemn de brad și, cînd acestea amenințau să ne dea afară, deschideam expoziții-fulger în garsoniera în care se adunau atunci o groază de amici atacați de un virus feroce al receptării artistice.
Se bea vin ieftin, se discuta despre daltonism și James Joyce, se ascultau experimentele mele muzicale pe versuri fără rimă, melodii ale viitorului cărora o chitară de duzină și vocea mea le pregăteau o apariție explozivă în lumea melomanilor, se sta pînă la două-trei-cinci dimineața; cînd plecau, prietenii noștri, aproape mereu alții, luau cu ei cîte un „mesaj uman”, denumirea savantă a „lucrărilor” mele. În absența fragilității lor sculpturale, rămîneam triști și obosiți, cu interiorul devastat atît de boem…
Făceam curat și adormeam neliniștiți, lumea începea să se trezească, strada își primea rația de mașini și oameni.
Ne iubeam. Dormeam pe o saltea așezată direct pe podea, în dreptul caloriferului. Mîncam la „expres”-uri, acasă, cîteodată, beam cafea la patiseria din colț și fumam țigări fără filtru, ne plăcea muzica modernă, eram protejații cenaclurilor literare. Nu știam ce vom face a doua zi.

Am plecat atunci cu ideea de-a rămîne o vreme în munți. Am ajuns într-un ținut pe care nu-l cunoșteam și am rămas acolo, dăruindu-ne unul altuia cu sălbăticia omului primar, intoxicați de propria pasiune, zei fără supuși.
Corina mă întreba dacă pietrele se iubesc între ele, Corina era sforțarea materiei infestată de absolutul acelui duo catastrofal.
O urmăream dimineața cum intra în lacul necorespunzător geografic
goală superbă stelară
obosea înotînd și se întindea lascivă pe stâncile
tulburate de lumina afectuoasă a aurorei
Corina!
o strigam de parcă era singurul cuvînt pe care-l vorbeam

Eram noi niște arhaici? Eram rezerva secretă de viață a materiei? Încărcam zilnic o mașină cu bușteni, șoferul ne aducea țigări, vin, hrană rece, de două ori pe lună venea un ins demodat, burtos și ochelarist, de care mi se făcea milă de fiecare dată cînd îl vedeam, cu o valiză diplomat și statele de plată, primeam banii și ne ocupam cu primitivismul. Pe zgomotul de fond al vieții montane trăite in forzato, pe un palier social indescifrabil se năștea a doua versiune a sculptorului – proiecție a votului vegetal care-și cerea dreptul la expresivitatea primară. Ștefan desena în cărbune perioadele de penitență ale holmiului și era în stare să mă întrebe fără remușcări de ce se face dimineață.


Nu e lucrul cel mai ușor să te trezești noaptea cu gura uscată, să-ți treci limba peste dinții cu gust metalic și-n toată vremea asta să ți se pară că lumea e alta. Clipa care trece pînă aprinzi lumina și privești nedumerit în jur are darul să-ți risipească pacea pentru restul nopții și s-alunge somnul.

La-nceput, nu mi-am amintit cine e femeia de-alături. Dormea răstignită, cu mînă dreaptă și piciorul drept atîrnînd în afara patului, cu părul în neorînduială peste pernă și peste fața întoarsă spre mine. Purta o urîțenie echivocă și mi-am dat seama că o să mă culc cu ea, oricine-ar fi, orice-ar vrea și orice s-ar întîmpla mai apoi.
Am îngenuncheat lîngă patul ei, fără să sting becul roșcat de pe noptieră și-am început să o mîngîi, la-nceput aproape imaterial și-apoi cu insistență, mai ales pe sînii care prindeau să-și ridice sfîrcurile negre. S-a trezit abia cînd am ajuns în pat cu ea și-i exploram gracilisul cu palma. S-a trezit și buzele ei au arcuit un „o” vag speriat; a încercat să se apere pentru o clipă, apoi s-a răzgîndit brusc.
Era extraordinară și impudică: de fiecare dată cînd mă strîngea, gîfîind, simțeam că se rupe ceva în ea. La urmă, a țipat scurt și m-a împins.

Ea a făcut sex la un moment dat cu individul șters, ochelarist și burtos care ne aducea salariile. Mi-a povestit cu lux de amănunte totul, a insistat în fel și fel de procese de conștiință, se autoflagela, ținea să știu totul, să nu-mi ascundă nimic: M-a mușcat de un sîn, uite, îi lipsea un dinte în partea stîngă!
Preaplinul de fericire ucide, ne face vulnerabili - tortura ne imunizează, ne plasează pe terenuri sigure.


