Ana Matache de profesie moașă, insă reprofilată ca asistentă sociala încă de pe vremea lui Ceaușescu, spunea acum cîteva zile, după vizionarea filmului românesc al lui Cristi Puiu
“ Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii“ că și ea se teme de o apocalipsă în următorii ani, dar că are noroc ca nu trăiește-n Vrancea, ca să nu moară sub dărîmături, că majoritatea femeilor care știau să ghicească în cafea,în ghioc și în cărți proroceau ceva cumplit pentru Romania.
Totuși, cu vilă la șosea în București, nu se temea ea de cutremure ci de « bestiile care-i fac viața grea » pentru că « ei nu mai vrea să se întoarcă“.
Pusese destul la ciorap de cînd statul roman al regimurilor schimbătoare, de la Ceaușescu la Băsescu o finanțau la Viena pe ea ca șefă a centrului social internațional de integrare a străinilor în Austria », ea primind competența de a integra oițele rătăcite ale diasporei.
O femeie dură, dintr-o bucată, școlită la Acaemia „Ștefan Gheorghiu“ dar și la facultatea de psihologie, a terminat studiile prin anii 70 ca șefă de promoție a bătăușilor din breasla sanitară a SECU-lui. Era supranumită și „Anelise palmă oarbă“ pentru că lovea unde nimerea, durerile nesensibilizînd-o. Prin relații vechi și noi din partidul vechi unic dar și din ramificațiile noi ale acestui copac bătrîn care se numește „partidul comunist“, a reușit în cîțiva ani să-și aducă toare rudele, toți foștii prieteni, concubini și concubine si să-i plaseze în locuri căldicele, pe la spitale, institute de cercetare, în timp ce rebelii, înregistrați ca emigranți dar și ca pacienți ai psihiatriei, fără știrea acestora, erau plasați, trimiși de colo colo, atrași ca de pendulul lui Maxwell trăind de pe o zi pe alta, mulți trăind din ajutorul de șomaj, mulți lucrînd prin magazine, la abatoare, în lagăre, prin fabrici de șuruburi sau de textile, în timp ce lumea bună venită taman din Pantelimon, Rahova și Dămăroaia se lăfăia în limuzine negre, mergea la baluri, cocheta cu staruri iar unele dintre rudele Anelise Matache chiar deveniră artisti.
Ana, care înainte de a veni în « orașul muzicii » nu știa aproape nimic despre muzica simfonica sau despre operă, deveni peste noapte un critic de temut al teatrelor vieneze, și primi și niște roluri prin intermediul lui „nașu Liviu“ un manager roman aciuat pe la o operă vieneză. Nașu Liviu pretindea 50% din gaje, dar ce conta banul cînd puteai să te dai mare pe scenă și să dai interviuri?
Primul rol al Anei a fost in Werther de Massenet, rol pe care trebuia să-l mimeze și să-l joace. Cel mai mult i-a plăcut “scena măsuței” pe care putea să o care-n spate, să se întindă pe ea și să o alinte. “Adieu notre petite table” era o arie de forță, puteai improviza cum voiai, te puteai chiar băga sub masă, dar cu grijă să nu deranjezi microfoanele ascunse acolo, iar această arie a rămas în memoria publicului Vienez, adorînd-o pe Ana în timp ce făcea streeptease pe masă, cu o sticlă de Tequilla în mănă, beată criță într-o seară și strigînd pe lîngă vocea puternică din difuzoare:
”încă una nea Onele și de data asta adu și niște murături și vreo două trei felii de pine neagră unse cu cremă Zazicki. Și adu-l și pe Werther ăla-ncoace, că n-are sens săși zboare creierii acum în postul paștelui. Hai că avem destul loc la masa asta, că nu-I așa de mică cum se spune-n cîntec ».
Deși star, nu-i plăceau dineurile somputoase decît cînd purta haine scumpe și cînd făcea poze pentru presa vieneză.În restul zilelor săptămînii mergea la Zaiazi, un local sîrbesc, unde bea pînă pica sub masă cu un « Kumpel » turc, tot coleg de spital, pe care-l dusese și la operă, un oarecare Lefterim Aram, căruia-i schimbă numele în Villanamba Cucuruz, cu care juca în La traviata de Verdi cu plăcere, acesta înprumutînd tot o voce de arhivă « meșterită » pe computer, a unui oarecare Florin, un aventurier căzut la datorie împotriva comunismului prin anii 80, dar cum statul nu pierdea nimic, i-au înregistrat frumoasa voce de tenor, ca să o aibă pentru mai tîrziu, la nevoie, după cum chiar Ana spunea că aceste înregistrări din arhivă reprezentau « părăluțele albe pentru zilele negre ».
Cu colegele românce se înțelegea bine Ana, pentru că le cunoștea de multă vreme, majoritatea fiindu-i rude precum : fine, nașe, verișoare și cumătre. Ba avea și nepoate și nepoți.
La centrul de integrare socială din incinta spitalului de boli nervoase din Baumgartnerstrasse nu era mare lucru de făcut. Trebuiau să stea toată ziua cu ochii lipiți de monitorul computerului și să urmărească evoluția camerelor de luat vederi urmărind gesturile pacienților care nici habar n-aveau că erau urmăriți și la locul de muuncă și acasă. Cînd se plictiseau, asistenții sociali jucau pocker în internet la casino royal, sau jucau popice în sala de dans pentru handicapați a spitalului.
Aceasta era Ana Matache, care nu are nevoie de un portret mai bun, fiind oricum zilnic fotografiată de jurnaliștii presei internaționale și făcîndu-și veacul între spital și restaurantul Zaiazi, unde bea cot la cot « gschpritztes Wein » cu Lefterim Aram și cu colegul mai tînăr Neidhart Kyotomati, un asistent social pe jumătate japonez (mama avînd origine japoneză), care se trăgea dintr-o familie modestă, ambii părinți fiind croitori de meserie, emigranți chinezi, mai întîi emigrînd în Japonia apoi în Finlanda și poposind în căldicica Austrie, unde se poate face orice dacă știi să te descurci și să faci bani.
Ana se mărită în cele din urmă cu Neidhart, ai cărui părinți coseau adevărate minuni pentru ea și, în ciuda vîrstei, 69 de ani, făcu și un copil cu Naidhard pe care-l botezară Andrei Kamazucka, primind deci un nume romanesc, că Ana era totuși o adevărată patrioată, care mereu vorbea romanește cînd mergea la reședința ei din București cu familia și cu colegii, iar Kamazucka fiind dat în memoria bunicului lui Neidhart, un bătrîn lup de mare, cu mustață, care fusese decorat de mai multe ori în timpul celui de-al doilea război mondial.
Ana Matache Naidhardt are toate motivele să fie mulțumită. A, uitasem să amintesc că Naidhart era un nume de împrumut, fiind propus la primirea cetățeniei austriece de către autorități, cărora nu le plăcea numele chinezesc Thai Choi.