Unul din lucrurile cu sens e, sigur, întîlnirea dintre un bărbat și o femeie, adesea sub zodia provizoratului și efemerului. Nimic mai pasionant decît lupta a două conștiințe: nu sexul e ceea ce contează în economia unei relații ci sexul cu ceea ce-l înconjoară. Probabil că la asta gîndeam în noaptea de-atunci, după ce Virginie adormise din nou. Și m-am mai gîndit că nu prea știu ce vreau. Undeva pe coridor, un bărbat și-o femeie se certau; ceha cu inflexiuni plăcute devenea ascuțită și amenințătoare în gura femeii. Mă simțeam prost. O clipă am crezut că-mi iau rucsacul și plec. Apoi mi-am zis că nu e genul meu să capitulez. Am rămas din ambiție: trebuia să aflu. În urmă cu cîteva ceasuri, eram un vagabond nepăsător la granița dintre două țări și-acum mă descopeream legat de fata urîțică din pat, fără să știu cum. Cîte frontiere trecusem? Eram neliniștit?
- Am văzut că faci statui din lemn. Fă-mi și mie Libertatea.
- Care din ele? a întrebat Corina.
- Toate. Abia atunci a descoperit-o, cocoțată pe scaunul prea înalt pentru ea, parțial acoperită de șevalet.
- Fă-i-o, a zis Ștefan.
- Bine, domnu’ Sadoveanu.
- Să-mi spuneți cît mă costă. Deschise ușa să plece. Doamna Corina, nu purtați sutien?
- Nu.
A rîs. Ștefan a privit-o: prin tricoul subțire, sânii ei umpleau golul.

Mă trezesc tulbure și văd că sînt singur de tot. Hotelul pare pustiu și nu trimite nici un zgomot înspre auzul meu încordat. Oglinda-mi trimite un chip pe care-l pipăi mominte lungi ca să mă conving de-i al meu. Uitasem de cu seară geamul deschis și perdeaua se umflă neîncetat, ca o pînză de corabie: nerăbdătoare? Cobor din ce în ce mai grăbit, să scap de relele presimțiri. La recepție moțăie un moșulică ochelarist și chelios. Abia clatină din cap la salutul meu; nu reușesc să mă înțeleg cu el: Virginie plecase?

Poate că visez, mi-am spus, dînd colțul spre Piața Venceslas: în locul furnicarului de oameni, pustiu. Mă-ntorc și-ntreb primul trecător ce se întîmplă; mă privește zîmbind și spune că asta e tot.
-Cum să fie asta tot?
-Asta e tot, asta e tot.
Pornesc încrîncenat spre hotel; trebuie să o găsesc pe Virginie; mă-mpiedic la fiecare pas. Merg nesfîrșit și hotelul pe care-l văd nu se apropie. Merg nesfîrșit. Pășesc. Obosesc. Soarele se ridică și devine usturător. Praga necunoscută mă sufocă, balcoanele se vor prăvăli peste mine.
-Virginie, strig, Virginie!
-Hei, înțeleg că te-ai îndrăgostit brusc, dar nu e cazul să se afle pînă în stradă. Mi-e foame. Ieșim?

Mi-ajunge realitatea că ea n-a dispărut.

Sadoveanu venea o dată la patru zile și-și lua Libertățile, le planta pe o platformă de stîncă din apropiere după un sistem curbiliniu, muncea ca un smintit la gropile cu care asigura verticalitatea acelor sculpturi deloc modeste ca dimensiuni.

Ultima a fost Libertatea Libertății pe care abia am cărat-o cu toții. Am rămas acolo pînă seara ca niște turiști în fața statuilor maya, aproape integrați în devălmășia cosmică. Sadoveanu poseda o extraordinară putere de recepție artistică, trăia intens vertijul contactului cu infinitul tot mai in diluendo – se porni o ploaie exterminatoare. Tensiunea atmosferică și cea arterială se amplificau, alergam spre cabană, simțeam ochii lui Ștefan lipiți de coapsele mele, prin rochie.

Corina, udă complet (rochia subțire i se lipea de umeri, de piept, de coapse) devenise întruchiparea precarității, mergea cu sandalele în mînă și cu ochii plecați, cu vulcanul interior în erupție – o țigară biocîmpuri
negocieri internaționale cana cu ceai harta lumii
noapte adidași plini de noroi
dragoste sălbatică revanșardă necesară


A doua noapte am petrecut-o la Futurum Club, o bombă la modă pe o străduță paralelă cu malul drept al Vltavei. La nouă dimineața așteptam ora exactă în fața orologiului din turnul vechii Primării: apostolii defilînd deasupra hățișului de cadrane și zodii felurite, moartea măsurînd și năruind timpul. Am bătut apoi cu piciorul, într-o tandră și obositoare uitare de sine, nenumăratele străduțe din centrul orașului, am mîncat hamburgeri și înghețată. Mergeam pe străzi lipiți și sporovăind. La începul serii, într-un pub studențesc, am aflat că cel mai tare loc ar fi acest Futurum Club. Apoi am rătăcit mai mult de-un ceas după indicațiile sumare ale comesenilor.
Un polițist amabil ne-a condus pînă la ușa încadrată de curve în așteptarea clienților: 1000 de Coroane. După negocierile de rigoare, mai puțin. Am pătruns, coborînd vreo cîteva trepte, într-un gang obscur, am plătit șaizeci de coroane taxă de intrare și ni s-a aplicat pe frunte, semn de recunoaștere și acces, o ștampilă roșie. Nu cred că mi-aș fi putut imagina o mai abruptă prăpastie a tuturor simțurilor: subsol colcăind, atmosferă de iad, amplificată de concertul delirant al luminilor și de vînzoleala trupurilor relativ îmbrăcate, purtate de cea mai agresivă muzică dintre cele cu putință. Un fost cinema fusese amenajat ca sală de concerte și videodiscotecă. Trei încăperi aliniate, puțin mai liniștite, adăposteau băutorii de bere, fumătorii de hașiș, îndrăgostiții nerăbdători să se înfrupte unul din celălalt. La o masă, aproape turtiți sub greutatea grafitti-urilor, am băut vreo zece beri, am fumat o țigară cu hașiș oferită de un ceh ospitalier.
Am intrat apoi în discotecă pășind de-a dreptul peste trupurile întinse pe jos și încercînd, cam fără rost, scuze. Am dansat dansurile triburilor de la începutul istoriei, fără să invocăm alt zeu decît foamei unui trup de celălalt trup; ne-am iubit apoi cu neîndemînare și fericire într-o arcadă mucedă, încăpătoare, unde nu eram singuri. În drum spre hotel, în dimineața nelămurită, lipită de mine, asudată, amețită, mi-a cerut să-i vorbesc despre femeile mele.
-Nu mă pricep să vorbesc, i-am spus.
-Ai putea să-mi scrii, atunci, zici că ești scriitor. Da: în fiecare noapte îmi scrii o pagină pe care s-o citesc eu dimineață la cafea...

O ființă de sex feminin nu devine femeie în noaptea în care-și pierde virginitatea, asta e una dintre marile prostii intrate în uzul comun. Femeia e piatra pe care un singur bijutier nu o poate șlefui. Cînd am cunoscut-o, Carmen era la vîrsta la care desăvîrșita ignoranță într-ale sexului adaugă frumuseții o stîngăcie incitantă. M-am îndrăgostit de ea așa cum fac de obicei: ca și cînd ar fi pentru ultima oară. M-am apropiat de ea și mi-am apropiat-o. Există un punct în care drumul e fără întoarcere pentru o virgină. Dificil e doar să o duci acolo. O pierzi pe femeia care, înainte de a avea cunoașterea brutală a bărbatului, nu se apropie, măcar vag, de substanțialitatea trăirilor pe care, altminteri, le aduce o experiență îndelungată. De multe ori am încercat să-mi imaginez ce-a simțit Carmen în ziua în care, avînd ea încredințarea că-mi aparține și că-i aparține, în sensul acela al marii prostii intrate în uzul comun, și-a dat seama că o îndepărtez. Am chinuit-o cu toată hidoșenia răutății mele calculate și cu singura scuză că asupra tuturor acestor lucruri o avertizasem, concret, înainte de a fi prea tîrziu pentru ea să se retragă.
Cine știe? Se va arăta într-o zi în toată splendoarea ei. Iar prima față, aceea de la care iradiază celelalte, potrivindu-i-se, o voi fi șlefuit eu.
Oricum, femeile nu cred niciodată cînd le spui adevărul.

Mă trezește cu un sărut lipicios pe ureche.
-Mi-ar fi plăcut să fii tu primul bărbat din viața mea.
-Vreau să beau, vreau să mă-mbăt.

Asta am făcut toată ziua: ne-am mutat dintr-un bar în altul. Am schimbat băuturile și decorurile. Am simțit cum sîngele se face subțire și cum aleargă de la o tîmplă la alta. Îmbătat. Tîrziu, am devenit incoerent, moale, neajutorat. Am ieșit pe o ploaie subțire, era noapte, mă sprijineam de ea.

-În noaptea asta, îmi spune brusc, îmbrîncindu-mă, nu am nevoie de tine!
Prea beat ca să reacționez imediat, îi las un răgaz în care apuc să văd cum oprește un taxi; mă reped la o altă mașină, încerc să-l fac pe mustăciosul șofer praghez să priceapă că trebuie să urmărească taxiul din față. Am la mine două sute de Coroane, urmăresc încordat mașina din față și, simultan, ceasul de taxare. Unde s-o fi ducînd ființa asta??? Nu-mi doresc decît o cursă pe care să o pot plăti cu banii din buzunar. Oprim undeva la periferia orașului, într-o piațetă unde sfîrșește un mănunchi de linii de tramvai: 198 de Coroane, punct lovit. Din cealaltă mașină, coboară o damă venerabilă, punct ratat – urmărisem o altă mașină. Realizez într-un moment dimensiunile erorii: mă aflu departe de Virginie, fără un ban și dezorientat. Îmi spun că liniile de tramvai nu pot duce decît înspre inima orașului. Parcurg vreo două sute de metri. Un grup de tineri gălăgioși se apropie pe același traseu, în sens invers; puțin intimidat, mă apropii de ei:
-Ați putea să-mi spuneți cum ajung la hotel Praha?
Probabil că întrebarea mea la orele trei ale dimineții, într-un capăt al orașului, într-o englezească obosită și într-o evidentă stare de beție n-a displăcut convivilor întîmplători. Am fost invitat fără ezitare la un chef pe malul Vltavei, la Branik și nu am refuzat. Am mai petrecut două ceasuri pe un debarcader, bînd whisky cu energizante și ascultînd cu interes conversații în cehă, limbă necunoscută mie dar cît se poate de simpatică în condițiile date.
Înspre cinci ale dimineții, am fost trezit din somnul în care alunecasem pe nesimțite de către unul dintre convivi, care mi-a explicat că el a închiriat o căsuță și că, dacă sînt foarte obosit, pot să mă duc să dorm acolo. Am mulțumit destul de confuz și am acceptat; somnul nu mă aștepta, însă, în patul tare cu puține așternuturi. Am ațipit îmbrăcat vreo jumătate de oră pînă ce m-a trezit, mîngîindu-mă, gazda mea, strecurată lingă mine și într-o vizibilă stare de excitație. Am reacționat violent, am ieșit trîntind ușa peste hohotul de plîns în care izbucnise omul și-am alergat cu disperare înspre liniile de tramvai, singura legătură cu orașul în care lui Virginie îi era, poate, dor de mine.
O mașină a Poliției staționa pe șosea; m-am îndreptat înspre ea, încercînd să nu mă clatin prea tare. M-au legitimat și m-au întrebat unde stau. Le-am răspuns, păreau să nu mă creadă, nu-mi păsa. M-au dus cu mașina la hotel, au verificat dacă era înregistrat acolo, s-au convins, au spus ceva ce nu am înțeles și au plecat.
Am urcat în camera goală, am căzut pe pat plîngînd și adormind.

-Alerg într-o încăpere mare, în jurul unei mese. De pe pat, se uită la mine mama. O iubesc mult de tot, mă-nvîrt în jurul mesei și rîd, țip de bucurie, știu că asta-i place, mă ceartă, cu alint: Mai încet, mai încet!
Apoi intră pe ușă un bărbat posomorît, clătinîndu-se, urlă la femeia care mă iubește, începe să o bată, pe mine mă închide într-o altă cameră. Adorm tîrziu, mă trezesc, dar nu de tot, sînt ținută în brațe și mi-e rău. Femeia care mă iubește are urme pe față, cum am eu pe genunchi, știu că o doare și nu întreb nimic.
Asta e prima amintire din viața mea.
De cîte ori se întîmpla așa, mă chinuia plînsul. Simțeam cum urcă nodul tare prin piept și-l opream întotdeauna, în gura încleștată. Din mîndrie și din ură, nu-mi amintesc să fi plîns vreodată în copilărie, așa cum n-am plîns mai tîrziu, de cîte ori ar fi trebuit să o fac.
Am treizeci de ani aproape și mă gîndesc la cei trei copii care-ar fi putut să alerge acum în jurul meu; azi-noapte am simțit străinul din tine, bărbatul pe care-l urăsc pentru că e mai tare decît tine, chiar și atunci cînd se arată vulnerabil. Te-am urît pentru o clipă și te-am alungat; nu fi supărat! Nu te trezi, rămîi așa! Îmi placi așa, adormit și lipsit de apărare...
Ne-am împăcat repede; n-aveam nimic să ne iertăm unul altuia, nu greșiserăm.

După o vreme, Corina devenise frumoasă și bogată. (Nu din cauza asta nu i-am deschis brațele de îndată, sentimentele pot fi deseori cumpărate și încă ieftin). Demonstrasem, însă, teoretic un adevăr și reîntoarcerea ei acceptată imediat m-ar fi împins la aplicarea lui practică. Treptat, reținerea mea a dispărut; Corina părea la fel de proaspătă și neverosimilă ca înainte.
Prima noapte de după s-a isprăvit calmă. Am ascultat discuri amîndoi, cu vin și țigări, obscuri, încercînd să ne pătrundem unul altuia vremurile cît am fost despărțiți și retrăgîndu-ne mereu, învinși, în amintirile comune. Îngenunchiată pervers în fața mea, îmi revitaliza retina obosită, dispusă a ignora orice suspiciune. Energia ei incalculabilă.

E frumoasă oboseala cînd se-adună și te-aruncă într-o stare de febrilitate, cînd percepția lucrurilor din jur devine acută, oboseala care poartă nervii întinși ca pe o pînză de fierăstrău. I-aș spune Virginiei că am fost orb și acum încep să văd, i-aș spune Virginiei atît de simplu: Doamnă, am nevoie de tine! Dar n-o fac; peste fiecare vorbă pe care aș rosti-o se aștern rafturi de cărți. Virginie mă sprijină de sînul ei și-mi spune: Sînt atît de mulți bărbați frumoși, inteligenți, interesanți în lumea asta că ar fi o prostie de neiertat să mă opresc la unul singur. Lîngă tine, însă, aș putea sta o vreme. Da, îi răspund, ne-au jignit vremurile pe amîndoi și ne-au rănit.
Doamne, oboseala care dilată trupurile și umbrele lor!

Mi s-a întîmplat să petrec o noapte cu o femeie pe abia o cunoscusem. Înspre dimineață, am fost „deranjați” de logodnicul ei. Ne-am așezat în fața unor cafele: eu, el și ea, între noi doi. Apoi a urmat una dintre cele mai tensionate discuții la care am participat vreodată; cu impertinență i-am propus să aleagă între el și mine, adică între opt ani de viață comună, plus tot ce clădiseră împreună în vremea asta și două, trei, cîteva zile de aventură. O aventură al cărei chip nu-l puteam ști pentru că încă nu-l avea. A oscilat dureros dimineața întreagă între cele două baricade și înspre amiază, abia, i-am părăsit. Am înotat prin ziua șfichiuitoare de iarnă cu sentimentul că sînt un șarpe veninos și-un înger rebegit de frig.

Dragostea… Într-una dintre nopți, cartea adevărului meu a ars ca un orar nesemnificativ, alături de bancnotele ei. O pagină, o bancnotă… I-am citit ce scrisesem cu ea, despre noi și am rămas surprins: deloc impresionant, un roman de duzină. Am conștientizat falsitatea adevărului pe care-l verbalizam. Poate fi un adevăr fals? Era un adevăr creat de mine numai pentru mine. Pe cine voiam să conving de autenticitatea lui? În folosul cui l-am descoperit dacă numai eu îi corespundeam? Mai mult am intuit regulile decît le-am cunoscut. Acum știu că într-un singur om nu pot fi îngrămădite atâtea responsabilități.
(Ștefan: Ai citit și tu Kant în flăcări?
Corina: Nu se numește așa, ci Orbirea, Die Blendung. Dar nu-i vorba de asta...)


Probabil că nu există o mai bună legătură cu realul decît senzualitatea; senzația împiedică nebunia, atingerea fluidă dă confirmări. Iluzie. Mă opresc în brațele femeii și restul e iluzie – chiar gîndurile mele, celelalte.

Cred într-un singur curaj al bărbatului: acela care seamănă mult cu generozitate și care-nseamnă a fi gata oricînd să pierzi totul și s-o iei de la capăt. Bărbat și femeie. Semănăm și sîntem singuri, nu avem alte legături.

La lucruri din astea mă gîndesc, mașina Virginiei aleargă pe autostradă, plouă, urmăresc stropii care se preling hipnotic pe parbriz. Virginie e mică, pierdută în scaunul ei și concentrată.
-Rîzi?
-Mi-am imaginat cum am arăta noi doi în postura de burghezi cumsecade și îndrăgostiți.
-Imaginează-ți și tu ceva mai plăcut!
-Tot nu mi-ai spus unde mergem.
-Nu știu nici eu, nu mai întreba!
Plouă frumos și e cald. Iar la apus soarele stă încoronat de nori.

Tăcere. Numai duelul celor două entități, acuzator printre flăcările mileniului, echivalînd cenușa din noi, construind un phoenix al realității. În timp ce Corina dormea ca un copil eliberat de spaime, ideea motivării actului săvîrșit m-a copleșit întîi ezitant, apoi tot mai sălbatic. M-am ridicat din pat și m-am trântit pe un scaun pliant în apropierea sobei.
Mi-am amintit brusc de părul ce sfida toamna, frigul, bruma zilnică. I s-au ofilit florile apărute printre perele coapte, lupta lui a durat pînă la victoria posibilă, victoria dincolo de care ți-e frică să privești; sau poate nimic din lumea asta nu poate ajunge acolo, indiferent de structură, biologică sau minerală. De ce n-a încercat părul să și-o consolideze, să persevereze în credința celei de-a doua rodiri?
Victoria pe care o obținusem era o victorie strict personală. Lupta cu viața, cu incertitudinile, cu oamenii care nu mi se relevau decât ca niște zei falși în care-am crezut pînă cînd m-am întrebat dacă mai există ceva dincolo de „adevărul” meu, a fost totul pentru mine.
Corina susține că lupta e adevărata trăire, victoria te deziluzionează, victoria e fără semnificație, din clipa în care-ai învins te pierzi, te fură sedentarismul, aluneci în indiferență, te moleșești... Pentru victoria aceea eram singurul vinovat. Am făcut din start abstracție de existența celorlalți și numai eu puteam fi condamnat pentru fragilele succese, insuficient de rezistente ca să poată susține ridicolul unei astfel de descoperiri.


Mergem de multă vreme, mașina urcă ușor pe șoseaua curată, mărginită de pădure. Virginie intră pe un drum forestier; merge de parcă ar ști unde e, nu ezită nici o clipă la răscruci, nu încetinește, nu se uită în jur. Ploaia s-a oprit și e cald, trecem printre cîteva case risipite. Mai tîrziu, drumul nostru se-nsoțește cu un pîrîu. Parcurgem un peisaj ireal de pustiu, de la o vreme, nici animale, nici oameni, nimic. Visez că mă aflu într-o mașină care merge nu știu unde, că lîngă mine stă o femeie cu numele Virginie și pe care nu o cunosc.
Nu putem trece mai departe; drumul nostru s-a sfîrșit; o barieră grea, legată cu lanț și lacăt, ne stă înainte. Pentru prima dată, Virginie ezită. Seara dă la iveală primii aștri.
Îmi prinde mîna și mă trage afară, aproape mă tîrăște după ea, un pîlc de mesteceni argintii luminează pe culmea unui deal, pîrîul nostru credincios face zgomot la cascadă, apa se-adună și se desparte bolborosind, ridicînd o perdea de stropi și spumă. Virginie mă lasă, își pierde din mers hainele, intră goală în șuvoiul uruitor. Simt de-odată că mă spionează ochi din spatele fiecărui copac și a fiecărei pietre, că locul meu nu e aici.
Sînt străin, sînt străin oriunde, orice aș face, numai că femeia din apă îl vrea pe străin, îl cuprinde în vrajă și-l țintuiește de mesteceni, de scoarța albă și de pămînt. Femeia de deasupra mea arde, în dreptul capului ei de tăciune a răsărit luna și nu m-ar mira ca între ele să fie o legătură. Mă mistuie femeia și zgomotele nopții, nu-mi pasă de oricare întîmplare, sînt frumuseți al căror tăiș numai moartea îl poate îmblînzi...


Dimineață, în holul hotelului, o aștept pe Virginie. Între timp, îi cer recepționerului hărți, toate hărțile pe care le are. Încerc să aflu insula cu mesteceni. Virginie mă găsește chinuindu-mă cu hățișurile de linii și hașuri.
-Tu chiar crezi în ce s-a întîmplat azi-noapte?, mă întreabă.


-Îmi doresc enorm un copil.
I se umezesc ochii atunci cînd vorbește despre copiii pe care, și insistă, ar fi putut să-i aibă. Probabil că, obosită, s-ar lega cu toate firele, văzute și nevăzute, de o ființă nevinovată, de copilul ei.
-Hai să facem o fetiță, îi spun. Sînt sigur că ar fi fetiță.
-Ar suferi. Ce i-aș putea spune despre tatăl ei? Tu știi că ce ni se întîmplă acum va trece repede și ne vom urma drumurile; vreau să-i dau copilului meu și un tată. Știu, asta seamănă cu șantajul clasic „mi-ai făcut un copil, ia-mă!”. Dar așa cred eu, că un copil are nevoie de o mamă și de un tată. Ca să-i fie lui bine, m-aș uni cu oricare bărbat acceptabil. M-aș plictisi, poate, repede de dragostea bărbatului dar niciodată de cea a copilului meu; el mi-ar da, în fiecare dimineașă, puterea să mă trezesc.

Probabil că dragostea unui copil e refugiul ultim al femeii, locul de iernat al fiarei obosite de vînătorile din vară. Pacea și liniștea. Iluzia îngrozitoare a siguranței.

Realizez că e amuzant să stau lîngă ea, în momentele în care n-avem nimic să ne spunem ori sîntem obosiți și să-i scriu, ca și cînd ar fi departe. Cînd fac asta, ea mă privește ușor nerăbdătoare: știu că, mai tîrziu, va lua foaia, o va citi, de față cu mine sau singură și nu-mi va vorbi niciodată despre ce-am scris eu acolo.

Am avut uneori norocul să-mpărtășesc singurătatea unei femei; nu cred că e puțin lucru fie și o întîlnire întîmplătoare, cîteva ceasuri de comuniune fugară, nu, nu cred că e puțin lucru. Sigur e că dragostea mistuitoare nu are vreun fel anume de-a intra viețile noastre, nu trage clopote dragostea care ordonează și dă simetrie. Sigur e că adesea luăm un lucru drept altul. Sigur e că nici o șansă irosită nu se întoarce. Cînd am cunoscut-o, Olga m-a fascinat prin bucuria în care se scălda și pe care o împrăștia în jur, o bucurie copilăroasă, exuberantă, contaminantă. Ea vedea în mine, pesemne, un copil, pentru mine ea era o frumusețe scînteietoare ca păpușile vesele din vitrine. În lungile nopți care au fost, am cunoscut-o în fantezia ei carnală și în spaimele ei de femeie îmbătrînind singură. Se trezea plîngînd, căutîndu-mă, tresărind și vorbind. Îi murise mama, cu puțină vreme în urmă. Mai cu seamă de moarte îi era frică. Îmi spune mereu:
-Știu că nu te pot ține lîngă mine, tu ai viața ta în care eu nu mai pot intra. Ești prea tînăr.
-Da, mă alintam, numai că frumusețea relației noastre stă puțin și în faptul că e imposibilă.
-Vreau să facem un copil. Crede-mă, nu ca să te leg de mine. Un copil numai al meu.

Ne-am petrecut noaptea în baie, făcînd dragoste în vană, pe chiuvetă, pe jos, rezemați de perete, bucurîndu-ne de apa fierbinte, de spună, de nichelul robinetelor.
M-a trezit dimineața devreme.
-Haide, strînge-ți lucrurile, plecăm.
Nu o întreb unde.
-Trebuie să ne despărțim, îmi spune mai tîrziu, în mașină. Te duc pînă la Budapesta, de-acolo te descurci.
Nu o întreb de ce.
Nu protestez.
Nu spun nimic.
-Pune o muzică. Ceva de despărțire, încerc să bravez.
Ascult tot drumul muzica tînguitoare cu inflexiuni solare. Ajungem la Budapesta după-amiază. Mergem direct în gara Nyugati. Pare că în jurul ei s-ar fi ridicat un zid transparent prin care n-am cum să trec. Mă sărută banal și mă întreabă dacă mai am destui bani. Sigur, îi răspund și realizez că ne despărțim. Sînt obosit de drum, plictisit și indiferent.
-Nu-mi lași adresa ta? Poate-ntr-o zi mi se face dor să-i scriu, așa cum am făcut-o în ultimele nopți.
-Nu, lasă-mi tu adresa ta. Îți scriu eu. Face cu buzele un „o” alintat, concesiv și mincinos.
Îi scriu pe o hîrtie adresa; știu că de-acum înainte bucata asta de hîrtie va fi singura noastră legătură. Și foile mele din nopțile trecute. Urmăresc din privire mașina roșie plecînd.

Ultimele zile petrecute împreună au fost fade și obscene. Aveam senzația trăirii de aur rambursată în valori de hârtie, intuiam sărăcia în gesturile-demonstrații de afecțiune, până și dăruirea dezlănțuită ni se părea un vis repetat, o grafomanie, un act de supărătoare obligație. Pierdusem formula liantului care ne-a ușurat fuziunea sub giulgiul mincinos al iubirii pentru celălalt mai mult decît pentru propria persoană.
Corina a dispărut deodată; în lipsa prezenței ei (penibile) s-au aruncat pe mine insomniile, fiecare noapte era un bolovan uriaș sub care mușchii mei cedau.
Se apropiau alte timpuri...


I-am spus Gabriellei: Vezi, deja am început să mor. Nu te înspăimânta, atunci când vom fi amândoi în mine nu va mai avea loc decît moartea cu tine.
A plecat, cuminte, ochii. Împlinise de curând paisprezece ani.
Într-o zi, am fost întrebat ce este Adevărul. Atunci n-am răspuns, dar a venit vremea să zic: Adevărul înseamnă să știi cine ești.


Intru în îmbulzeala din gară și aflu că n-am cum ajunge la Cluj: Căile Ferate Române se află în grevă generală. Caut să schimb niște bani și constat că nu am portmoneul. Mă așez, calm, pe o bancă, îmi explorez atent rucsacul și toate buzunarele și pliurile hainelor. Actele-mi sînt la locul lor, în buzunarul exterior al rucsacului, dar portmoneul nu se află acolo. L-am uitat pe undeva? L-am pierdut? Mi-a fost furat? N-am nici cea mai vagă idee și nici n-are vreo importanță. Trebuie să găsesc o soluție. Îmi aprind pipa și cuget că incidentul e binevenit, în fapt. Altminteri, singura mea ocupațiune mentală ar fi fost Virginie.
Fumez liniștit. Mă ridic și m-apropii de un tomberon, să-mi curăț pipa. Descopăr cu privirea, înăuntru, un carnețel albastru pe care-l scot, curios. E un pașaport polonez, valabil. Realizez că am soluția. Riscantă dar adrenalina mă ajută să uit de Virginie. Caut bișnițarii din gară, îi reperez ușor, mă duc la unul cu moacă simpatică și-i spun că am un pașaport de vînzare. Mă privește atent, se pare că trec de prima evaluare, îmi spune că cei din zonă se ocupă doar de tranzacții valutare, dacă vreau să vînd pașaportul, trebuie să mă duc în Keleti. Cum ajung acolo? Cu metroul. Ajung, în premieră, în metroul din Budapesta și nu mă rătăcesc: pretutindeni, hărți explicite și indicatoare bine plasate care nu-ți permit să pierzi direcția.
Vînd pașaportul unui arab care-mi oferă trei mii de forinți. Știu că e mai puțin decît aș putea căpăta, din moment ce asta e prima ofertă, dar nu fac afaceri cu pașapoarte decît ocazional, suma îmi convine. În aceeași seară, în parcarea gării, găsesc un autocar care merge la Cluj. Plătesc o mie de forinți și dimineață mă trezesc în Clujul meu uitat. Intru într-o cîrciumă, mă-mbăt și-apoi plec acasă. Dorm
Mă trezesc mahmur, într-o după-amiază tulbure și mai scriu o pagină pe care nu cred că ea o va citi vreodată.


I-am spus Gabriellei: Știu că ești dezorientată de ceea ce-ți pretind. Crede-mă, totuși: sunt constructorul tău, vei deveni opera mea de căpătîi.
M-a întrebat sfioasă: Data viitoare vei veni la ziua mea?


După toate astea ești tu. Femeia fără rădăcini, femeia care într-o lume mai liniștită ar sta la brațul meu. Iubita din disperare. Mă încearcă spaima că se întîmplă ceva esențial și nu voi ști niciodată ce. Mi-ești dragă cu amărăciune, pleci, plec.

Primesc o scrisoare de la ea, după ani, fără adresa expeditorului.

Dacă mă gîndesc foarte intens la tine, tot trupul meu intră în alertă. O apăsare pe tîmple, o căldură ce îmi cuprinde ceafa, urechile, gîtul, bărbia, un gol în stomac, contractarea mușchilor abdominali. Și toate astea din cauza ta.
Tipii din jur mă interesează, ca întotdeauna, însă prea puțini merită cu adevărat o atenție mai mare decît o partidă de sex. La naiba, uită-te și tu, mai toți masculii generației noastre sînt, fizic ori intelectual, niște neputincioși. Mă uit pe stradă și mă cutremur: pricăjiți, gheboșați, cu priviri blege sau impertinente, șterși, mediocri.
Tu să fii fericit! Virginie.